Filtru pe categorii
  • 2011
  • page views Vizualizări

Apărătorul Moldovei

Ştefan cel MareSe încrestase pe răboj doar o sută de ani, de cînd moldovenii lui Bogdan I au scuturat pentru totdeauna de pe umerii Moldovei dominaţia ungurilor. Trecuse doar vreo jumătate de veac de cînd, prin eforturile domnitorilor Petru I Muşat (1375-1391) şi ale lui Roman I (1391-1394), sudul Moldovei a fost eliberat de tătari. În 1392 Roman se intitulează: „Marele singur stăpînitor, cu mila lui Dumnezeu domn, voievod, care stăpîneşte Ţara Moldovei din munte pînă la mare”.

Se scursese doar cîteva decenii, de cînd, datorită stăruinţelor diplomatice ale lui Alexandru cel Bun (1400-1432) şi vitejiei oştenilor moldoveni, Ţara Moldovei s-a făcut observată în Europa. Dar pentru a se menţine ca stat suveran, ea trebuia să se afirme, să fie luată în consideraţie. Pentru aceasta, în împrejurările de atunci, se cereau cîteva lucruri: consolidarea obştii moldoveneşti pe calea concentrării puterii centralizatoare autoritare în mîinile domnitorului şi renovarea, întărirea sistemului fortificaţional strategic de apărare al ţării – a cetăţilor; restructurarea şi completarea, pe baza unor principii, a armatei, comandantul suprem al căreia era însuşi suveranul. Aceste sarcini şi misiuni şi le-a asumat, le-a realizat consecvent şi pilduitor Ştefan al III-lea. Şi astfel, în secolul al XIV-lea, după cum va constata istoricul rus N. Caramzin, „şi-a făcut apariţia o nouă ţară vestită în vecinătatea Litvaniei, cîrmuită de voievozi, numele cărora aproape că nu ne sînt cunoscute pînă la Ştefan al III-lea sau cel Mare…” Eforturile în vederea centralizării puterii domniei, de întărire a sistemului ei de apărare Ştefan le conjuga cu acţiunile sale pe tărîm diplomatic.

La mijlocul veacului al XV-lea Moldova era puţin cunoscută în Europa. Ca factor al politicii externe, ea aproape nu era luată în seamă şi se menţinea în contextul sud-est european în bună parte datorită rivalităţii regatelor vecine – Ungaria şi Polonia, ce-şi puneau piedici, cînd încercau să-şi extindă suzeranitatea efectivă asupra Moldovei. Însă ambele aveau o teamă comună: lărgirea Imperiului Otoman, care din 1417 ocupă zone şi la nord de Dunăre. Ocuparea de către turci a Moldovei ar fi însemnat pentru Ungaria, ca şi pentru Polonia, de a avea la hotarele sudice şi sud-estice un duşman de temut. Ştefan al III-lea a ştiut să se folosească de aceste împrejurări. Personalitate politică vizionară, Ştefan putea presta omagii cînd unui vecin ambiţios, cînd altuia, ştiind bine că atare gesturi, mai mult exterioare, nu lezau prin nimic neatîrnarea ţării, demnitatea supuşilor săi, reţineau însă, într-o măsură sau alta, poftele teritoriale ale ambilor vecini.

Toate acestea, evident pînă la un punct. Pănă atunci cînd atare manevrări veneau în contradicţie cu interesele strategice ale ţării: neatîrnarea, restabilirea integrităţii ei teritoriale. Atunci Ştefan punea mîna pe sabie, chemînd oştenii la luptă pentru patrie. Ştefan al III-lea a avut grijă şi de reorganizarea armatei. La începutul domniei sale oastea ţării se forma din cetele (pîlcurile) boierilor mari, interesele cărora nu totdeauna coincideau cu cele ale domniei. De aceea domnitorul, prin danii şi avansări promova mica boierime, orăşenii, slujitorii, chiar şi ţăranii înstăriţi, reprezentanţi ai unor pături largi. Prima categorie de oşteni o formau curtenii şi slujitorii domniei, a doua categorie – ţăranii şi tîrgoveţii. Ultima categorie o constituiau formaţiunile marii boierimi care ţinea cetele pe cheltuiala ei, avînd misiunea de a apăra domeniile boiereşti şi numai în caz de război se înrolau sub steagurile domniei. Cetele din curteni, slujitori, orăşeni şi din ţărani, formau grosul oastei moldovene, care sub comanda lui Ştefan al III-lea cel Mare a proslăvit numele Moldovei şi moldovenilor. „Mulţi spun multe lucruri asupra numărului oştirilor Moldovei pe cînd era ea în stare a se lupta să nu o calce nici să o stăpînească duşmanii… Au ajuns hronicii (cronicarii) a povesti că Moldova are putere înarmată pînă la 100.000 de oameni… Prigonirile ce au suferit ţara aceasta din partea ungurilor şi leşilor, năvălirea tătarilor nohai, dihoniile neşfîrşite între domnitorii Valahiei cu domnitorii Moldovei, planul turcilor cel mare de a pune mîna pe Moldova, apoi biruinţele purtate de moldoveni asupra tuturor acestora (unguri, leşi, tătari, valahi, turci) de cîte ori au dorit să vie la scopul ce-l dore, răspingîndu-i cu ruşine şi cu pagubă, au dat lumii să creadă că moldovenii fără asemenea puteri n-ar fi ajuns să sprijinească republica lor şi să ţie în starea ce au fost (pînă) la închinarea ei turcilor”. Cronicarii care au povestit că Moldova ar fi avut „putere înarmată pînă la 100.000 de oameni” au fost impresionaţi de biruinţele strălucite ale oştenilor moldoveni sub comanda lui Ştefan al III-lea cel Mare. Adică armata moldovană n-ar fi înregistrat atîtea biruinţe, fiind mai mică. Dar anume aşa a fost. Moldova niciodată n-a încorporat – şi nici nu putea! – atîta mulţime de oaste. Cea mai mică unitate steag – vreo 10 oşteni avea în frunte un stegar; mai multe unităţi de acest fel formau un steag comandat de un sutaş. Slujitorii formau unităţi de călăraşi şi dărăbani (pedestraşi). Mai multe steaguri formau un pîlc, comandant de un vătaf (capitan) de ţinut. Comandantul suprem al oastei moldovene era domnitorul. Cu toate acestea, cetele boierilor mari, mai bine dotate, se supuneau în orice moment numai boierilor. Puteau să nu asculte de chemarea domnului de a participa la vreo campanie. Se puteau retrage în toiul luptei (cum a procedat Golia, trădîndu-l pe Ion Vodă cel Viteaz în 1574). De aceea, comandantul suprem, domnitorul, toată nădejdea o avea în oştenii – slujitori, curteni, orăşeni, ţărani, boieri mici, tîrgoveţi, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, cu suluţi, ba chiar cu topoare, ghioage şi coase. Pe cei mai viteji dintre aceştia Ştefan îi apropia, îi avansa, îi dăruia. Numai sprijinindu-se pe devotamentul celor mai diverse şi largi pături sociale a putut Ştefan al III-lea cel Mare obţine răsunătoarele sale victorii, care au glorificat oastea moldovenească. În anii domniei lui, oastea Moldovei în timp de război putea încorpora vreo 40.000 de oşteni. Din secolul al XV-lea domnitorii moldoveni aveau în oastea lor şi soldaţi nămiţi (seimeni), tot pe atunci au apărut în dotarea armatei „puşcile” (tunuri).

În Bătălia de la Vaslui (1475) artileria Moldovei numără 20 de „puşci”. La sfîrşitul secolului al XV-lea oştenii moldoveni aveau în dotarea lor şi „săneţe” (arme de foc). Şi în planul organizării sistemului strategic de apărare Moldova se deosebea esenţial de ţările din est şi din sud-vest. Hotarele Moldovei în direcţiile strategice erau apărate de cetăţi – centre fortificate. Conştient de importanţa acestor nuclee bine întărite, Ştefan a zidit Chilia Nouă – pe ţărmul Dunării, în faţa celei vechi – avanpost de apărare împotriva turcilor şi a valahilor. A reconstruit, a zidit cetăţile Suceava, Orhei, Cetatea Albă. A readus Moldovei cu arma în mîna cetăţile Chilia (Veche), Hotin. În 1482 a întărit cetatea Crăciuna, la graniţă cu Valahia. Atitudinea necruţătoare faţă de acei, care, oricît de sus s-ar fi aflat, îşi neglijau îndatoririle militare, „spiritul de dreptate” faţă de cei mulţi (slujitori, curteni, orăşeni, ţărani) pe care-i avansa, îi dăruia, constituie două laturi ale politicii sociale a lui Ştefan al III-lea cel Mare. Eficienţa acestei politici a fost uimitoare, fiindcă interesele strategice ale domnitorului – apărarea Moldovei − avanpost al creştinităţii, ocrotirea demnităţii cetăţenilor săi corespundeau întocmai cu aspiraţiile celor mai largi mase sociale. În acestă coincidenţă de aspiraţii cu forţă de crezămînt trainic faţă de ţară şi de domnitorul ei rezidă uimitoarea capacitate a lui Ştefan al III-lea cel Mare de a se redresa din situaţiile cele mai grele, capacitate lapidar exprimată de Gr. Ureche: „şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea că ştiindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorului…” Miracolul repetat al renaşterii din catastrofă nu a fost însă altceva decît întîlnirea dintre voinţa neclintită a lui Ştefan de a asigura independenţa Moldovei şi răspunsul poporului său, prin fapta eroică pe cîmpul de luptă, la chemarea domnului. Acesta a fost „secretul principal al marilor seccese ale politicii externe a Moldovei pe timpul lui Ştefan cel Mare”.


Localităţile Moldovei şi diasporei

Năpădeni

Statut:
Sat
Prima atestare:
1654
Populația:
1021 locuitori

Năpădeni este un sat şi comună din raionul Ungheni. Năpădeni este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Localitatea se află la distanța de 51 km de orașul Ungheni şi la 87 km de Chişinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 1021 de oameni. Satul Năpădeni a fost menționat documentar în anul 1654.

Citeşte mai departe