Filtru pe categorii
  • 2010
  • page views Vizualizări

Stema

„Herbul” Moldovei, pe care îl cunoaştem atît de bine din „peceţile” atîrnate (imprimate) la sfîrşitul documentelor Cancelariei de Stat a Moldovei, din descrierea mitropolitului Dosoftei, brodate pe steagurile vechi ale Statului Moldovenesc, inclusiv pe drapelele Republicii Democratice Moldoveneşti (2.12.1917—27.03.1918), României şi Republicii Moldova reprezintă un scut cu capul de bour cu stea în frunte, avînd în dreapta o roză (mai tîrziu – soarele), în stînga – semiluna. Pe parcursul veacurilor stema a suferit unele modificări neesenţiale, dar, elementele de bază – scutul, capul de bour cu mobilele însoţitoare (soarele, semiluna) – au rămas, practic, constante şi definitorii, reprezentînd dintotdeauna Simbolul Statalităţii Moldoveneşti.

Stema Moldovei de pe pecetea lui Petru Muşat

Prima mărturie scrisă, dar de inspiraţie legendară, despre stema şi sigiliul Ţării Moldovei o avem din prima istorie a Moldovei, scrisă în limba moldovenească – Letopiseţul lui Gr. Ureche. Din „Predoslovia” lui aflăm, că, „îmblînd păstorii de la Ardeal, ce să cheamă Maramoroş... au dat de o heară ce să cheamă buor şi după multă goană ce au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea hiindu şi hiara obosită, au ucis-o la locul unde se cheamă acum Buoreni... Şi hierul ţarii sau pecetea cap de buor să însemnează”.

Despre sigiliul Moldovei şi aplicarea lui, Misail Călugărul, interpolator al lui Gr. Ureche, scrie mai amănunţit: „într-acei păstori ce au nimerit pe locul acesta, fost-au şi Dragoş carile au venit de la Maramoroş, carile să vedea mai de cinste şi mai de folos toţi, pe carile cu toţii l-au pus mai mare şi purtătoriu lor de grijă. Şi dacă l-au pus domn, luară pildă de pre capul acei heară năsîlnice, bour... şi pusără de au făcut pecete Ţării Moldove, de trăieşte păn într-aceste vremi în mînule cui alege Dumnădzău a hire (= să fie) domn ţării, de trăieşte păn astăzi, de să pune pre cărţi (= scrisori), ce poronceşte domnul de tocmele şi de aşedzări lăcuitorilor...”
În „Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”, D. Cantemir, om de ştiinţă şi cultură, fost domn al Moldovei, care spera să reia tronul, nu putea admite ca ţara sa să fie întemeiată de nişte ciobani hoinari. El afirmă, că „Dragoş vodă au fost domn şi fecior de domn”.

Pecetea lui Alexandru cel BunÎn partea I „Gheografică”, capitolul VIII din „Descrierea Moldovei” (1716), D. Cantemir, preluînd subiectul legendar, cunoscut de la Gr. Ureche şi M. Costin, privind descălecarea (= întemeierea) Moldovei, scrie că „Dragoş a hotărît ca stema noii domnii să fie un cap de bour”.

Stema Statului Moldovenesc: capul de bour cu stea între coarne, flancat la dreapta de o roză (soare) la stînga – de semilună, constituie elementul de bază al sigiliului Moldovei, al steagului Moldovei, al monedelor moldoveneşti. Cea mai veche pecete domnească păstrată este cea atîrnată de un document semnat de Petru I Muşat la 1384. Imprimanta (urma) pecetei pe ceară albă cuprinde un scut triunghiular cu un cap de bour, avînd între coarne o stea, însoţit la stînga de o roză, la dreapta – de semilună. Specialiştii consacraţi au descifrat legenda ce înconjoară la margini sigiliul: „Petru voivoda Moldaviensis.” Această amprentă sigilară o vedem şi pe primele monede moldoveneşti – groşi – bătuţi de Petru I Muşat.

Majoritatea sigiliilor domneşti, conţinînd elementul constitutiv obligatoriu au legenda în limba slavonă. De exemplu: „Печать ио Романа воевода Земле Молдавской”− atîrnată de documentul din 30 martie 1392. Sigiliul atîrnat de gramota semnată de Alexandru cel Bun are legenda: „Печать Олександра воевода, господарь Земли Молдавской”.

Peceţile lui Ştefan al III-lea cel Mare atîrnate pe mai bine de 500 de documente cunos-cute pînă astăzi, puţin diferă între ele cuprinzînd stema Moldovei, au o legendă modestă, inspirînd demnitate: „Печать ио Стефана воевода Земли Молдавской...”

Stema (herbul) Moldovei – capul de bour, însoţeşte şi marchează întreaga istorie multiseculară a Moldovei, fiind elementul compoziţional emblematic al însemnelor naţional-statale moldoveneşti: sigiliul de stat, drapelul – ca dovadă a continuităţii Statului Moldovenesc, a moldovenilor, a aspiraţiilor lor de colaborare, bună înţelegere cu alte popoare din familia europeană, de consolidare interetnică şi pace. Acest mesaj cu tărie de crez ne este juruit de marele cărturar moldovan, Mitropolitul Moldovei Dosoftei în versurile:

La herbul Moldovei

Capul de bour, de heară vestită
Semnează putere ţării nesmintită.
Pe cîtu-i de mare fiara şi buiacă
Cornele-n păşune la pămînt îşi pleacă
De pe chip se vede buorul ce-i place
C-ar vrea în toată vremea să stea ţara-n pace.

Se poartă discuţii despre steaua care încoronează stema Moldovei: este una cu  cinci colţuri, sau şase, sau opt colţuri. Trebuie să luăm aminte că steaua Moldovei – este cu cinci colţuri, deoarece reprezentările stemei, care s-au păstrat încă de la întemeierea statului moldovenesc în anul 1359 pînă în prima jumătate a secolului al XVII-lea indica în mod clar acest lucru. Imaginile de mai tîrziu cu stele cu şase şi opt colţuri pot fi explicate prin faptul că, pictorii şi sculptorii care reprezentau stema nu acordau importanţă numărului de colţuri.

Simbolul Bour-Zimbru a fost unul fundamental în heraldica moldovenească şi tradiţiile ţării noastre şi din acest motiv, în opinia proiectului www.moldovenii.md, este justificată examinarea detaliată a originii acestui simbol.

După cum s-a arătat mai sus, conform mărturiilor cronicarilor şi istoricilor, opiniei majorităţii cercetătorilor, rolul hotărîtor în formarea tradiţiei statale moldoveneşti l-a avut legenda despre Dragos, cîinele Molda şi imaginea unui misterios strămoş ancestral, vechi locuitor al împărăţiei Codrilor, zimbrul. Cu toate acestea, lucrurile nu sînt atît de simple, dacă evaluăm istoria ţării noastre de la înălţimea celui de-al treilea mileniu, analizînd cantitatea imensă de cunoştinţe acumulate după prima menţiune scrisă a acestei legende. Desigur, nu este suficient să ucizi un zimbru în timpul unei distracţii vînătoreşti pentru a imortaliza imaginea lui pe steagul statului, creat de acest vînător. Lucrurile sînt mai complicate şi evident, acest simbol o conotaţie mult mai complexă decît o simplă dorinţă a vînătorului de a-şi imortaliza trofeul. Doar Dragos şi predecesorii săi nu au descoperit nimic nou, ei cunoşteau foarte bine locurile unde vînau, cunoşteau fauna şi oamenii care din vechime trăiau pe aceste meleaguri. Şi numele vechi al rîului Moldova le era cunoscut. Evident, legenda a fost necesară pentru a ascunde taina criptată în acest simbol.

Din timpurile stravechi simbolurile erau purtătoare de informaţie criptată despre lucruri mult mai complexe decît însăşi subiectul reprezentat. Ce ne spune acest simbol misterios al taurului? Care este ideea din spatele misterului? Simbolul Taurului nu este o excepţie în acest lanţ de mistere şi manifestările lor vizuale. Cine a fost taurul legendar, învăluit în negura timpului şi a miturilor? Înainte de a clarifica această problemă să explicăm esenţa simbolului şi semnificaţia lui sacră în tradiţiile şi mitologemele societăţilor tradiţionale.

Principala diferenţă dintre un simbol într-o societate tradiţională şi simbolurile contemporane constă în faptul că în vremurile demult apuse simbolul avea întotdeauna o semnificaţie mistică şi reprezenta mai mult decît faţeta vizibilă. Ceea ce venea să transmită simbolul întotdeauna îl depăşea şi îl depăşea într-atît încît era posibil de a transmite cunoştinţele despre acest obiect numai din exterior, fără a pretinde că simbolul va dezvălui esenţa ideii. În vremurile străvechi, preoţii, magicienii sau vrăjitorii aflaţi pe treptele superioare ale societăţii tradiţionale, aveau nevoie de ceva care ar codifica, îndrepta, transforma, influenţa conştiinţa maselor, dar totodată nu ar dezvălui plenitudinea misterului, ideii, paradigmei profunde, adesea a ideii supraomeneşti. Simbolul reprezenta nu numai forma, corpul obiectului, dar vorbea şi despre baza ideologică, direcţionînd conştiinţa umană pe calea creşterii spirituale, fără a dezvălui esenţa problemei, din moment ce nici el, nici societatea sau omul, de multe ori, nu erau capabile să analizeze şi să recepţioneze adecvat această informaţie. Următorul moment este faptul că simbolul era purtătorul cunoştinţelor criptate.

Au fost secole, cînd oamenii nu puteau vorbi despre aceste sau alte idei, problemele realităţii şi simbolul păstra aceste cunoştinţe vechi pentru acei urmaşi, cărora soarta le va oferi posibilitatea cunoaşterii şi aplicării acestor idei. El ca un protector păstra ideile pînă în momentul cînd acestea vor fi cerute şi receptate de societate, sau cel puţin de un singur individ. Divinitatea trebuie să se reflecte şi să influenţeze conştiinţa maselor, sau cel puţin a anumitor persoane. Din acel moment ea trăieşte în imagine, dar dacă există cel puţin un purtător al tradiţiei sau a cunoştinţelor secrete, simbolul începe să trăiască prin mit, deoarece mitul este un spaţiu sacru în care simbolul s-ar putea simţi ca peştele în apă, unde simbolul crează şi formează cîmpul informaţional şi energetic, iar nimerind în cadrul conştientizării umane, devine un arhetip, a cărui energetică informaţională este un stimulent al existenţei omului cu gîndire sacră.

Anume aşa apărea simbolul Taurului în închipuirea omului lumii tradiţiei. Unul dintre cele mai vechi, pline de conţinut şi sacre simboluri ale lumii antice. În adîncimea epocii preistorice, el umplea cu vitalitate toate fibrele sufletului uman. Figurinele culturii Cucuteni-Tripolie, desenele de la Altamira, Ciatal-Huyuk, Harappa şi Mohenjodaro mărturisesc că acest simbol, nu este doar aproapiat conştiinţei neamului uman, dar este îndrăgit şi înţeles de către omul antic. De ce? Răspunsul este simplu. În vechea tradiţie ariană, în zoroastrism, în Avesta, care este coloana vertebrală a cunoştinţelor primordiale ale vechilor arieni, simbolul dat subliniază faptul că omul şi taurul au o origine comună.

În Avesta fiinţa primordială Gayomart şi Taurul erau ca fraţii şi au fost primele fiinţe care au populat lumea noastră. Nu existau nici şarpele, nici dragonul, nici vulturul, doar omul şi taurul, iar astăzi un frate îl consumă ca hrană pe celălalt, acţiunea fiind una de ritual, similară cu sacrificiul. Apoi, ceva s-a întîmplat cu omul, odată ce taurul fiind un simbol al protectorului uman şi al divinităţii, a devenit jertfă, înseamnă că omul şi-a schimbat stăpînul, a schimbat calea, starea conştiinţei şi spiritul. De ce? Răspunsul este evident pentru un cercetător al religiei, el este întotdeauna înrădăcinat în ritual, deoarece nu contează ce crezi, este important ce lege respecţi, doar acest lucru este important pentru Divinitate. Contează faptele noastre, nu retorica. Din perspectiva dreptului sacru esenţa este următoarea. Se sacrifică întotdeauna începutul opus şi reprezentantul său, căci zeului i se sacrifică duşmanul învins. Această calitate a căpătat-o cu timpul, în procesul degenerării şi schimbării, taurul pentru om. Omul a părăsit calea care i-a fost predestinată de Divinitate, şi-a schimbat esenţa, a înlocuit arhetipurile şi idealurile, negrul a devenit alb, taurul – satană, Baal-taurul – diavol. Trădîndu-ne rădăcinile, am rămas însă în aceleaşi haine ca şi strămoşii noştri. Am degradat, dar subconştientul unitar cu experienţa, cu informaţia şi arhetipurile generaţiilor anterioare a continuat să trăiască în noi, influenţînd esenţa noastră. Simbolul taurului a continuat, în ciuda degenerării esenţei omului să impresioneze şi să incanteze conştiinţa lui, amintindu-i despre ceva măreţ, necunoscut, demult uitat la începuturile timpului. Taurul, simbolul învins al divinităţii veacului de aur a continuat să trăiască în conştiinţa maselor, păstrîndu-şi esenţa pentru acele unităţi care au conservat adevărata cunoaştere. Pentru ultimii iniţiaţi ai lumii tradiţiei acest simbol era măreţ şi pentru faptul că nu şi-a schimbat esenţa cu nici o iotă, rămînînd pentru vecie ceea ce a fost de la început.

Măreţia simbolului taurului devine mai clară atunci cînd conştientizăm că el a fost pivotul unor culte foarte vechi şi timp de milenii nu şi-a schimbat deloc semnificaţia arhetipală pozitivă. Doar nu există diferenţă între taurul căruia i se închinau legendarii atlanţi, între zeul Apis al vechilor egipteni, semiticul Baal, regele lumii cu cap de taur, protectorul Tirului şi Cartaginei, taurul Merovingienilor, între zeul vechilor slavi, Veles-Volos şi taurul reprezentat pe steagul medieval moldovenesc. Pretutindeni aceeaşi esenţă şi acelaşi prototip, arhetip, pretutindeni simbolul vorbeşte mai puţin decît ideea, informaţia despre care vine să ne-o transmită. Dar omul trebuie să aibă o careva tangenţă cu lumea zeilor. Sacrul întotdeauna se manifestă prin înfăţişarea divinităţii.

După cum spunea Mircea Eliade „Manifestările sacrului ontologic crează lumea... ierofania descoperă „punctul de referinţă” absolut, un anumit „centru”... Din acest motiv omul religios tinde să se plaseze în „Centrul lumii”. Pentru a trăi în centrul lumii el trebuie creat... (M.Eliade „Sacru şi profan”). Pentru noi, copiii Moldovei, simbolul taurului şi mitul despre zimbru şi Dragoş este aceeaşi manifestare a centrului ca şi capul marelui zeu celtic Bran îngropat sub Londra şi care o protejează, ca templul lui Bel în Babilonul antic şi legenda construirii templului din Ierusalim de către Solomon în vechiul regat al Israelului, ca legenda lui Hiram pentru masonii din întreaga lume, deoarece simbolul taurului nostru actualizează, arătînd protectorul nostru, zeul, iar simbolul său reprezentat printr-un taur-zimbru codifică mitul si legitimeaza spaţiul nostru istoric. Taurul descoperă acest centru şi pentru noi el este aici, pe pămîntul Zimbrului, protectorul codrilor milenari.

Simbolul taurului este cunoscut de conştiinţa tradiţională din vremuri preistorice. Primele lui reprezentări pot fi găsite în peşterile Europei paleolitice, unde primii pictori au lăsat urmaşilor cunoştinţele lor întruchipate în imagini. Comunitatea neolitică a vechilor culte de origine pre indo-europeană îşi avea centrele aici, în Europa de Sud-Est. Într-o epocă mai tîrzie, în cultura Tripoliană, întîlnim cultul taurului şi Zeiţei mamă. În Cartagina feniciană întîlnim imaginea eroică a conducătorului militar Hannibal, care purta numele marelui zeu cu cap de taur Baal, un analog al zeului slav Veles. În religia mazdaistă, încă în epoca lui Iima – regele veacului de aur, acest simbol era principal. În mazdaismul reformat, în zoroastrism, iar mai tîrziu în zervanism, simbolul taurului a devenit unul din principalele atribute religioase. În Avesta ariană el este reprezentat alături de om şi este creaţia pozitivă a divinităţii, întruchiparea acestui zeu – Ahuramazda. Gheuş-Urvan – spiritul taurului – veche zeitate zoroastriană, protector al turmelor. Aici trebuie amintită şi imaginea Venerei cu coarne, a Taurului, la arienii din India ea uneori este de genul masculin şi este protectorul zeilor generaţiei superioare a asurilor, a titanilor orientali şi se numeşte şucra.   

Vechiul şi misteriosul simbol al taurului. Cine este acest taur, simbolul zeului a cărui esenţă încercăm să o pătrundem şi ce reprezintă el? Enciclopedia biblică vorbeşte despre zeul canaaneenilor Baal. „Baal sau Bal (Stăpînul)” , numele unei zeităţi păgîne venerate în Fenicia şi Siria, iar iniţial a fost numele zeităţii sub care unele popoare orientale vechi venerau soarele. Fenicienii numeau soarele Baal-Samen, ceea ce înseamnă Zeul Cerurilor. Deoarece Baal era venerat în diferite posturi în diverse ţări, pentru precizie la numele Baal era adăugată şi denumirea regiunii, ca de exemplu Baal-Gad, Baal-Peor şi toate numele se contopeau în unul comun – Baalam. O mulţime de locuri unde era venerată această zeitate şi numărul mare de oameni care î se închinau vorbesc despre faptul cît de mult era răspîndită venerarea lui Baal. Baal, Bal sau Bel erau veneraţi de tripolieni, babiloneni, sirieni, cartaginezi şi alte popoare... Baal şi Astarta erau nume comune pentru toţi zeii şi zeiţele Siriei, Palestinei şi ţărilor vecine. În epocile mai tîrzii, după cum afirmă istoricii, Baal era venerat în vechea Scandinavie şi se presupune că şi în insulele Britanice. Pînă în prezent în Irlanda şi Vallis s-au păstrat multe obiceiuri şi superstiţii care amintesc de vechea venerare lui Baal. Această venerare era răspîndită în epocile străvechi nu doar la cartaginezi, care cu numele lui pe buze, conduşi de Hannibal (a cărui nume era consacrat lui Baal) mergeau la luptă cu romanii, dar şi la evrei. Opoziţiei dintre preoţii lui Baal şi Ilia pe muntele Carmil îi sînt consacrate mai multe strofe din Biblie. Nu este corect să identificăm acest zeu cu răul, deoarece analogul lui celtic, Belen, este Apollo al grecilor, zeul luminii, al artelor şi hiperboreilor, adică zeitatea venerată de troieni şi căreia îi era consacrat oracolul de la Delfi.

Acest zeu luminos se numea Febos „care nu-şi taie părul”. În lumea slavă el era cunoscut ca Volos-Veles, zeul slavilor şi volohilor din regiunea carpatică. După cum am arătat mai sus, simbolul taurului în arealul nostru carpato-dunărean are o istorie veche. Originile sale, ca şi originile cultului taurului se află în epoca neolitică, posibil chiar în una mai veche, aşa-numita epocă preistorică a epocii atlantice.

După cum a fost subliniat mai sus, religia neolitică a vechii Europe cu cultul taurului este legată în primul rînd de cultura „vechii Europe”, iar aceasta prin cultura Tripoliană, cultura Vincea, cu cultura Ciatal-Huyuk (7000 ani î.Hr.) din Anatolia, care a precedat şi a influenţat cultura preceramică a Ierihonului. În cultura Tripoliană şi Ciatal-Huyuk era pretutindeni răspîndit cultul Marii Zeiţe şi a Taurului. M.Eliade scria că zeitatea principală a religiei Ciatal-Huyuk – Marea-Zeiţă năştea un fecior, sau mai degrabă un taur. Zeul suprem al acestei religii era Taurul, adesea reprezentat în chip antropomorf călare pe taur. Pretutindeni era întîlnită reprezentarea cornului de taur, iar pe sigiliile acelei epoci apar scene de cult cu un altar înfrumuseţat cu cranii de taur, adică altarele erau ornate cu craniile zeilor. O simbolică religioasă similară se întîlneşte şi în cultura sumeriană. În cultura Tripoliană deasemenea era răspîndit cultul Taurului. Religia tripolienilor se baza pe cultele fertilităţii şi era legată de imaginea Zeiţei-Mamă dătătoare de viaţă şi soţului ei, taurul, analogul zeului celtic cu coarne, regele pădurilor care întruchipează tradiţia puterii regale, simbol al căreia în vechea Europă era taurul. Vasele tripolienilor adesea erau ornate cu mînere de forma „... coarnelor de taur reliefate şi capete stilizate de taur”, care erau simbol al zeităţii masculine. Este interesant faptul că în Tracia, unde trăiau triburile tracilor, urmaşi direcţi ai culturii tripoliene, era o regiune Bistonia. Această regiune se afla în nord-estul Balcanilor şi era vestită, după Strabon, graţie taurilor (Strabon. Geografia. Fragmentele cărţii VII.43; Оppian. Cynegetica. 2. 160). După Varro „taurii absolut sălbatici trăiesc în număr mare în Dardania, Amedica şi Tracia” (Varro. II. 1. 5).

Astfel, stema noastră moldovenească se bazează pe simbolul taurului-zimbru. Această continuitate frapează conştiinţa cercetătorului cointeresat. După multe secole el şi astăzi este simbolul tradiţiei noastre de stat. Ce este el pentru noi, care este esenţa şi actualitatea sa? Aceasta nu este doar o imagine, este istoria noastră, drapelul nostru, arhetipul nostru, materializat în timp, este acel simbol care ne uneşte spiritual cu Dragos, Bogdan Întemeietorul, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Este acel fir care uneşte epocile, fir alcătuit din imagini şi idei care alimentau conştiinţa lui Ştefan cel Mare şi a tuturor Muşatinilor, a marilor cărturari de la Ureche şi Neculce la Dimitrie Cantemir.

Vechea Moldovă, desişurile codrilor ei, nu erau pustii, aici trăiau oamenii. Ei erau descendenţii celor care credeau în simbol, ideea lui Veles, zeul-taur şi păstrau cunoştinţele date de acesta. Soarele păstrat de strămoşi era întruchiparea taurului solar, căci soarele este aurul săracilor, el este esenţa existenţei. Aceşti oameni îl venerau pe Apollo-Belen, volohii liberi, copiii zeului Voloh, ultimii urmaşi ai dacilor liberi, copiii lui Gebeleizis. Aici Gebeleizis este Belez, adică Veles şi Heb zeului pămîntului. Supuşii marelui rege Decebal care şi-a imortalizat numele în lupta cu adoratorii lui Zeus-Jupiter. În numele lui Decebal, se conţine particula Bal care în sanscrită este forţa planetei. Secole la rînd oştenii zeului pămîntului trăiau şi creau în pace. Ei ne-au lăsat mitul, cunoştinţele despre esenţa ţării şi de ce aici se află Chişinăul, Oraşul Alb, mormîntul capului alb, a zeului Bel, unde îngerul coroanei păzeşte taina timpului în aşteptarea zeului Baal, care neapărat se va întoarce aducînd oamenilor libertate şi fericire. Se va întoarce în Dacia hiperboreiană – Moldova creştină, într-o ţară reînnoită a viitorului veac de aur, în ţara urmaşilor titanilor, creatorilor unei lumi noi, la codrii seculari, în micul templu al zeului taur, care a furat-o cîndva pe frumoasa Europa. Noi vom păstra acest pămînt sfînt, cîmpiile noastre, codrii şi livezile, pămîntul nostru sfînt şi patria noastră Moldova.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Vrăneşti

Statut:
Sat
Prima atestare:
1613
Populația:
697 locuitori

Vrăneşti este un sat din cadrul oraşului Sîngerei, raionul Sîngerei. Satul Vrănești este situat la distanța de 5 km de orașul Sîngerei și la 105 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 697 locuitori. Prima mențiune documentară a localității datează din anul 1613.

Citeşte mai departe