Filtru pe categorii
  • 2011
  • page views Vizualizări

Mitologia şi religia lumii antice

Osiris. Mitologia Egiptului vechi

Majoritatea popoarelor antice aveau sisteme religioase politeiste. Egiptenii adorau diferite divinităţi. Fiecare oraş îşi avea zeul protector, statutul căruia în ierarhia divinităţilor depindea de statutul politic şi militar al localităţii. Divinităţile principale venerate de toţi egiptenii erau Amon-Ra (zeul soarelui), Osiris (stăpînul lumii de apoi), Isis (zeiţa fertilităţii), Horus (zeul luminii), Sehmet (marea putere). Egiptenii îşi reprezentau zeii în chip de om (Ptah, zeul creator), de animal (Sehmet, în chip de leoaică) sau mixt (Anubis, stăpînul lumii de apoi, jumătate om, jumătate şacal). Pentru venerarea zeilor erau construite temple, statui, preoţii aduceau ofrande.

În cinstea zeilor se organizau serbări, procesiuni care includeau mai multe ceremonii.

Religia egipteană s-a aflat într-o strînsă legătură cu puterea politică. Astfel, faraonul era considerat o întruchipare terestră a divinităţii. Preoţii egipteni, o castă unită şi puternică prin cunoştinţele şi bogăţiile acumulate timp de secole, în perioadele de criză, cînd slăbea puterea centrală, intrau în conflict cu faraonul în dorinţa lor de a-şi instaura dominaţia în ţară. Faraonul Amenois al IV-lea în perioada Regatului Nou, dorind să micşoreze influenţa preoţimii de stat, recurge la o reformă politico-religioasă. El introduce cultul zeului Aton, reprezentat sub forma discului solar, şi interzice venerarea celorlalte divinităţi. Însă această tentativă provoacă o nemulţumire generală nu numai în rîndurile preoţimii, dar şi ale populaţiei, ataşate faţă de vechile culte. Tentativa faraonului de a introduce o religie monoteistă a suferit eşec.

În Mesopotamia, sumerienii au creat un panteon ierarhic organizat, în fruntea căruia se aflau patru zei creatori: An (cerul), Enlil (zeul atmosferei), Enki (creatorul omenirii şi civilizaţiei), Ninlil (zeiţa dragostei şi ocrotitoarea fertilităţii terestre). Panteonul sumerian se va menţine menţine cu mici schimbări în perioada akkadiană, Babilon şi Asiria. În panteonul babilonian un statut important îl deţinea zeiţa Ishtar considerată zeiţa dragostei, ocrotitoarea fertilităţii şi a războiului. Ishtar împreună cu Sin și Shamash alcătuiau triada supremă care simboliza cele trei mari forțe ala naturii: pămîntul, luna și soarelele. Spre deosebire de Egipt, în Mesopotamia zeii sînt reprezentați în chip de oameni. Oamenii se temeau de zei, deoarece îi știau răzbunători și pregătiți să-i pedepsească pentru greșelile lor. În afara zeilor se credea că există o mulțime de demoni care le aduc prejudicii oamenilor. Pentru a se feri de ei, locuitorii Mesopotamiei purtau amulete și talismane.

Regii pretindeau un statut deosebit în societate reieșind din apropierea lor de zeități. Astfel, pe lespedea de bazalt gravată cu legile lui Hammurabi (secolul al XVIII-lea î.Hr.) este reprezentat zeul soarelui din mîinile căruia regele primește legile. În dorința de a consolida poziția dominantă a Babilonului, regele Hammurabi îl declară pe Marduc zeu suprem al țării. Mesopotamia a rămas în istorie și prin miturile sale, printre care se remarcă mitul potopului.   

În India, pătrunderea arienilor a determinat impunerea limbii lor, sanscrita, şi a textelor sacre, Vedele. Întrînd în contact cu credinţele locale, vedismul a evoluat, luînd forma hinduismului. Hinduiştii cred că la început era haos. Brahman, sufletul Universului, a provocat mişcarea, care la rîndul său a făcut să apară trei zei principali: Brahma, Vişnu şi Şiva. Doctrina religioasă introduce noţiunea reîncarnării. Dacă persoana duce o viaţă exemplară, sufletul său se va reîncarna într-o fiinţă mai bună decît cea precedentă, iar o viaţă nedemnă va face ca sufletul să regreseze şi să se reîncarneze la un nivel inferior, în corpul unui animal sau insecte.

Astfel, toate lucrurile, fiinţele şi sufletele se supun unei legi supreme, dharma, trecînd din unele în altele, conform meritelor lor. Omul, la fel, este prizonierul ciclului de reincarnare, al mişcării. Pentru a progresa, a se reincarna într-o fiinţă superioară, credinciosul trebuie să se păzească de murdăria care rezultă din activitatea corpului uman şi din contactul cu fiinţele inferioare. El trebuie să se purifice permanent cu apă. În plus, orice hinduist trebuie să venereze zeii, aducînd ofrande şi sacrificii şi făcînd rugăciuni.

BuddaBudismul a fost fondat în secolul al VI-lea î.Hr. de prinţul indian Gautama. Tulburat de mizeria în care trăiau oamenii, el s-a retras din lume, ajungînd la concluzia că mizeria se datorează pasiunilor şi celor trei rădăcini ale răului: invidia, ura şi greşeala. Sufletele rătăcesc fără sfîrşit, obligate să se întoarcă pe pămînt pentru a se incarna într-un nou corp: iată cauza suferinţelor. Doar prin meditaţie şi înţelepciune e posibil obţii fericirea, Nirvana (pacea absolută). Gautama primeşte numele de Buddha (Cel deşteptat). Timp de 40 de ani el călătoreşte prin India şi îşi expune învăţătura. Budismul devine religie, răspîndindu-se în India, Tibet, Indonezia, China, Japonia.

Majoritatea chinezilor practicau cultul strămoşilor, căutînd să-şi asigure bunăvoinţa lor. În acest scop capul familiei aducea ofrande pe altarul familial. Daoismul, fondat de către Lao-zi în secolul al V-lea î.Hr., respinge ideea unei divinităţi, a cerului, înlocuindu-le cu dao (calea) – principiul ordinii necesare în natură şi societate. Această doctrină avea mulţi adepţi, deoarece permitea realizarea unui echilibru în sine. Căutarea echilibrului individual putea prelungi viaţa şi chiar aduce nemurire.

Confucius (551 – 479 î.Hr.) este fondatorul unei învăţături morale, Confucianismul, care nu reprezintă o doctrină religioasă. Esenţa ei constă în perfecţionarea etică a relaţiilor dintre oameni, îndeplinirea datoriilor care îl vor ajuta pe om să se regăsească pe sine. Budismul introdus în China pe Drumul mătăsii, era în ochii chinezilor o cale de salvare. Această doctrină spirituală conţinea şi unele aspecte ale daoismului: lipsa pasiunilor şi o anumită pasivitate.

Religia greacă îşi are originea în certitudinea omului că deasupra umanităţii există puteri care depăşesc posibilităţile umane, trezind uimire şi admiraţie. Ca şi egiptenii, grecii erau politeişti. Religia lor are un caracter antropomorf (formă umană), deoarece în concepţia grecilor zeii sînt asemănători oamenilor ca aspect fizic, caracter, slăbiciuni. Ei se deosebesc de oameni doar prin faptul că sînt nemuritori şi prin gama largă de puteri. Grecii considerau că zeii trăiesc pe vîrful muntelui Olimp, iar lor este nectarul şi ambrozia. Panteonul (ansamblul de zei) include un număr de zeităţi, dintre care 12 au statutul de zei principali. Zeii grecilor sînt asociaţi diferitor activităţi umane sau manifestări ale naturii. Zeus este zeul suprem, stăpînul cerului şi a fulgerului; Hera, soţia lui Zeus, este protectoarea căsătoriei şi familiei; Poseidon este stăpînul mărilor, iar Hades al întunericului şi lumii umbrelor. Meşteşugurile şi înţelepciunea erau protejate de Atena, iar vegetaţia şi agricultura de zeiţa Demeter. Apollo este zeul luminii şi a muzicii, iar Artemis al vînătorii. Afrodita este ocrotitoarea dragostei, Hefaistos este patronul focului şi al meşteşugurilor, Ares este zeul războiului. Hermes este vestitorul zeilor, protejează călătorii şi comerţul. La acest panteon trebuie adăugaţi eroii, oamenii care s-au remarcat prin fapte deosebite, adesea fii de zei şi femei muritoare, ca Teseu sau Heracle.

Zeii sînt veneraţi acasă, în cetate, în marile sanctuare panelenice (ale tuturor grecilor). Acasă capul familiei onorează cultul lui Zeus şi al Hestiei, zeiţa căminului familial. Fiecare cetate îşi are zeul său protector, care este venerat în cadrul manifestărilor religioase. Marile sanctuare panelenice canalizează aspiraţiile religioase ale elenilor. Aici cetăţenii se adunau pentru ai venera pe zei. Cel mai cunoscut este sanctuarul din Delphi consacrat lui Apollo, care transmite oracole prin intermediul Pythiei. Celebritatea acestor oracole în lumea greacă era foarte mare, ele fiind cerute de conducători şi oamenii de rînd în diverse împrejurări.

La Olimpia era venerat Zeus, în cinstea căruia se organizează o dată la patru ani mari concursuri artistice (competiţii de teatru, muzică) şi sportive, Jocurile olimpice. Conform tradiţiei, primele Jocuri olimpice au avut loc în 776 î.Hr. concursul începea cu competiţia oratorilor, poeţilor şi muzicienilor, însă cu timpul probele sportive trec pe primul plan. Din cele şapte zile, cît durau ceremoniile în cinstea lui Zeus, cinci erau rezervate competiţiilor sportive. În acest timp erau oprite orice ostilităţi între cetăţile greceşti. Învingătorilor li se oferea o cunună de laur, iar în cetăţile de origine li se ridicau statui. Asemenea jocuri erau organizate şi la Delphi, Corint şi Nemeea în cinstea lui Apollo.

La Atena cele mai importante sărbători sînt Panateneele, în cinstea zeiţei Atena, protectoarea cetăţii, cînd timp de nouă zile se celebrează fondarea cetăţii, culminînd cu un cortegiu care urca pe Acropolă.

Ceremoniile religioase erau oficiate de preoţi, care, spre deosebire de civilizaţiile Orientului, nu formează o castă închisă, ci sînt magistraţi aleşi în funcţiile religioase pentru o perioadă de timp. Aceştia se îngrijesc de ofrandele şi sacrificiile care urmează să fie aduse zeilor, de organizarea manifestaţiilor religioase, sporindu-şi prestigiul printre concetăţeni.

Romanii venerau un număr mare de zei, circa 30 000. Ei considerau că în spatele fiecărui lucru se afla un zeu, ceea ce explică numărul lor impunător. Printre zeii care se bucurau de cea mai mare veneraţie se numărau Larii, ocrotitori ai bunurilor şi ai persoanelor. Romanii au adoptat zeii greceşti, asimilîndu-i propriilor divinităţi şi constituind un Panteon greco-latin, care era dominat de triada de zei Jupiter, Junona, Minerva. În afară de aceştia, erau veneraţi Marte – zeul războiului, Vulcan – zeul focului, Saturn – zeul semănăturilor, Vesta – zeiţa căminului familial.

Orice familie avea un cult propriu, pe care îl conducea pater familias. Romanii venerau zeităţile căminului familial, Larii şi Penaţii, şi spiritele strămoşilor, Manii. Pater familias întreţinea focul în vatra de pe altarul casei şi îi onorează pe zeii Lari şi mani. Romanii aşteaptă de la zei favoruri, ca victoriile în războaie sau recolte bune. Fiind foarte superstiţioşi, ei sînt extrem de atenţi la toate semnele pe care le interpretează ca favoare sau mînie a zeilor.

Cultul public nu poate fi despărţit de viaţa cetăţii, deoarece toată viaţa politică este legată de rituri, culte, iar magistraţii sînt şi preoţi. Ei nu trebuie să neglijeze nici o divinitate, din teama de a-i atrage furie şi să urmeze cu minuţiozitate riturile. Preoţii se grupează în colegii: pontifii, însărcinaţi cu păstrarea religiei oficiale, în frunte cu Marele Pontif numit pe viaţă; flaminii, aflaţi în serviciul unei divinităţi; vestalele, tinere patriciene care o slujesc pe zeiţa Vesta etc.

Înainte de a întreprinde orice lucru important, romanii consultau zeii, în special prin intermediul augurilor, care făceau preziceri după zborul şi strigătul păsărilor, sau haruspicilor, care prevedeau viitorul prin cercetarea măruntaielor animalelor sacrificate. În felul acesta toată viaţa cetăţii este supusă voinţei zeilor.

Romanii au venerat şi zeităţile din ţările cucerite, încercînd să le găsească paralele în propriul panteon şi romanizîndu-le. În secolul al II-lea î.Hr. la Roma pătrund o serie de culte orientale, ca urmare a contactului tot mai strîns cu vechile civilizaţii ale Orientului. Din Egipt vine cultul zeiţei Isis şi Serapis, din Mesopotamia al zeiţei Kibela, din Persia cel al lui Mithras. Însă anumite practici religioase orientale le păreau romanilor scandaloase (sacrificiile umane, adunările secrete), de aceea Senatul le-a interzis cetăţenilor romani să devină preoţi ai acestor culte.


Localităţile Moldovei şi diasporei

Grozeşti

Statut:
Sat
Prima atestare:
1479
Populația:
2171 locuitori

Grozeşti este un sat şi comună din raionul Nisporeni. Grozeşti este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Localitatea se află la distanța de 16 km de orașul Nisporeni și la 84 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 2171 de oameni. Satul Grozești a fost menționat documentar în anul 1479.

Citeşte mai departe