Filtru pe categorii
  • 2011
  • page views Vizualizări

Regimul fanariot (1711 – 1821)

Nicolae MavrocordatDupă retragerea lui Dm. Cantemir şi a curţii sale în Rusia, Poarta numeşte, fără a mai consulta părerea sfatului domnesc, domni în scaunul Moldovei. Mai mult: Poarta nu mai permite la tronul Moldovei domni pămînteni, adică localnici. Noii domnitori erau recrutaţi din cartierul Fanar al Istanbulului, de aici şi caracterizarea fanariot al noului regim instaurat de otomani în Moldova.

Turcii şi mai înainte impuseseră domni străini Moldovei, greci sau de altă provenire. S-a menţionat, că, de pildă, în 1673 otomanii au pus în scaunul Moldovei pe „grecul din Ţarigrad” Dumitraşco Cantacuzino, un străin ce s-a proslăvit prin „straşnicul iernat al tătarilor”, chemaţi în Moldova (1674) de acest bicisnic venetic. S-au perindat la tronul Moldovei şi alţi indivizi de aceeaşi teapă: Gh. Duca, A. Ruset, M. Racoviţă ş.a., însă din 1711 otomanii numesc domnitori în Moldova numai proveniţi din Fanar. Aceasta devenind normă.

Treptat aceştia au fanarizat structurile de guvernare: divanul (fostul sfat domnesc), au pus mîna pe cele mai înalte dregătorii, în primul rînd vistieria, oploşind mii de ortaci aduşi din Istanbul. Satisfăcuţi că haraciul (mereu în creştere) li se aducea regulat (nu importă cum era perceput), că mukarerul mare (plata pentru caftanul de domn) precum şi mukarerul mic, care era tot mare (plata pentru reconfimarea anuală a domniei), că primesc necontenit peşkeşuri (daruri), ruşfeturi (mită), otomanii au lăsat pe fanarioţi să facă ce vor în Moldova, să propună pe cine doreau domnitori la tronul Moldovei. Din 1711 pînă în 1812, după calculele unor istorici, la tronul Moldovei s-au perindat 30 de fanarioţi, 4 caimacami (locţiitori de domni, domni provizori). Cu învoirea otomanilor, îşi dau ghes la scaunul Moldovei „dinastiile” fanariote Ghica, Ipsilanti, Mavrocordat, Moruzi, Hangherli, Şuţu ş.a.

Sfatul domnesc a fost prefăcut în divan, devenind, în mînile fanarioţilor, o unealtă docilă de executare a dispoziţiilor Porţii, care interzicea orice relaţii cu alte state; forţele armate ale Moldovei erau reduse încă din 1538, pînă la un detaşament al gărzii (pazei domnitorului). Toate acestea au limitat considerabil statutul de autonomie al Moldovei.

Fanarioţii au impus în învăţămînt, în administraţie structuri străine, rînduieli străine, demnitari străini ce propagau valori străine, limba şi chiar portul lor. Prin toate acestea domnitorii şi dregătorii venetici au stîrnit ura nu numai a maselor largi, ci şi a boierilor, care rămăseseră fără dregătorii, ba chiar şi fără ocine, căci moşiile erau tot mai des acaparate de greci. Cu încetul grecii fanarioţi au acaparat înaltele ierarhii din Biserica Ortodoxă din Moldova, astfel că spre sfîrşitul veacului XVIII Mitropolia Moldovei devenise un fel de episcopie grecească, subordonată unor structuri ecleziastice străine. Astfel, impunerea regimului fanariot nu se reducea numai la numirea în calitate de domnitori a unor progenituri din Fanar. Aceasta într-adevăr era o radicală „schimbare a însuşi sistemului politic de guvernare”.

Urmarea cea mai gravă a regimului fanariot, a dominaţiei otomane în general a fost încătuşarea timp de 274 de ani (1538-1812), în Valahia şi Moldova de peste Prut pînă în 1877 a potenţialului economic şi cultural al Moldovenilor, izolarea Moldovei de circuitul economic, de progresul industrial (de epocă), de atmosfera spirituală din Europa, unde curentul iluminist-umanist spulbera obscurantismul şi stagnarea moştenite din veacurile precedente. Izolarea social-economică şi spirituală, transformarea ţării în cheler (hambar, sîsîiac) turcesc, în ocină lăsată la cheremul unor parveniţi fanarioţi au avut consecinţe lamentabile, condiţionînd stagnarea îndelungată a Moldovei în raport cu alte state europene.

Realitatea era atît de crudă, că pînă şi fanarioţii au priceput: mai mult nu-i de unde. Forţa împrejurărilor i-a constrîns pe cei clarvăzători dintre ei să recurgă la anumite transformări. Astfel în anii domniei lui C. Mavrocordat (1741-743,1748-1749) a fost restructurată clasa stăpînitoare. Boierii au fost divizaţi în trei ranguri: boierii şi neamurile erau scutiţi de bir, mazilii plăteau dajdie redusă; feudalii, preoţii obţineau înlesniri fiscale. La 6 aprilie 1749 Marele sobor (adunarea stărilor) al Moldovei convocat de C. Mavrocordat a elaborat Aşezămîntul lui C. Mavrocordat, care a abolit vecinia (dependenţa ţăranilor de stăpînul feudal). Tot în acelaşi an C. Mavrocordat promulgă un act prin care a adus în corcodanţă situaţia juridică a ţărănimii cu sistemul centralizat de exploatare feudală. Gr. II Ghica în acelaşi an a emis o lege cu caracter general pentru reglementarea boierescului în Moldova- Aşezămîntul lui Gr. Ghica. Fiecare ţăran era obligat să lucreze pe moşia boierului 12 zile pe an; boierescul putea fi achitat şi în bani. Sobornicescul hrisov al lui A. Mavrocordat din 1785 a interzis sistemul de „dăruire” a pămînturilor răzeşeşti unor persoane mai bogate, aceasta fiind o vînzare camuflată, ceea ce ducea la concentrarea mai multor moşii în mînile unor persoane străine. În 1803 în Moldova erau 540 de sate răzeşeşti (ţărani liberi).

Însă toate aceste reforme, unele progresiste în raport cu stadiul anterior de dezvoltare social-economică a Moldovei, nu făceau decît să „perfecteze” acelaşi regim, stagnant economic şi înăbuşitor spiritual de esenţă oriental-otomană.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Vladimirovca

Statut:
Sat
Prima atestare:
1880
Populația:
342 locuitori

Vladimirovca este un sat din cadrul comunei Găvănoasa, raionul Cahul. Satul are o suprafaţă de circa 0.88 kilometri pătraţi, cu un perimetru de 7.24 km. Localitatea se află la distanța de 20 km de orașul Cahul și la 190 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 342 de oameni. Prima mențiune documentară a satului Vladimirovca datează din anul 1880.

Citeşte mai departe