• 2010
  • page views Vizualizări

Pictură

Pictură (lat. pictura - în culori), crearea unor imagini din realitate sau imaginare prin intermediul culorilor, pe o suprafaţă plană (lemn, pînză, hîrtie, carton), redînd imaginilor o percepere iluzorie a motivelor. Se constituie din următoarele genuri (scene de gen, peisaj, natură statică, portret, compoziţii pe teme istorice, mitologice), dezvoltîndu-se în conformitate cu stilurile unor anumite epoci (manierism, baroc, clasicism, romantism, realism, impresionism etc.) ca destinaţie avînd diverse forme (de şevalet, monumentală).

Este cunoscută din perioada paleoliticului superior (pictura rupestră din Altamira, Spania, Lasco, Franţa, 35.000-10.000 mii ani î.e.n.), evoluînd în epoca antică (civilizaţiile egiptene, mesopotamiene, greceşti şi romane, mileniul IV î.e.n. -  sec. II î.e.n.), bizantină, medievală (sec. IV-XV), Renaştere (sec. XIV-XVII) etc. Nefiind o simplă reproducere a realităţii înconjurătoare sau imaginare, pictura presupune recrearea şi interpretarea acestora într-un mod creator, transpunîndu-se într-o nouă „realitate”, prin intermediul artei astfel, fiind posibile  noi forme specifice de exprimare şi comunicare umană.

Pe teritoriul Moldovei istorice pictura apare ca domeniu al artei profesionale destul de tîrziu, în secolul XIX. Anume în această perioadă în Moldova se constituie arta laică şi apar genurile artelor plastice. Unul dintre stimulatorii acestui proces a fost Gh. Asachi, fondatorul educaţiei artistice, care a înfiinţat la Iaşi Academia Mihăileană (1835). Activitatea sa este continuată de fiul său – A. Asachi, autorul litografiilor Portretul lui Ştefan cel Mare şi Lupta lui Ştefan cel Mare la Baia. Printre discipolii lui Gh. Asachi, care şi-au continuat studiile la Munchen şi au condus activitatea Academiei se numără Gh. Panaiteanu-Bardasare ,Gh. Năstăseanu, Gh. Lemeni. Un aport aparte la dezvoltarea picturii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi interferenţele ei cu arta franceză îi aparţin lui N. Grigorescu, urmat de I. Andreescu, Ştefan Luchian ş.a. Tradiţional, pictorii nu se limitau doar la studiile de la Iaşi sau Bucureşti, continuîndu-şi perfecţionarea artistică în centre ale artei europene - Roma, Paris, Munchen, unde au studiat Th. Pallady, N. Toniţa, F. Şirato, O. Băncilă, J. Steriadi, sculptorii D. Paciurea, I. Jalea, C. Medrea ş.a., şcoli care au influenţat creaţia tinerilor de la începutul secolului XX.

A. Baillayre. Olanda.Vedere spre Dortreht. 1908     M. Grecu. Moară veche. 1975

Situaţia evoluţionează diferit în cultura şi arta Moldovei, aflată sub dominaţia Imperiului ţarist. În istoria artei din Republica Moldova această perioadă de timp este numită „basarabeană" (după denumirea ţinutului din acea vreme). Ea cuprinde anii 1812-1940, epocă în care Moldova a cunoscut mutaţii vertiginoase în procesul artistic. În limitele perioadei menţionate se disting trei etape de dezvoltare, fiecare cu particularităţi distincte. Prima etapă cuprinde anii 1812-1887 şi se remarcă prin continuarea principalelor forme ale artei medievale.

Cea de-a doua perioadă de dezvoltare a artei este marcată de dominaţia culturii laice şi cuprinde anii 1887-1918, timp în care la Chișinău se înfiinţează şcoala serală de desen a lui Terinte Zubcu şi apar primii plasticieni profesionişti cu studii la Sankt-Petersburg, Moscova, Munchen, Amsterdam etc. Epoca nominalizată semnalează apariţia şi constituirea artei moderne în Moldova. Decisive în această privinţă au fost expoziţiile de artă de la Chișinău ale pictorilor ruşi şi ucraineni (începînd cu anii 80 ai sec. XIX) şi studiile de specialitate făcute de moldoveni în Rusia şi Ucraina.  

Numai după 2 ani de la înfiinţarea „Asociaţiei Expoziţiilor Ambulante la Moscova”, în 1873, în sălile gimnaziului nr.1 din Chișinău a avut loc expoziţia de tablouri cu participarea celor mai cunoscuţi „peredvijnici” (itineranţi) – V. Macovski, V. Perov, I. Şişkin, A. Savrasov, ş.a. În cadrul expoziţiei a XIX, din 1891 au fost organizate două vernisaje cu participarea „peredvijnicilor” (itineranţi)” ruşi şi ucraineni. Din 1892 şi pînă-n 1900 au mai urmat încă 4 expoziţii, iar din 1903, împreună cu I.Repin, N. Bogdanov-Belski ş.a. mai expun moldovenii V. Blinov, M. Berezovchi, N. Gumalic, P. Piscariov, E. Maleşevchi, V. Tarasov, G. Şah, A. Climaşevschi ş.a. Expoziţiile de artă aveau ca scop familiarizarea publicului cu operele de artă şi, respectiv, propagarea artei în genere, creîndu-se astfel o anumită ambianţă artistică. În acelaşi timp se constituie toate domeniile şi genurile de artă: pictura (peisajul, natura statică, portretul, tabloul cu subiect), sculptura (bustul, monumentul, miniatura) şi grafica, artă care are aceleaşi compartimente ca şi pictura.  

Fără îndoială în prima perioadă este evidentă influenţa artei ruse, în special a pictorilor „peredvijnici" ("itineranţi"), ulterior, a grupărilor de artă din Sankt-Petersburg (Mir Iskusstva, Bubnovîi Valet ) ş.a. La expoziţia comună din 1907 au fost prezenţi şi unii reprezentanţi ai generaţiei de tineri plasticieni ruşi, care nu mai au puncte de tangenţă cu peredvijnicii în creaţie – N. Altman, V. Falileev, A. Şevcenko, cărora în continuare li se alătură C. Petrov-Vodkin – figuri destul de marcante ale noilor tendinţe în arta rusă. Începînd cu anul 1910 nucleul de bază al exponenţilor este alcătuit în majoritate din pictori moldoveni. Despre importanţa Societăţii şi nivelului profesionist al membrilor săi ne vorbeşte elocvent şi următorul fapt: la Congresul I-i al pictorilor din Rusia în 1912, au participat 11 plasticieni moldoveni. Pe lista de bază (preliminară) au fost incluşi pictorii A. Baillayre, E. Maleşevschi, V. Ocuşco, A. Şcusev, D. Colosov, şi F. Răileanu; în cea suplimentară – G. Şah, A. Gavriliţă, A. Răilean, V. Blinov şi A. Climaşevschi. Ultimele manifestări ale Societăţii au avut loc în anii 1915 şi 1918, la cea finală fiind expuse şi tablouri din colecţiile particulare, ale unor vechi maeştri cunoscuţi – Luca della Robia, F. Latur, M. Falcone etc.

Concomitent, tot în această epocă, se constituie nucleul pictorilor moldoveni care duce la înfiinţarea, în 1903, a „Societăţii amatorilor de Arte Frumoase din Basarabia”, care organizează la Chișinău expoziţii comune cu pictorii ruşi şi ucraineni. O particularitate distinctă pentru 1887-1918 o constituie lansarea treptată a artei plastice moldovene în orbita unor importante centre artistice ca Sankt-Petersburgul şi Odessa. Academia de Arte din Sankt-Petersburg nu numai că a fost promotorul valorilor artistice noi, dar a avut şi tutela artistică în procesul de instruire în ţinut, contribuind nemijlocit prin pregătirea profesorilor, oferirea materialelor didactice etc. Plasticienii moldovenii, la etapa iniţială devin, ataşaţi tradiţiilor realismului democrat în formele caracteristice pentru „peredvijnici” şi ale „Societăţii Pictorilor din Sudul Rusiei”. Studierea materialelor referitoare la activitatea expoziţională a Societăţii amatorilor de Arte Frumoase din Chișinău ne permite să afirmăm, că în a doua jumătate a anilor 1910 “realismul democratic” cedează poziţiile în faţa unor noi grupări ruse – "Mir iskusstva" şi "Bubnovîi valet", prin intermediul cărora, parţial, unii plasticieni moldoveni se familiarizează indirect cu arta occidentală contemporană.

În aceste timpuri doar E. Maleşevschi, Ş. Cogan, L. Arionescu şi A. Baillayre au avut posibilitatea să urmărească un timp mai îndelungat procesul artistic occidental la Paris, Roma, München şi Amsterdam, unde şi-au continuat studiile. Primele decenii ale secolului XX au fost marcate de operele unor plasticieni ca P. Piscariov, N. Gumalic, V. Blinov, A. Climaşevschi, G. Remmer, M. Berezovschi ş.a. care au conturat şi tendinţele principale ale procesului, manifestat prin influenţa „peredvijnicilor” sau realismului democratic. La etapa dată sunt puse temeliile artei plastice moderne din Moldova, care va continua, cu modificări esenţiale, să se dezvolte în epoca următoare, cunoscînd un alt nivel calitativ. La toate expoziţiile organizate între 1903-1915 plasticienii moldoveni expuneau peisaje, naturi statice, scene de gen şi portrete, lipsă fiind însă arta decorativă.

Pictura, a fost genul care a dominat cea de-a treia perioadă artistică care a durat din 1918 pînă în 1940. Fondarea Şcolii de Arte în 1918 şi activitatea în cadrul ei a profesorilor A. Plămădeală, A. Baillayre, E. Maleşevschi, P. Constantinescu – Iaşi, înscrie o nouă pagină în dezvoltarea culturii artistice autohtone. Tendinţele principale în dezvoltarea artei plastice continuă să fie aprofundate, bazîndu-se pe sursele etapei anterioare. Se produce un salt calitativ nou, care marchează apariţia unor teme şi subiecte noi, a unor modalităţi de tratare noi, realizate în creaţiile plasticienilor moldoveni în această perioadă de timp. În operele pictorilor se conturează distinct căutările unor noi mijloace artistice de expresie, caracteristice pentru postimpresionism, Art Nouveau, expresionism etc., care au existat paralel cu tendinţele realismului democratic. În operele de pictură, sculptură, scenografie, în grafica de carte şi de şevalet, în arta decorativă sunt create lucrări care demonstrează apogeul dezvoltării artei plastice moldovene.

Creaţiile E. Maleşevschi, ale lui P. Piscariov, G. Fürer, V. Doncev, Ş. Cogan, dar mai ales ale lui A.Baillayre, au marcat, prin operele lor, tendinţele principale ale dezvoltării artei plastice moldovene pînă la sfîrşitul anilor ’40, constituind o mărturie elocventă a evoluţiei procesului artistic din ţinut. Centrul vieţii artistice din Moldova rămîne Şcoala de Arte, pe lîngă care în 1921 se înfiinţează Societatea de Arte Frumoase, care a jucat un rol important în cultura moldovenească.

În 1920 a avut loc o expoziţie intermediară (fără suportul vreounei societăţi, care în acest timp lipsea) cu participarea moldovenilor şi a scenografului G.Pojedaev, emigrant din Rusia, la care au fost prezente şi lucrările celor mai talentaţi studenţi ai Şcolii de Belle-arte (I. Bronştein, E. Luzanovschi, G. Mişoznic, I. Nebesov ş. a.). Concomitent, se schimbă radical componenţa membrilor expoziţiilor chişinăuiene. Dacă la graniţa secolelor la manifestaţii participau doar pictorii ruşi, ucraineni şi moldoveni, ce şi-au făcut studiile în Rusia, exponenţii anilor 20-40 sunt în majoritate absolvenţii Şcolii din Chișinău, cu studii obţinute în diferite ţări europene. Începînd cu expoziţia de la Bucureşti din 1922, de rînd cu A. Baillayre, N. Gumalic, Ş. Cogan, V. Doncev, la aceleaşi nivel profesional expune M. Saharov, Iu. Bulat, H.Marnianschi. Următoarea expoziţie, ce a avut loc în 1927, organizată sub egida noii Societăţi de Belle Arte din Basarabia (1921) ne face cunoştinţă cu o pleiadă de tineri talentaţi – T. Kiriacoff, B. Nesvedov, L. Rostovschi, M. Conoşenco, N. Coleadici ş.m.a. Salonul al V-lea din 1930 este singura manifestaţie comună a pictorilor moldoveni şi a artiştilor plastici din Bucureşti la care au participat C. Cuţescu-Stork, S. Pop, F. Şirato, Jean Steriadi, O. Han, F. Stork ş.a.

Schimbarea statutului politic, cultural şi economic al Basarabiei în 1918 a introdus rectificări esenţiale în domeniul instruirii artelor plastice. Moldovenii au posibilitatea să-şi perfecţioneze măiestria atît la şcolile de arte din Iaşi şi Bucureşti, precum şi în centrele artistice europene. La Paris, de exemplu, studiază O. Hrşanovschi, I. Bronştein, H. Mişoznic şi L. Dubinovschi; la Bruxelles – N. Brăgalia, E. Ivanovschi, E. Barlo, C. Cobizeva şi M. Gamburd; la Drezda – G. Ceglocoff; în München- fraţii Moissey şi Ş Cogan etc. Perioada examinată a jucat un rol important în apariţia unor reprezentanţi talentaţi ai generaţiei tinere, care în mare majoritate şi-au urmat studiile în străinătate. Creaţia lui M. Saharov, A. Cudinoff , T. Kiriacoff, B. Nesvedov şi a altora a reprezentat în arta moldovenească tradiţiile artei contemporane europene, prin intermediul profesorilor şi ale noilor curente europene – de la simbolism la modernism, interpretată prin viziunea culturii moldovene a timpului. Anume această ultimă etapă de dezvoltare din anii ’30 – ’40, confirmată de apariţia unor talente neordinare, marchează apogeul evoluţiei artei plastice moldovene, şi apusul ei, activitatea cărora, cu unele excepţii, a continuat în afara graniţelor Moldovei. Prin căutările stilistice şi interpretarea lor, creaţia pictorilor a reflectat realitatea moldovenească, cu problemele sale, fiind o parte componentă a culturii din arealul occidental.

Creaţia pictorilor moldoveni a pus bazele artei contemporane moldoveneşti, influenţînd considerabil procesul evoluţiei din anii ’60 – ’70 ai secolului XX. Operele C. Cobizeva, B. Nesvedov, D. Sevastianov, P. Piscariov, A. Climaşevschi, L. Dubinovschi, M. Gamburd, V. Ivanov etc., reprezentanţi a două generaţii de artişti moldoveni, au pus bazele artei plastice contemporane din deceniile postbelice, determinînd continuarea permanentă a legăturilor temporale. Arta plastică a anilor 1945-1980 din Republica Moldova poartă amprentele „realismului socialist". Printre cei, care părăsesc în 1940 România şi îşi continuă activitatea la Chișinău figurează M. Grecu, V. Rusu-Ciobanu, V. Ivanov, C. Cobizev, L. Dubinovschi, Z. Siniţa şi G. Sainciuc care în majoritate se înscriu la Şcoala de Artă din Chișinău. Între 1941-1944 unii pictori au fost evacuaţi sau deportaţi în Rusia şi Asia Mijlocie, alţii - internaţi în detaşamentele, care fortificau tranşei în spatele frontului sovietic. 

În perioada de după război, la Chișinău se fondează Uniunea Artiştilor Plastici din RSSM şi Muzeul de Arte Plastice din RSSM (1944), avînd ca modele instituţiile respective din URSS. Concomitent, pentru completarea cadrelor locale cu plasticieni au fost invitaţi numeroşi artişti plastici, care deja aveau practica necesară de creare prin intermediul „metodei realismului socialist”. Puţinii artişti rămaşi la Chișinău după cel de-al doilea război mondial au fost obligaţi să creeze după modele perimate, adaptate cerinţelor noii ideologii. Arta "angajată" rămîne unica posibilitate de a crea, în consecinţă apărînd opere consacrate liderilor revoluţiei ruse, pionierilor şi eroilor muncii socialiste, revoluţionarilor şi ilegaliştilor, toate păstrînd de la bun început amprenta unor şabloane naturaliste, marcate de un patos patriotic exagerat.   

În primul deceniu postbelic (1945-1960) în pictură sunt realizate opere, care marchează începuturile transformărilor estetice şi ideologice ale artelor, forma, tratarea şi ideile tematice ale expoziţiilor devenind prioritare. Tablourile lui D. Sevastianov ”Chemare la întrecerea socialistă”,1947, „Ştefan cel Mare înainte de lupta de la Bîrlad”), M. Gamburd („Blestemul”, „Lichidarea analfabetismului”,1945), B. Nesvedov( „Jurămîntul lui Ştefan cel Mare”, 1947), I. Jumate („Întoarcerea celor decoraţi”, 1948), peisajele lui A. Climaşevschi, S. Ciocolov, trasează deocamdată tendinţele principale, fără a fi axate pronunţat pe filiera ideologică. Schimbările intervin şi privitor la compartimentul tratării realiste ale noilor transformări, în cadrul cărora M. Grecu pictează „Răscoala de la Tatarbunar”, „Valorificarea pămînturilor de ţelină” şi „Petroliştii Moldovei” (1954, 1957, 1959), A. Vasiliev – „Despre noi scrie „Pravda”(1950), D. Sevastianov „Pentru o folosire veşnică a pămîntului” şi „Joiana” (1954), G. Sainciuc „Vinificatorii” şi „La ferma de lapte” (1954,1957) I. Jumati - „Dimineaţa pe Nistru” (1957) şi V. Rusu Ciobanu-„La Joc” şi „Ştefan cel Mare după bătălia de la Războieni” (1957, 1959), mai detaşate rămînînd creaţiile din domeniul portretului şi peisajului, care figurează în opera tuturor artiştilor plastici.

Anii 1960 se deosebesc de timpurile anterioare, în artă, devenind tot mai frecvente abaterile tematice şi de tratare, impuse în perioada postbelică. Prima răsturnare a situaţiei se datorează tabloului „Fetele din Ceadîr-Lunga” ( 1960) de M. Grecu, care a realizat o pictură decorativă, extinsă mai apoi în pînza „Recruţii” (1964) şi „Ospitalitate” (1967), fiind modele excelente ale „formalismului”criticat. Tendinţele sunt urmate de V. Rusu-Ciobanu în „Plantarea pomilor” (1961), „Tinereţea” şi „Setea” (1967), care împreună cu decorativismul coloritului utilizează simbolul şi metafora. Procese similare pot fi identificate în operele unui alt maestru moldovean- I. Vieru. În „Griji de primăvară” (1960), „Amîndoi” (1968), decorativismul este completat de monumentalismul tratării. Aceleaşi particularităţi denotă şi tablourile „Amiază” (1960)  de A. Baranovici , „Masa Mare” de G.Sainciuc (1960), „Asfaltul” (1960) de R. Ocuşco, „Amiază” (1964), de A. David , peisajele rustice tradiţionale ale lui M. Petric, „Drum în Codru” (1950), decorative şi sonore ale E. Romanescu ( „Ţinut natal”, „Arături de toamnă”,1968,1969), S. Cuciuc („Sărbătoare în sat”, 1965). Pe la mijlocul deceniului apare şi se dezvoltă ca formă plastică tripticul practicat la început doar de M. Grecu („Istoria unei vieţi”, 1967) şi I. Vieru („Fericirea lui Ion”, 1967), opere care constituie astăzi fondul de aur al artei contemporane.

O situaţie specifică a cunoscut istoricul de artă şi pictoriţa A. Zevin, cunoscută ca autoare a mai multor monografii de sinteză, consacrate artei plastice din RSSM şi concomitent, ca autoare ale unor opere picturale („Autoportret”, 1959; „Mărgăritare”, 1967; „Găgăuză”, 1972; „Flori de toamnă”, 1993), ce îmbină calităţile compoziţionale ale figurativului cu experimentul coloristic, fenomen încetăţenit la noi în creaţia maestrului M. Grecu. 

Creaţiile artiştilor plastici din anii 1970 reflectă distinct două tendinţe, care au puţine tangenţe comune: pe de o parte sunt continuate tradiţiile artei figurative, pentru care optează majoritatea pictorilor, iar pe de alta, apar elemente experimentale în pictură, care promovează maniere stilistice proprii, distanţate, evident , de „realismul socialist”.  

Puţini dintre pictorii autohtoni au putut evita clişeele obligatorii ale esteticii ideologizante. Printre aceştia se remarcă M. Grecu, arta nonconformistă a căruia, a fost în permanenţă criticată de liderii comitetului central ai partidului. În contextul general, afectat de stagnare, creaţia sa evoluează netradiţional, artistul experimentînd în domeniul gamei cromatice, formelor şi texturii, iar în ultima perioadă de timp, utilizînd noi tehnici inspirate de posibilităţile noilor coloranţi. Una dintre operele semnificative pentru creaţia pictorului este „Tragica Veneţie” (1970), căreia i se alătură „Izvorul” (1973), „Luna deasupra Butucenilor” (1975), „Masa de piatră” (1976), „Geneza” (1977) şi „Zi de naştere” (1979), tablouri de o profundă calitate simbolică. O altă faţetă a căutărilor unor noi procedee plastice de expresie este prezentată de creaţia V. Rusu-Ciobanu. 

Structura compoziţională a operelor, coloritul şi motivele înfăţişate poartă amprenta inconfundabilă a individualităţii pictoriţei, care preferă o tratare „a realismului fotografic” al imaginilor („Copiii şi sportul”, 1971;”Prietenia”, 1974; „Glie şi oameni”, 1975; „Amintiri”, 1976; „Citate din istoria artelor”, 1978; în portretele scriitorilor „Vera Malev”, „Ion Druţă” şi „Grigore Vieru”, 1972; „Ion C. Ciobanu”, 1973; „Autoportret”, 1974). Frumuseţea pitorească a plaiului se redescoperă în operele semnate de I. Vieru („Noapte de iulie”,1971; „Cîte ceva despre oameni şi ape”, 1982), M. Petric („Podgorii”, 1974; „Nistrul la Speia”, 1975; „Toamna de aur”,1983), V. Puşcaş („Strada lui Diogene”,1977) şi E. Romanescu („Turişti”, 1972; „Moldova înfloritoare”, 1974; „O seară la Leuşeni”, 1978), V. Naşcu („E linişte”,1978), E. Bontea („Malanca”, 1973) creaţia cărora a atras în permanenţă interesul istoricilor de artă, aceştia fiind preocupaţi de maniera pictorilor sus-numiţi, de a trata în mod original peisajul specific al republicii. În deceniul 9 al secolului XX în cadrul manifestărilor artistice de la Chișinău îşi face apariţia o nouă generaţie de pictori, care pledează pentru reînnoirea mijloacelor plastice de expresie, urmînd calea lui M. Grecu şi a V. Rusu-Ciobanu: D. Peicev, M. Statnîi, T. Bătrînu, P. Jireghea, L. Ţoncev, M. Jomir, I. Ţîpin, A. Sîrbu, M. Ţăruş, A. Mudrea, Iu. Matei etc.


 

Localităţile Moldovei şi diasporei

Pripiceni-Curchi

Statut:
Sat
Prima atestare:
1810
Populația:
333 locuitori

Pripiceni-Curchi este un sat din cadrul comunei Pripiceni-Răzeşi, raionul Rezina. Satul Pripiceni-Curchi este situat la o distanță de 23 km de orașul Rezina și la 100 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituie 333 de oameni. Satul a fost înființat în anul 1810.

Citeşte mai departe