Filtru pe categorii
  • 2014
  • page views Vizualizări

Caloianul

Caloianul este un obicei popular practicat în trecut pentru aducerea ploii în vreme de secetă sau în zilele de după Paște. Caloianul era solul trimis de oameni la zeul ploii, pentru a-l îndupleca să dezlege ploile. Astfel, pe vreme de secetă, fetele şi femeile de la ţară făceau un omuleţ din lut galben (numit „Caloian") pe care-l puneau într-un sicriu şi pe care-l boceau ca pe un mort, imitînd astfel ritualul înmormîntării. Femeile cîntau o poezie anume şi apoi îngropau omul din lut lîngă o fîntînă. După trei zile îl dezgropau şi-l aruncau pe apă, pentru a tulbura apele şi norii, aşa cum se întîmplă înainte de a ploua. De ziua Caloianului, bărbaţii arau doar pînă la amiază, iar restul zilei petreceau.

Obiceiul își are originea în epoca precreștină. Legendele tracice spuneau că, după ce marele poet şi profet Orfeu a fost decapitat de către preotesele Soarelui, capul lui a fost aruncat în rîul Naparis şi, plutind pe apă, a continuat să cînte. Cu prilejul acelui tragic eveniment, a început să plouă vijelios, fenomenul ţinînd cîteva zile.

De atunci, tracii, ca să provoace ploile şi să stingă seceta, au creat unul din misterele orfice, punînd o păpuşă într-o corăbioară şi dîndu-i drumul pe apă. Obiceiul a căpătat denumirea de GAL-LIEN "Care pluteşte; Care zboară; Care sare; Care năvăleşte", strămoșii noștri moștenindu-l cu denumirea Caloian.

Cea mai veche atestare a acestei datini pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: "În Phrygia, întîmplîndu-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pămîntul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse că să înmormînteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, phrygienii au făcut imaginea tînărului, pe care apoi, plîngînd-o, o înmormîntară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant pînă în zilele noastre".

Obiceiul Caloianului este respectat în diferite zone ale Moldovei. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strîng la un loc şi se împart, după vîrstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare.

Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cîrpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu, oul înroşit fiind un străvechi simbol al (Re-) Învierii, al Soarelui care răsare în fiecare dimineaţă. În unele sate, micul idol de lut este îmbrăcat în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Calian sau Caloian.

Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ca să plutească pe apă, sau îl pun pe o scîndură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi cu fel de fel de flori, între care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe cîmp, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns.

Înainte de înmormîntare, una dintre fete se face preot, alta dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vîrf, înaintea popii, şi iarăşi una sau două fete duc sicriul ori scîndura cu Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumînări aprinse, bocind:

Caloiene, Ene,
Caloiene, Ene!
Cum ne curg lacrimile
Să curgă şi ploile,
Zilele şi nopţile,
Să umple şanţurile,
Să crească legumile
Şi toate ierburile!
Iani, Iani,
Caloiani,
Ia cerului torţele
Şi deschide porţile
Şi porneşte ploile!

După înmormîntare, Caloianului i se face pomană, timp în care este bocit din nou:

Iene, Scaloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ţi-am dat,
Apă multă şi vin mult
Să dea Domnul ca un sfînt,
Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!

A treia zi, după ce l-au înmormîntat, adică în a doua sau a treia joi după Paşte, ori în ziua de Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapă şi-l bocesc iarăşi:

Caloiene, Ene,
Mă-ta te căta
Prin pădurea deasă,
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă, amară!

Fetele îl aduc în sat şi îl aruncă într-o fîntînă sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un rîu sau pe un lac, urînd ca anul să fie ploios şi plin de belşug. În multe locuri, Caloianul e mai întîi frînt în bucăţi şi abia după aceea diferitele sfărîmături sunt aruncate în fîntîni, în bălţi ori pe rîuri. Apoi se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmană, ori mai multe plăcinte şi alte bucate. Flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănîncă şi beau din pomana Caloianului.

Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; iar la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt şi altele. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducînd şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian ori Scaloian.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Făleşti

Statut:
Oraș
Prima atestare:
1429
Populația:
14931 locuitori

Făleşti este un oraş din Republica Moldova, centrul administrativ al raionului Făleşti. Amplasat în partea de nord-vest a Republicii Moldova, oraşul Făleşti este situat la o distanţă de 125 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia oraşului constituie 14 931 locuitori. Prima atestare documentară a localităţii o găsim într-un document din anul 1429, prin care domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun întăreşte dreptul de stăpînire asupra unor sate, printre care şi cel unde trăia Ion Falevici.

Citeşte mai departe