• 2011
  • page views Vizualizări

Arhitectura locuinței tradiționale

Locuinta tipica nordului Moldovei, Fetești, Edineț

Locuinţa tradiţională (eng. vernaculară) este casa de locuit caracteristică locuitorilor unei ţări. Arhitectura locuinţei tradiţionale – planul, mărimea şi aspectul – au fost influenţate de condiţiile fizico-geografice ale mediului natural, de particularităţile şi specificul sistemului gospodăresc, condiţionate istoric şi social. Casa moldovenească a obţinut o formă unitară ca planimetrie şi volum, cu diferenţe zonale constructive, prezentînd afinităţi comune cu locuinţa formată la popoarele din estul Europei – români, ucraineni, bieloruşi şi ruşi.

Materialul perisabil din care au fost construite, precum şi progresul social şi tehnic, n-au îngăduit să se păstreze locuinţe mai vechi de două sute de ani. Cele mai vechi case cu arhitectură tradiţională din Moldova datează de la sfîrşitul secolul al XVIII-lea, şi aceasta datorită faptului că prezintă monumente istorice, cum ar fi casa memorială din Chișinău în care a locuit poetul rus Puşkin, casa lui Ion Creangă din Iaşi, statut care le-a păstrat structura materială.

Casa de locuit tradiţională este construită pentru a servi 1-2-3 generaţii, după care moştenitorii o înlocuiesc cu alta mai performantă, corespunzătoare timpurilor noi. În secolele precedente, cînd timpul curgea lent, schimbările interveneau pe nesimţite, şi casele urmau modelul care l-a precedat, formînd o arhitectură care era respectată ca o lege nescrisă. În arhitectura locuinţei tradiţionale se îmbină gîndirea normativă, comună nivelului tehnic al societăţii, cu ajustarea la cerinţele individuale.

Casa veche deosebita din centrul Moldovei, Vărzărești

Structura spaţială a locuinţei tradiţionale s-a perfecţionat în decursul secolelor, formîndu-se tipuri, corespunzătoare ierarhiei sociale. Cercetările arheologice au completat penuria cunoştinţelor cu privire locuinţa istorică, evidenţiindu-se diferite tipuri de locuinţe care reprezintă corpusul constituit din case monocelulare, adîncite şi de suprafaţă, specifice arhitecturii de masă, şi bicamerale, tricamerale şi muticamerale, specifice păturii înstărite a populaţiei. Cunoaşterea arhitecturii locuinţei tradiţionale contribuie la reconstrucţia unor aspecte de cultură străveche, legată indisolubil de problema continuităţii populaţiei autohtone pe aceste meleaguri.

Cercetată pe perioade istorice, casa este atestată din neolitic. Locuinţele erau mari, colective pentru o spiţă de neam, închideau o suprafaţă locuibilă care varia între 15-100 m.p. Casele culturii Cucuteni-Tripolie, studiate lîngă satul Vărvăreuca, raionul Floreşti, erau ridicate pe platforme din lut ars, cu pereţii din nuiele împletite, lipite cu lut şi văruite. Unele case aveau cîte două niveluri, încăperile cu destinaţie de locuire şi depozitare, printre obiectele casnice evidenţiindu-se figurine de cult. Scheletul acoperişului era construit din căpriori şi leaţurildin lemn, peste care se fixa materialul de învelire: paiele şi stuful.

Conac, satul Țaul, Dondușeni

Tipul casei geto-dacice a variat în funcţie de relief. Aşezările din cîmpie, locuite de o populaţie care se ocupa cu agricultura, situate în calea migratorilor , se prezenta mai puţin elevate, pentru a nu putea fi uşor observate de năvălitori, şi în acelaşi timp să reziste mai bine vînturilor aspre. Aici predominau casele îngropate, constituite dintr-un schelet din pari înfipţi de jur împrejurul gropii, pe care se aşeza direct acoperişul. În cazul locuinţelor semiadîncite, se împleteau pereţii de nuiele începînd de la sol, în continuarea gropii, pînă la acoperiş. Pereţii se acopereau cu pămînt.

Continuare

În regiunile colinare şi de munte pădurile existente înlesneau folosirea bîrnelor în construcţie. Locuinţele erau construite pe temelie de piatră, cu pereţii din cununi de bîrne aşezate orizontal şi prinse în cepuri şi cuie de lemn, cu păstrarea aparentă a lemnului. Casele se încălzeau prin vetre deschise, amplasate în mijlocul camerei, unde se prepara şi hrana. În opinia etnografilor şi arheologilor, locuinţa dacilor era de suprafaţă, uneori puţin adîncită în sol, cu întrebuinţarea lemnului de aceiaşi lungime pentru pereţi, cea ce a condiţionat planul casei locuit pătrat, cu acoperişul în patru ape. O imagine a casei dacilor este reprezentată pe Columna lui Traian din Roma – alungită în plan, acoperită în două pante, ce reprezintă case evoluate din cîmpia Dunării, alungite în plan, alcătuite din 2-3 încăperi, acoperite în două pante, cunoscute după descoperirile arheologice din Grădiştea Muncelui (Sarmisegetusa), Piatra Roşie, Popeşti, Giurgiu.

În timpul culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov, secolele III-IV, pe teritoriul pruto-nistrean erau construite clădiri mari – lîngă satele Cimişeni şi Budeşti, ambele raionul Criuleni, Sobari, raionul Soroca.

În aşezările din secolelor V-VII, care au urmat după valul de migrare al popoarelor, au fost identificate trei tipuri de locuinţe: adîncite, semiadîncite şi locuinţa de suprafaţă, toate avînd cîte o singură încăpere. Locuinţa era adîncită la 0,80-1,10 m, de formă rectangulară, cu dimensiunile laturilor între 2,8 şi 3,7 m. Într-un colţ al încăperii, de obicei în partea opusă intrării, se găsea cîte o vatră pentru încălzit, construită din pietre de rîu sau gresie locală. La colţuri, mijlocul laturilor şi în centru, avea gropi pentru susţinerea acoperişului prin pari. Podeaua era o bătătură de pămînt sau acoperită cu o lipitură groasă. Intrările erau sub forma de gîrlici, în pantă, sau cu trepte consolidate cu scînduri.

Centru Moldovei, Casa veche

Locuinţa parţial îngropată, era un tip predominant pentru aşezările din această perioadă. Avea forma planului şi structura constructivă similară cu locuinţa adîncită, dar podeaua se afla la  0,25 -0,30 m mai jos de suprafaţa solului. Pentru încălzit erau folosite vatra şi cuptorul circular boltit, scobit în peretele natural al locuinţei. Au existat şi case de suprafaţă, construite din bîrne, înălţate pe sol, cu sau fără temelie, dar vestigiile acestor locuinţe s-au risipit la scurt timp după părăsire.

În zona colinară şi de cîmpie, tipul caracteristic rămîne timp indelungat casa semiadîncită sau parţial adîncită. Pereţii gropii erau căptuşiți cu lemn, întărit de un schelet din pari, aşezaţi pe tălpi solide de stejar, care susţineau acoperişul. Instalaţiile de foc utilizate au fost vetrele şi cuptoarele. Vatra era deschisă, de formă ovală alungită, sau circulară, lipită cu lut, înconjurată cu cîteva pietre de rîu, amplasată într-un colţ opus intrării, în contrapantă. Pe lîngă vetre în interiorul locuinţelor şi în afara lor erau construite cuptoare cu boltă, şi cuptoare de piatră, folosite la încălzire şi coacerea pîinii.

În secolele VII-X predomină locuinţele construite pe sol. În aşezările de pe teritoriul Moldovei s-au constata mai multe niveluri de locuire, o certă continuitate a populaţiei autohtone pe acelaşi loc, cum se prezintă localităţile de lîngă s. Hansca, raionul Ialoveni, Lucaşeuca, raionul Orhei şi altele. Particularităţile locuinţelor din aceste aşezări mărturisesc coabitarea unor etnii cu diferite preferinţe constructive, printre care se remarcă slavii. În locuinţele semiadîncite în colţul opus intrării, era construit cuptorul de încălzit în pămînt sau din pietre uns cu lut. O formă mai evoluată, reprezintă casa construită la suprafaţa solului, dotată cu vetre, amplasate lateral sau în fundul locuinţei.

Hincesti, Hanul lui Manuc (inceputul sec XX)

Siliţi adesea să părăsească vatra din cauza năvălirilor de la sfîrşitul secolului al IX-lea, marea parte a populaţiei locale a stat mereu gata de pribegie, rămînînd puţine urme de locuire. Aceasta a fost una din formele „continuităţii mobile” care a caracterizat viaţa comunităţilor din arealul pruto-nistrean timp de cîteva secole de la începutul mileniului doi.

Pustiitoarea invazie din 1241 a mongolilor a continuat ceva mai mult de un secol, fiind aduse tipuri noi de locuinţe specifice unor regiuni îndepărtate, cu instalaţii de foc orientale, dar care au rămas fără continuare după destrămarea Hoardei de Aur. În ultimele şase secole locuinţele sînt stabilite desăvîrşit la suprafaţa solului şi creşte numărul încăperilor. Reconstruirea evoluţiei rectilinii de la simplu la compus, este valabilă pentru locuinţa tradiţională populară, pentru care sînt caracteristice etapele de constituire monocelular adîncită anterioare secolului al XV-lea; monocelulară de suprafaţă – secolele XV – XVI-lea; bicamerale de suprafaţă, de la sfîrşitul secolului al XVI-lea – secolul al XVII-lea, fiind utilizată în calitate de casă principală pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Generalizarea locuinţei tricamerale în calitate de casă principală are loc începînd cu secolul al XIX-lea. Alături de casele monocelulare şi adîncite au existat cele cu planul compus din două şi trei încăperi.

Locuinţa bicamerală şi tricamerală, înainte de a se generaliza la toate categoriile populaţiei, a cunoscut o răspîndire în mediul aristocratic local cu multe secole în urmă. În epoca geto-dacilor sînt construite locuinţe bicamerale, tricamerale şi multicamerale, ale unor căpetenii locale de lîngă satul Butuceni, raionul Orhei, din Grădiştea Muncelului (Sarmisegetusa), de lîngă satul Popeşti, judeţul Giurgiu, etc. În perioada culturii Sîntana de Mureş (Cerneahov), pe teritoriul ţării au fost construite locuinţe bicamerale de mari dimensiuni, care după proporţii şi planimetrie purtau reminiscenţe ale unor tradiţii specifice regiunii locuite de geto-daci. Dintre acestea sînt cunoscute locuinţele din Cimişeni şi Budeşti, raionul Criuleni, şi Sobari, raionul Soroca, ultima excepţională prin prezenţa unei galerii din coloane de-a lungul tuturor faţadelor, de la care au rămas bazele din piatră.

Tehnica de construcţie. Arhitectura locuinţei tradiţionale din Moldova, la etapa cristalizării formelor, se încadrează în peisajul arhitectural european, prezentînd o serie de elemente specifice, după tehnica de construcţie caracteristică unui teritoriu de tranziţie între arhitectura lemnului, proprie regiunii subcarpatice şi arhitectura specifică zonelor de deal şi cîmpie.

Planul şi elevaţia casei sînt o mărturie că locuinţa tradiţională cu planul dezvoltat a apărut prin multiplicarea încăperilor prin aderare, în procedeu specific construcţiilor în lemn. Lemnul a fost utilizat în Moldova datorită accesibilităţii şi uşurinţei cu care poate fi prelucrat. Cea mai accesibilă tehnică de construcţie au fost cununile din bîrne, aşezate orizontal. Sursele literare şi iconografice furnizează informaţii, că casele de locuit de pe teritoriul Moldovei au fost construite în tehnica cununilor din bîrne, aşezate orizontal, cunoscută sub denumirea de „blockbau”. Bîrnele erau rotunde încheiate la capete în cheutori, cu prelungirea capetelor. Drept exemplu poate servi casa din Cornova, care data, probabil din secolul al XVIII-lea. Elevaţia locuinţei se realiza pe o talpă masivă din stejar ce marca conturul construcţiei, cioplită în muchii sprijinită pe o fundaţie din piatră de carieră sau bolovani de rîu. În dependenţă de mărimea construcţiei, pereţii se executau dintr-o singură lungime de bîrnă sau din două lungimi înnădite. Prinderea bîrnelor în rama ferestrelor sau în tocul uşii se făcea în tehnica amnarelor. Casele de pe teritoriul Moldovei erau lipite cu lut şi văruite.

Conacul Ergiu, Napodava, Florești

Odată cu defrişarea pădurilor lemnul devine deficitar şi una din tehnicile care au venit să înlocuiască cununile din bîrne lungi, a fost în „paiantă”, numite specific arealului balcanic, ce corespunde tehnicii „fachwerck”, numită şi „nemţească”, iar în mediul popular – „în furci”. La casele în paiantă, talpa, bîrnele cosoroabei alcătuiesc scheletul lemnos de rezistenţă al construcţiei, care se completează cu o structură lemnoasă de armare din nuiele şi apoi cu pămînt. Talpa casei se aşeza direct pe pămînt sau pe piloţi. În talpă se încastrau parii (furcile), la colţuri, în dreptul pereţilor despărţitori, în dreptul uşii şi ferestrelor, apoi la 0,6 m depărtare unul de altul şi se asamblau în partea superioară în grinzile cosoroabei. Furcile nu depăşesc în înălţime 2,5-3 m, sînt legate cu 2-3 brîe orizontale de lemn, distribuite în jurul construcţiei şi de-a lungul pereţilor despărţitori. Aceste brîie constituie scheletul  care este împletit vertical cu nuiele de carpen, răchită, stejar, plop, alun. Peste armatura astfel constituită se bate o umplutură de pămînt atît din exterior cît şi din interior.

Tavanul caselor era plat, constituit dintr-o sistemă de elemente lemnoase: deasupra pereţilor este aşezată perimetral o bîrnă de lemn – cosoroaba, pe care se sprijină o altă bîrnă lungă, egală cu lungimea casei, numită coardă, instalată la mijlocul pereţilor laterali ai casei. Pe cosoroabele pereţilor longitudinali şi pe coardă la intervale de 1,2-1,5 m sînt aşezate perpendicular grinzile mai scurte, care poartă structura plată de închidere, compusă dintr-o armatură de nuiele, lipită cu lut din ambele părţi. La casele înstărite, grinzile pe extrados erau căptuşite cu scînduri. Intervalul dintre coardă şi tavan, egal cu grosimea grinzilor, era folosit pentru păstrarea documentelor, cărţilor şi buchetelor de flori medicinale.

Acoperişul caselor tradiţionale era în patru ape, în pantă repede, constituit din căpriori, care formau triunghiuri verticale, cu capetele de jos sprijinite pe capetele grinzilor, iar cu vîrful – pe bîrna orizontală, care forma coama acoperişului. Streaşina din faţă era mai largă, sprijinită mai mult de formă pe stîlpii prispei. Învelitoarea acoperişului era din material divers: paie, stuf, scîndurele de lemn – draniţă şi şindrilă. La acoperişul în patru ape, cu învelitoare din şindrilă pe panta din faţă se făceau două ferestruie pentru aerisire şi iluminare. La începutul secolului al XX-lea s-a răspîndit în calitate de material de acoperire şistul - plăci subţiri de rocă, din care sînt executate învelitoarele acoperişurilor din satul Naslavcea, raionul Ocniţa. Mai puţin răspîndite, cu folosire preponderentă în satele din fostele raiale turceşti, au fost acoperişurile din olane roşii (ţigla), sau executate artizanal din ciment, răspîndite în zona de nord.

Pe parcursul  secolului al XIX-lea au avut loc defrişări masive. În aceste condiţii s-au dezvoltat noi tehnici de construcţie a caselor, cu utilizarea mai activă a argilei. Este cunoscută tehnica din lampaci, numită zonal „chirpici” şi „dulapi”. Elementele de construcţie de dimensiuni mari se pregătesc din timp, după care se aşează la soare la uscat. Lampacii se aşezau direct pe solul nivelat, bine bătut. Tehnica este caracteristică pentru zonele în care lemnul de construcţie lipseşte, fiind procurat doar pentru grinzile tavanului şi căpriorii acoperişului. O altă tehnică de construcţie din argilă este specifică mai mult zonelor complet lipsite de lemn. Pereţii erau ridicați prin suprapunerea succesivă a unor straturi de pămînt moale numit ceamur, fiecare strat fiind uscat şi solidificat bine înainte de continuarea operaţiilor.

Casele de pămînt nu aveau temelie. Pentru a le feri de umezeală, locuitorii din regiunile unde se revărsa Nistru, pentru construcţia casei se ridica o platformă înaltă de 0,5-1,0 m, din pămînt cărat, foarte bine bătut, care se îngrădea cu nuiele, scînduri sau lătunoaie groase , numit „pomost”, pe care se construia casa.

Tipologia. Casa moldovenească are o formă unitară ca planimetrie, volume, indiferent de tehnica şi materialul de construcţie utilizat. Aspectul exterior era determinat de tencuirea pereţilor şi văruirea lor în interior şi exterior, ce dădea impresia unor construcţii din piatră. Chiar şi în cazul utilizării pietrei de carieră, piatra este tencuită cu mortar de lut şi văruită. La ultimul strat se adăuga culoarea albastră – „sineală” pentru a oferi casei aspect proaspăt. 

Stratigrafia socială a comunităţilor săteşti impunea construirea unui anumit tip de casă pentru starea respectivă. Satele din Moldova erau locuite de cîteva categorii sociale: boieri (curteni), boieri mici (mazili), ţărani liberi, împroprietăriţi (răzeşi) şi ţărani dependenţi. Fiecare grupă socială, respecta restricţiile în construcţia caselor. Soluţia simplă şi monumentală a casei cu trei camere s-a răspîndit din secolul al XIX-lea pînă în secolul al XX-lea, odată cu omogenizarea locuitorilor satului, cînd s-a ridicat nivelul de trai, iar frontierele sociale au fost depăşite.

Din punct de vedere al elevaţiei, se disting două categorii de case – case cu un singur nivel, care au dominat întreaga istorie a locuinţei tradiţionale, şi case construite cu două niveluri – parter şi etaj, care reprezintă arhitectura contemporană, realizată după proiecte ale arhitecţilor profesionişti.

Casa cu o singură încăpere este tipul arhaic reprezentat de casa monocelulară, întîlnită în unele sate mai retrase ca o locuinţă secundară de vară sub forma unei odăi, sau pentru bucătăria de vară, inclusă în perimetrul curţii gospodăreşti. Case alcătuite dintr-o odaie au fost construite în afara satului, pe teritoriul moşiilor, pentru a servi de adăpost în timpul lucrărilor la cîmp, dînd naştere la acele „Odăi”, care au devenit nucleul unor ulterioare mici aşezări gospodăreşti.

Case monocelulare se păstrează în fostele complexe monastice idioritmice de pe teritoriul Moldovei, cum, este satul Neculăeuca (fosta mănăstire Hirova, raionul Orhei). Casa monocelulară are planul de formă pătrată, cu dimensiunile camerei de locuit relativ mari, ajungînd la 5 x 5 m, determinate de funcţiile pe care aceasta trebuie să le împlinească ca loc de dormit, de pregătire şi consumare a hranei, de desfăşurare a unor activităţi casnice, de depozitare a unor piese de inventar. Amenajarea interiorului era realizată zonal „pe colţuri”, tradiţie păstrată şi în locuinţele cu 2-3 odăi pînă în prezent. Locuinţele erau orientate cu faţa spre sud, pentru ca soarele să lumineze casa, intrarea în care se făcea mai aproape de colţul stîng, pentru ca partea locuibilă a odăii să aibă legătură cu răsăritul soarelui printr-o mică ferestruică în peretele de est. În colţul opus intrării, de obicei de nord-vest, era amplasat cuptorul cu vatra în faţă, locul unde se prepara hrana. Cuptorul boltit avea partea superioară orizontală pentru a servi ca loc de dormit pentru membrii familiei. De-a lungul peretelui din fund şi lateral din faţă, erau întărite laviţe de lemn pe ţăruşi fixaţi în podea, acoperite cu ţesături. Pe una din ele era instalată lada cu zestre, unde erau păstrate hainele bune. Odaia era iluminată de două ferestre mici în peretele de sud, între care era plasată o măsuţă. În colţul opus în diagonală cuptorului, era instalată icoana familiei. Masa la care se mînca era rotundă, joasă, care după ce se servea hrana, era ridicată şi instalată într-un cui. Pentru această masa erau lucrate scăunele mici pe trei picioare. Lîngă intrare, pe un scaun se afla cofa cu apă potabilă. Tot acolo se afla cuierul pentru haine. Casa cu două încăperi este locuinţa bicamerală, devenită tipul principal de locuinţă în secolele XVI-XIX, semnalîndu-se astfel un început de separare funcţională a interiorului pe odăi. Una din primele locuinţe bicamerale a fost locuinţa cercetată de lîngă satul Poiana, raionul Edineţ, alcătuită din două odăi legate între ele printr-un gol de uşă. Din prima odaie cu intrare din exterior, se accedea în camera a doua, dotată cu un cuptor cu vatra deschisă în faţă.

Casa bicamerală, alcătuită din tindă (din lat. tandere) şi cămară (din ngr. kamara), cu funcţia camerei de locuit, capată o dezvoltare longitudinală. Încăperile comunică între ele, dispuse într-un singur corp de clădire cu acoperişul unitar în patru ape. Tinda este mai mică decît cămara, fără ferestre sau cu o fereastră foarte mică şi fără tavan. Lipsa tavanului a permis formularea ipotezei că evoluţia casei de locuit de la locuinţa monocelulară la cea bicamerală s-a făcut prin aderarea unei încăperi noi, menită să adăpostească uneltele de muncă, şi să protejeze intrarea în casă de intemperii. Tinda rece era un spaţiu de trecere, pe unde se intra în casă şi în spaţiul de sub acoperiş, folosit drept un loc de depozitare a unor produse alimentare şi materiilor prime pentru producţia casnică.

Dimensiunile camerei de locuit sînt destul de mari, dar desfăşurarea unor activităţi casnice trec din cămară în tindă, unde sînt depozitate uneltele de muncă, rezervele de cereale, instalaţiile tehnice simple ca rîşniţa, meliţa etc. După primul război mondial tinda casei bicamerale creşte în dimensiuni, capătă tavan şi ferestre şi preia o parte din funcţia camerei de locuit. În tindă este scoasă gura cuptorului şi trece zona de preparare a hranei, iar cămara se transformă în odaie curată.

La casa cu două încăperi apare ca element arhitectural activ prispa, o destinaţie a căreia, în regiunile depresionare, era să protejeze fundaţia casei de umezeală, sau drept loc de odihnă, cum era la casele de la munte, unde era alcătuită din 1-2 bîrne instalate pe capetele cununilor de jos ale pereţilor. Prispa se construia iniţial doar numai de-a lungul faţadei principale.

Case bicamerale din cununi de lemn sînt cunoscute în partea centrală a Moldovei. Ultima casă încheiată din bîrne, cu două încăperi, a fost atestată în satul Cornova, raionul Ungheni în perioada interbelică. A fost construită la sfîrşitul secolului al XVIII-lea în tehnica cununilor orizontale din bîrne, caracteristică pentru timpul cînd se păstrau pădurile în apropierea satelor.

Casa cu trei încăperi a apărut prin alipirea unei noi odăi de locuit la spaţiul central, realizîndu-se intenţia stăpînilor de a avea o cameră curată cu lucruri de preţ. Modificarea casei bicamerale în casă tricamerală s-a soldat cu o compoziţie spaţială simetrică în raport cu tinda amplasată central. Planul conţine trei încăperi, separate prin doi pereţi transversali, care divizează planul alungit al casei în încăperi de aceiaşi adîncime, dar de diferită lăţime.

Încăperea care adăposteşte vatra cu focul, a păstrat denumirea de cămară, iar încăperea nouă a obţinut numirea casa mare, în sensul de casă cu destinaţie sacrală. În casa mare erau păstrate lucrurile de preţ ale familiei, zestrea stăpînei şi a fetelor de măritat, era mobilată pentru a primi oaspeţi. În casa mare se peteceau cele mai importante evenimente din familie şi sărbătorile religioase. Casa mare nu se încălzea. Amplasamentul casei mari în cadrul locuinţei tricamerale, nu este distinct hotărîtă - era amplasată spre stînga, la vest, sau spre dreapta, spre est. Tinda alungită este scurtată prin amenajarea în fundul ei a unei magazii, în care se păstrau rezervele de cereale, pierzînd din destinaţia sa complexă, rezumată la loc de trecere, pentru a intra în camerele dispuse lateral.

Tipul de casă tricamerală şi-a făcut apariţia cu mult timp înainte de generalizarea planului. Tipurile anterioare - monocelulare şi bicamerale au îndeplinit funcţia de locuinţă populară mult timp, iar tipul tricameral s-a format în mediul aristocratic. Cea mai veche casă tricamerală, depistată în urma cercetărilor arheologice, datează de la începutul secolului al XV-lea, descoperită în satul Vorniceni, judeţul Suceava. Era de formă dreptunghiulară, cu dimensiunile de 7,16 x 4,8 m, construită din lemn cu adaos de chirpic, pe tălpi de lemn şi aparţinea proprietarului moşiei. Conacele din satele Piatra, raionul Orhei, Dolna, raionul Nisporeni, şi altele, deşi datează din secolul al XIX-lea, au fost construite în baza casei tricamerale, la care au fost adăugate în anfiladă noi odăi. Dimensiunile casei de locuit tradiţionale variază de la o zonă la alta, în dependenţă de activităţile gospodăreşti, înscriindu-se între 5,6 x 11 m, la casele vechi alungite şi 8  x 12 m la casele noi.

Modificările planimetrice ulterioare ale casei au fost condiţionate de perfecţionarea sistemei de încălzire şi pregătire a hranei, ce-a afectat raportul de amplasare reciprocă a camerei de locuit şi al tindei, care cunoaşte cîteva etape. Cuptorul cu plita în faţă şi soba, formau un complex de încălzire, care se aflau în fundul camerei de locuit. Hornul cuptorului şi soba izolau cuptorul cu lejanca aferentă de restul camerei, formînd un alcov pentru dormit. Fumul era evacuat prin hornuri în tindă, de unde era captat într-un coş piramidal, sprijinit pe pereţii laterali, pe unde fumul se urca spre hogeag. Pentru a îmbunătăţi condiţiile igienice, cuptorul cu plita au fost scoase în tindă, în locul magaziei, unde s-a improvizat o bucătărie separată, în cameră păstrîndu-se soba cu plită. Spaţiul strîmt pentru activităţile casnice, a condus la includerea bucătăriei înapoi în camera de locuit, care  capătă un plan unghiular şi scoaterea cuptorului în bucătăria de vară sau într-un şopron. Soba, folosită ca un perete despărţitor, separa spaţiul bucătăriei de restul camerei de locuit, camerele păstrînd o autonomie prin intrări separate şi o legătură interioară prin uşa alături de sobă. În bucătăria rezultată cu o suprafaţă mărită, a fost amenajat colţul pentru dormit, alcătuit din lejancă, încălzită cu aerul cald şi fumul de la plita de pregătit hrana, care era evacuat prin sobă, instalat între peretele din fund şi exterior lateral. Planimetria casei cu izolarea camerei de locuit de bucătărie, cu intrări separate, a cunoscut o răspîndire largă datorită confortului obţinut şi sistemului constructiv raţional. Perfecţionarea caselor de locuit cu trei camere continuă şi în prezent. Odată cu răspîndirea bucătăriei de vară, soluţionată ca o clădire separată în curte, bucătăria din casa de locuit pierde însemnătatea de preparare a hranei şi spaţiul ei este comasat cu cel al camerei de locuit. Soba dintre bucătărie şi camera de locuit este mutată în peretele despărţitor dintre fosta bucătărie şi casa mare, unde se mută, în alcovul creat, şi patul lejancă, cu încălzire de plita construită alături. În această variantă, toate camerele sînt încălzite printr-un singur sistem.

Faţada principală a casei este orientată spre sud, mai rar spre est sau vest. În partea de jos a faţadei principale este construită prispa, element tradiţional al arhitecturii casei construite pe pantele dealurilor, cînd casele erau orientate cu faţada spre căderea de relief, iar pentru intrare se construia o platformă, la care se ajungea urcînd cîteva trepte. Prispa îngustă şi lungă cît faţada, numită în zona Codrilor centrali „tîrnaţ”, continua şi de-a lungul faţadelor laterale. Stîlpii decoraţi cu crestături erau instalaţi la marginea prispei şi susţineau versantul acoperişului, căptuşit cu scînduri. În faţa intrării, amplasat în axa de simetrie a faţadei principale, se construia „cerdacul” (tc. cardak) – o terasă patrulateră în plan, acoperită cu două versante laterale, care formau în faţă un fronton.

În cazuri mai vechi, cerdacul avea un acoperiş în pante, fără fronton. Cerdacul şi prispa cu coloane, folosite în combinaţie sau izolat, sînt elemente funcţionale, constructive şi artistice autentice ale arhitecturii moldoveneşti, ce au fost utilizate în arhitectura reşedinţelor nobiliare, atît rurale cît şi urbane, precum şi în arhitectura religioasă. Aceste elemente tectonice, care rezolvau insolaţia camerelor, se mai întîlnesc printre vechile construcţii orăşeneşti şi săteşti. Tipul de casă tricameral este răspîndit în cîteva variante regionale, cu caracteristici specifice pentru fiecare zonă natural-climaterică, unde aspectul exterior al casei de locuit obţine expresia artistică în dependenţă de materialele de construcţie.

În zona de nord a Moldovei casele sînt dotate mai mult cu cerdacuri, care în ultimul timp sînt astupate cu geamuri. În locul cerdacului sînt folosite în faţa intrării nişe în arc, similare logiilor. Prispa caselor este joasă, închisă cu parapet din lemn, dotată cu cîte patru stîlpi. Ferestrele mici, amplasate perechi pentru iluminarea camerelor, au cedat locul unor ferestre mari, cîte una la fiecare cameră.

În centrul Moldovei sînt două zone geografice în care casa tradiţională are aspect diferit, păstrîndu-se planul tricameral şi prispa cu şase stîlpi, instalaţi între intervalele dintre ferestre şi uşă. În zona de Codru, casele erau construite din bîrne de lemn, în tehnica păstrată astăzi doar în zona subcarpatică. Din cauza defrişării pădurilor, casele se construiesc „în furci” – schelet din lemn, completat cu lut. Se păstrează aspectul tradiţional, la care contribuie elementele arhitectonice din lemn - prispe închise cu parapet, cu coloane decorate în partea superioară din scînduri cu ornamente traforate, motivul dominat fiind cel vegetal, inspirat din mediul natural.

În partea de răsărit a zonei centrale, unde piatra de calcare are ieşire la suprafaţa solului, casele sînt construite cu pereţii din piatră. Detaliile decorative sînt tradiţionale ca gîndire constructivă, dar au formă artistică, care a adus o faimă deosebită zonei Răutului de jos. Elementele prispei cu coloane, proprii casei de locuit tradiţionale, au obţinut expresie specifică pentru cioplitul în piatră, în care în baza unor module, a fost elaborată sistemă constructivă articulată a coloanei, alcătuită din fus, capitel şi bază, postament şi parapet, denumit „ordin moldovenesc”. Coronamentul stîlpilor intermediari ai parapetului numit „floare de piatră”, a devenit un simbol al artei populare din această zonă, utilizat la împodobirea hogeagurilor, stîlpilor porţilor de intrare. Aspectul caselor este activat prin policromia detaliilor, o sinteză dintre sculptură şi culoare.

În construcţia caselor în zona de sud şi în orînduirea internă a gospodăriilor se resimte influenţa coloniilor nemţeşti din Bugeac, aspectul cărora a fost implementat prin decizii ale guvernului din Basarabia în secolul al XIX-lea, mai ales în aşezările care aparţineau statului. Tipul de casă tricamerală, cu acoperişul în patru pante în această zonă se întîlneşte rar, locuinţa fiind inclusă în componenţa unei clădiri alungite, care cuprinde sub acelaşi acoperiş grajdurile pentru vite şi hambarele, amplasată cu axa perpendiculară străzii şi acoperită în două pante. Decoraţia plastică este concentrată pe suprafaţa frontoanelor laterale, realizată în lemn prin tehnica de traforare.

Casele din zona de sud au păstrat în decorul frontoanelor imagini alegorice străvechi, printre care şarpele, vechi simbol chtonian, cunoscut din neoliticul cucutenian. Casele din zonă sînt construite din lampaci şi ceamur. În unele locuinţe se păstrează sistema de încălzire specifică depresiunii dunărene, cu gura cuptorului deschisă în tindă şi corpul „orb” al cuptorului aflat în camera de locuit, cum a fost arestată în satul Tochile-Răducani, raionul Leova.

Casa tradiţională suportă o modificare capitală. În cazul păstrării părţii tricamerale locuinţa este ajustată la necesităţile crescînde de suprafaţă utilă prin noi încăperi. Este remarcabilă tendinţa de păstrarea a aspectului vechi al casei bătrîneşti, adosarea de camere noi fiind acceptată în spatele casei, rezultînd o clădire cu un plan ce tinde spre pătrat.

În ultimii 20-30 de ani, casele construite din nou de generaţia mai tînără, comportă o arhitectură mai monumentală, accentuînd simetria clădirii şi accesul de onoare. Pornind de la casa cu trei încăperi, partea din mijloc este lărgită considerabil, utilizată drept salonul familiei, casa mare păstrînd funcţia de cameră sacră cu obiecte de preţ. Accesul în salon este soluţionat printr-o verandă cu geamuri, amplasată lateral, în acest scop fiind folosită partea anterioară a încăperii laterale, de unde se accede şi în camerele aflate în fundul casei. Pentru păstrarea simetriei faţadei principale, în partea opusă intrării este amenajată o verandă, folosită pentru accesul în casa mare.

Modificările planimetrice şi a aspectului arhitectural al casei sînt în legătură directă cu răspîndirea construcţiilor auxiliare şi a bucătăriei de vară, care au preluat aproape toate funcţiile casnice şi gospodăreşti, păstrînd pentru casa de locuit doar funcţia rezidenţială şi reprezentativă a bunăstării stăpînilor.

Se construiesc case cu arhitectură modernă, cu planimetria şi aspectul exterior influenţat de arhitectura urbană.

 

Arhitectura locuinței tradiționale - album foto 

Localităţile Moldovei şi diasporei

Olăneşti

Statut:
Sat
Prima atestare:
1595
Populația:
5297 locuitori

Olăneşti este un sat şi comună din raionul Ştefan Vodă. Olăneşti este unicul sat din comuna cu acelaşi nume, situat la distanța de 27 km de orașul Ștefan Vodă și la 130 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 5297 de oameni. Satul Olănești este menționat documentar în anul 1595.

Citeşte mai departe