Dar să păşim înainte, lăsând în stânga Podul-lung, care duce la Cerdacul lui Ferenţ. Acum trecem podul de piatră aruncat asupra Bahluiului, râu poznaş ce se face că curge la picioarele Iaşilor, râu tainic pe care nu-l vezi, dar pe care îl simţi de departe! Un poet de baltă (lighioaie nouă şi necunoscută în istoria naturală) a cântat Bahluiul în următorul chip:

BAHLUIUL

Meditare mlăştinoasă

Adeseori, departe de-a lumii triste valuri,

Cu pasuri regulate eu măsur al tău pod,

Bahlui! locaş de broaşte! râu tainic, fără maluri,

Ce dormi chiar ca un paşă pe patul tău de glod.

Trecut-au, zic cu jale, a tale negre unde,

Precum trece poetul cu inima-i de foc.

Ba n-au trecut, stăpâne, atunci nasu-mi răspunde,

Eu le simţesc prea bine, căci mă cârnesc din loc!...

Când luna se iveşte, când soarele apune,

A tale dulci concerturi îmi place să ascult;

Îmi place s-aud glasul al broaştelor nebune,

Deşi al lor prochimen mă asurzeşte mult!

O! dar, atunci în pieptu-mi simt inima că saltă

Ca la un glas de frate iubit şi aşteptat,

Căci gingaşele broaşte sunt dulci poeţi de baltă,

Precum mulţi poeţi gingaşi sunt broaşte de uscat.

Autorul acestei meditări a cântat glodul Bahluiului, şi fiindcă ne aflăm înglodaţi într-un suget atât de bogat, găsesc apropo ca să pomenesc şi eu ceva despre tina ce împodobeşte mai totdeauna uliţele capitalei noastre. Ea merită a fi cunoscută în lume, întocmai ca negurile Londrei, ca colbul Odesei, ca umezeala Parisului, ca vântul înfocat al Neapolii (Sirocco) ş. c. l. Adeseori Iaşii are o privire veneţiană prin uliţele lui prefăcute în canaluri mlăştinoase.

De unde tragem următoarea încheiere: că ieşeanul este o fiinţă amfibie care trăieşte jumătate din viaţa lui pe uscat şi care înoată în tină cealaltă jumătate. Viaţă plăcută şi vrednică de dorit! Noi o recomăndăm tuturor iubitorilor de trai molatic.

Dar văd că m-am adâncit atât de mult în sugetul acesta, încât îmi este cu neputinţă de a mă urni din loc spre a păşi mai înainte.

Fugarul meu s-a înglodat pân-în genunchi şi nu mai poate face nici un pas. Te rog dar, prietene, ca să aibi răbdare vro câteva zile, până ce se va mai usca puţin oraşul, şi atunci voi urma cu mulţumire primblarea mea prin Iaşi.

(Calendarul Foaiei săteşti, 1845)

P. S. Iubite Kogălnicene. -- Ani şi ani au trecut de la 1845; mulţime de prefaceri s-au cercat în ţările noastre de atunci; eforiile s-au schimbat pe tot anul; un Minister de Lucrări Publice s-a înfiinţat, dar glodul Iaşilor nu s-a mai uscat! Răbdare; în curând soarta îndurătoare ne va dezgloda şi ţara şi capitala. Pân-atunci însă, vale!