Înapoi views 7896 Vizualizări
  | Poveste

Prichindel

A fost odată un ţăran sărac şi ţăranul ăsta sta într-o seară în faţa vetrei şi dregea focul alături de nevasta lui care torcea. Şi-n tăcerea ce se aşternuse în odaie se auzi deodată glasul bărbatului:

- Ce rău e că n-avem şi noi copii! Casa noastră e atît de pustie şi de tristă, pe cîtă vreme în casele altora e numai forfotă şi veselie...

- Asta aşa-i, răspunse femeia, oftînd. De-am avea măcar unul singur şi chiar de-ar fi micuţ cît degetul cel mare de la mînă şi încă aş fi mulţumită şi l-aş iubi din toată inima.

La cîtăva vreme după aceea, se întîmplă că femeia rămase grea şi, după şapte luni, dădu naştere unui prunc. Copilul, cum să vă spun, avea înfăţişare omenească la fel ca orice copil, numai că era tare mic, cît un deget... Dar altfel era bine făcut, ca un voinic de-o şchioapă.

Părinţii nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie şi-şi ziceau mereu:

- S-a nimerit s-avem un copil taman după cum ne-a fost dorinţa; flăcăul ăsta o să fie bucuria vieţii noastre şi ne-o fi drag mai mult decît orice pe lume!

Şi din pricină că era aşa micuţ de statură îi ziseră Prichindel. Copilaşul nu ducea lipsă de nimic, dar cu toate că i se dădea să mănînce din belşug, nu crescu deloc, nici un piculeţ, ci rămase ca-n ceasul cînd s-a născut. Dar după cum căta la toate cu ochişorii lui vioi şi neastîmpăraţi, se vedea cît colo că era isteţ nevoie mare şi pe ce punea mîna îi ieşea din plin, fiind cuminte şi îndemînatic la toate.

Într-o zi, taică-său tocmai se pregătea să se ducă în pădure să taie nişte lemne. Şi cum ascuţea securea, nu ştiu cum zise el, mai mult pentru sine:

- Eh, bine-ar fi fost de-aş fi avut pe cineva care să vină cu căruţa după mine!

- De asta nu-ţi fie grijă, taică, strigă Prichindel, că-ţi aduc eu căruţa. Şi să ştii că la vremea hotărîtă sunt cu ea în pădure.

Auzindu-l ce zice, ţăranul începu să rîdă.

- Ei drăcie, dau cum ar fi cu putinţă o treabă ca asta?! se miră el. Că doar eşti prea micşor ca să poţi ţine hăţurile...

- Păi asta nu-i nici o piedică, taică. Mama o să-mi înhame calul, iar eu o să mă vîr în urechea lui şi de-acolo o să-i poruncesc tot timpul încotro s-o ia.

- Dacă zici tu aşa, aşa să fie! se învoi taică-său. O dată om putea încerca...

Cînd socoti c-ar fi tocmai timpul potrivit pentru plecare, femeia înhămă calul la căruţă şi-l aşeză pe Prichindel în urechea acestuia.

Şi băiatul prinse a striga întruna, îndemnînd bidiviul: "Hi, hi, murgule!", ca s-o ia numai încotro trebuia. Şi calul se îndemna la drum şi gonea întins spre pădure, de parcă ar fi fost condus de un vizitiu priceput.

După cîtăva vreme, Prichindel ajunse cu căruţa la marginea pădurii. În clipa cînd fu să cotească la capătul unei cărărui şi-n timp ce striga din toţi rărunchii: "Hi, hi, murgule!" îi ieşiră în cale doi străini.

- Măi, ce-o mai fi şi asta! strigă unul din ei, mirîndu-se straşnic. Ia te uită: căruţa merge singură, dar cineva trebuie că mînă calul, numai că de văzut nu se vede nimeni... Unde o fi căruţaşul, naiba să-l ia?!

- Să ştii că ăsta nu-i lucru curat! răspunse celălalt. Ia hai să ne luăm după căruţă, să vedem unde are să se oprească.

Căruţa se afundă în pădure şi se opri într-un luminiş, taman pe locul unde era stivuită o grămadă de lemne tăiate. Şi de cum îl zări pe taică-său, Prichindel îi strigă:

- Vezi, tată, c-am venit cu căruţa, după cum ne-a fost vorba? Acu' vino de mă dă jos!

Tată-său apucă cu mîna stîngă calul de căpăstru, în timp ce cu dreapta îl scoase pe Prichindel din urechea calului. Flăcăul se aşeză vesel pe un pai, să se mai hodinească niţeluş. Cînd îl văzură pe Prichindel, cei doi străini rămaseră încremeniţi de uimire şi nu mai ştiură ce să spună. Dar într-un tîrziu îşi veniră în fire şi unul dintre ei îl luă pe celălalt deoparte şi-i şopti la ureche:

- Ascultă, frăţioare, ştii tu cum ne-am pricopsi cu prichindelul ăsta, de l-am arăta mulţimii pe la bîlciuri, în tîrgurile mari? Hai să vedem de nu-l putem cumpăra, că bună afacere ar fi...

Se îndreptară apoi spre tatăl băiatului şi, intrînd în vorbă cu el, îi ziseră:

- Ia ascultă, omule, n-ai vrea să ne vinzi nouă prichindelul ăsta? Şi să n-ai nici o grijă, c-o s-o ducă mai bine ca acasă.

- Nici prin gînd nu-mi trece, răspunse ţăranul, că doar un singur copil am şi mi-e drag ca sufletul. Nu-l dau pentru tot aurul din lume!

În această vreme, auzind spusele drumeţilor, Prichindel se urcă în pripă pe cutele hainelor lui taică-său, pînă ce-i ajunse pe umeri şi-i şopti la ureche:

- Vinde-mă, tătucă, şi nu-ţi fie teamă, că mă întorc eu degrabă înapoi!

Taică-său ascultă de flăcău, că-l ştia isteţ, şi, vînzîndu-l celor doi străini, luă părăluţe bune pe el.

- Unde vrei să şezi, ca să-ţi fie mai la îndemînă? îl întrebară ei, după ce se încheie tîrgul.

- Aşezaţi-mă pe pălăria unuia din voi, da' aşa, mai înspre margine, că acolo am loc destul să mă preumblu şi-o să privesc la locurile pe unde treceam, fără teamă c-am să pic jos.

Îi făcură pe plac omuleţului şi, după ce Prichindel îşi luă rămas bun de la taică-său, porniră la drum. Merseră ei aşa pînă începu a se lăsa amurgul şi, după o vreme, numai ce-l auziră pe Prichindel că le strigă cît îl ţineau puterile:

- Daţi-mă jos, daţi-mă jos degrabă, că m-au apucat nevoile!

- Ba rămîi colo sus unde eşti şi fă-ţi treaba liniştit, răspunse omul pe pălăria căruia şedea. Nu te sinchisi de fel, că n-am să mă supăr pentru un fleac ca ăsta; doar se întîmplă ca şi păsările cerului să scape cîte ceva pe pălăria mea, şi ce, mă supăr de asta?!

- Nu, nu vreau! strigă Prichindel. Ştiu eu singur ce se cade şi ce nu. Daţi-mă repede jos!

Omul îşi scoase pălăria şi-l lăsă pe Prichindel pe un ogor, la marginea cărării ce tăia cîmpul. Prichindel începu să sară printre brazde şi să se preumble printre bulgării de pămînt, despicaţi de tăişul plugului. Şi deodată, pe nesimţite, se strecură într-o gaură de şoarece, pe care o dibuise de cum fusese dat jos.

- Noapte bună, boierilor! le aruncă Prichindel în bătaie de joc... Şi mai duceţi-vă acasă şi fără mine...

După ce-o ştersese, îşi mai rîdea şi de ei! Cei doi pişicheri erau cătrăniţi rău şi alergară într-acolo, într-un suflet. Vîrîră un băţ în gaura de şoarece ca să dea de el; scotociră-ncoace, scotociră-ncolo, dar truda le fu zadarnică. Prichindel se vîra tot mai afund şi cum între timp se întunecase de-a binelea, oamenii trebuiră să se lase păgubaşi şi să-şi caute de drum. Şi rămaseră cu punga goală, dar cu sufletul plin de obidă...

Cînd Prichindel băgă de seamă c-au plecat, ieşi îndată afară din ascunzătoare.

"Mare primejdie te paşte de mergi pe ogor pe întunecimea asta! îşi zise el. Lesne îţi poţi frînge gîtul în vreo hîrtoapă..."

Dar, spre norocul lui, în drum dădu peste o găoace de melc.

- Slavă ţie, Doamne, că am unde să mîn peste noapte fără nici o grijă! strigă el, bucuros, şi se cuibări în găoace.

Cînd era aproape să-l fure somnul, numai ce auzi doi oameni trecînd pe acolo. Şi unul din ei zicea:

- Cum am putea face noi ca să punem mîna pe banii şi argintăria popii, că-i putred de bogat?

- Las' că te-nvăţ eu cum! îi răspunse Prichindel, întrerupîndu-l din vorbire.

- Ce fu şi asta, frate-miu? strigă speriat unul din hoţi. Parcă am auzit pe cineva vorbind!

Hoţii se opriră pe loc şi ascultară cu luare-aminte. Atunci Prichindel grăi iarăşi:

- Luaţi-mă cu voi şi n-o să vă pară rău, c-o să vă ajut.

- Da' unde eşti, mă, omule?

- Căutaţi cu atenţie pe jos, răspunse Prichindel, da' numai înspre partea de unde mi se aude glasul.

În cele din urmă cei doi hoţi dădură peste voinicelul nostru şi-l ridicară în sus.

- Bine, mă, nichipercea, te lauzi tu c-ai putea să ne-ajuţi pe noi! Păi în ce chip anume?

- Ba nu mă laud deloc! Şi uite cum am să fac: o să mă strecor printre gratiile de fier, în cămara popii, şi-apoi o să vă dau de-acolo tot ce-o să vă poftească inima.

- Aferim! încuviinţară cu bucurie hoţii. Şi acu' hai la treabă, să te vedem ce poţi!

Cînd ajunseră ei la casa popii, Prichindel se strecură în cămară şi începu să strige cît îl ţinea gura:

- Mă, vreţi să vă dau tot ce e pe-aici?

Hoţii se înspăimîntară rău şi căutară să-l domolească:

- Ci vorbeşte, bre, mai încetişor, nu cumva să trezeşti pe cineva!

Dar Prichindel se prefăcu că nu-i înţelesese şi începu să strige cu şi mai multă tărie:

- Ce vreţi, mă? Vreţi tot ce e pe-aici?

Bucătăreasa, care se odihnea în odaia de alături, auzind tot ce spusese flăcăul, se ridică în capul oaselor şi ascultă mai departe cu luare-aminte.

Cînd îl auziră răcnind, pe hoţi îi cuprinse iar frica şi, luîndu-şi picioarele la spinare, fugiră o bună bucată de drum, pe unde se nimeri. Dar în cele din urmă prinseră iar inimă şi-şi ziseră că omuleţul e un ghiduş şi că-i place pesemne să glumească în felul ăsta. Se întoarseră şi-i şoptiră printre dinţi:

- Hai, lasă-te de şotii şi aruncă afară ceva de pe-acolo!

Atunci Prichindel începu să strige din răsputeri:

- Vă dau tot ce e pe-aici, da' întindeţi numai mîinile!

Bucătăreasa, care trăgea cu urechea, desluşi de data asta fiecare cuvinţel şi, sărind din pat, dădu buzna în cămară. Auzind lipăit de paşi, hoţii o luară la sănătoasa de parcă i-ar fi gonit Scaraoţchi din urmă.

Slujnica nu se dumerea defel ce se întîmplase, şi cum orbecăia şi nu desluşea nimic din pricina întunericului, se grăbi să aducă din camera ei o lumînare aprinsă. Cînd veni îndărăt cu lumina, Prichindel se furişă în şură, fără ca femeia să-l fi putut zări. Biata slugă se culcă din nou, socotind că poate a visat cu ochii deschişi...

Prichindel urcă pe grămezile de fîn şi-şi căută un loc potrivit pentru culcuş. Gîndea să-şi odihnească oasele, cuibărit în pătuceanul ăsta moale, pînă-n revărsatul zorilor, şi-apoi să se reîntoarcă acasă, la părinţii lui. Dar vezi că i-a fost hărăzit să mai pătimească şi să mai treacă prin nenumărate belele, că multe necazuri şi nenorociri trebuie să întîmpine omul pe lumea asta... Cum se crăpă de ziuă, slujnica se sculă să dea de mîncare la vite. Mai întîi intră în şură, de unde luă un braţ de fîn, şi se nimeri ca tocmai în fînul acela să-şi fi aflat Prichindel culcuşul. Dar flăcăiaşul nostru era atît de adîncit în somn încît nu prinse de veste şi nu se trezi decît cînd fu în gura unei vaci, care-l înghiţise o dată cu fînul.

- Ah, Doamne, se minună el, cum de ajunsei în moara asta!?

Dar îşi dădu numaidecît seama unde se află şi se feri cu grijă, să nu-l macine vaca între măsele. Dar în cele din urmă se pomeni alunecînd în pîntecele vacii.

"Ce întuneric e în încăperea asta! Pesemne că a uitat să facă ferestre, îşi zise Prichindel, şi d-aia n-are pe unde pătrunde soarele... Şi barem de-aş avea la îndemînă vreo lumînare, dar de unde să-ţi faci rost pe aici de aşa ceva!"

De altfel adăpostul nu-i era cîtuşi de puţin pe plac şi ceea ce îl supăra şi mai mult era fînul care venea în grămezi, sporind necontenit, astfel că locul cu pricina se strîmtora din ce în ce mai mult. De frică, Prichindel începu să strige cît îl ţinea gura:

- Nu-mi mai daţi fîn! Nu-mi mai daţi fîn!

În clipa aceea slujnica tocmai mulgea vaca şi auzind glas de om şi nevăzînd pe nimeni şi fiindcă recunoscuse că era tot glasul care o trezise din somn peste noapte, se înspăimîntă într-atît că alunecă de pe scăunel şi răsturnă laptele, care se risipi pe jos. Alergă ea apoi în fugă la stăpînul său şi-i zise, abia trăgîndu-şi sufletul:

- Văleu, părinte, vaca noastră vorbeşte!

- Pesemne că ţi-ai pierdut minţile, femeie!, o înfruntă popa. Totuşi se duse în grajd, să vadă ce s-o fi petrecînd pe acolo.

Dar de îndată ce ajunse în prag, Prichindel începu să strige din nou:

- Nu-mi mai daţi fîn! Nu-mi mai daţi fîn!

Popa încremeni de spaimă şi, crezînd c-a intrat necuratul în vacă, porunci să fie tăiată numaidecît. După ce-o tăiară, slugile aruncară burta vacii la gunoi. Şi Prichindel izbuti cu mare greutate să-şi facă drum de ieşire, ca să scape de acolo. Dar abia îşi scoase capul la lumină, că o altă nenorocire se abătu asupra lui. Un lup hămesit de foame, care se furişase prin ogradă în căutarea unei bucături, zări tocmai atunci ceea ce căuta şi înghiţi pe dată toată burta, dintr-o hăpăitură. Dar Prichindel nu-şi pierdu curajul.

"Poate c-o fi vreo făptură de înţeles lupul ăsta!", gîndi el. Şi din bezna în care se afla, începu să strige din toate puterile:

- Dragă lupuşorule, ştiu eu un loc unde ai putea găsi un ospăţ pe cinste, să te-nfrupţi numai cu bunătăţi!

- Aşa?! Şi unde e locul cu pricina? întrebă lupul.

- În cutare şi cutare loc, îi desluşi pe îndelete glasul.

Şi n-ai alta de făcut decît să te vîri în cămară printr-o bortă din perete. O să dai acolo peste ce nici nu gîndeşti: cîrnaţi, slănină şi cozonaci şi totul din belşug, să mănînci cît îţi pofteşte inima!

Dar lupul de unde era să ştie că Prichindel gîndea să-l ducă tocmai la casa tatălui său?! Nu se lăsă mult rugat şi o porni în goană într-acolo. Peste noapte se strecură prin bortă în cămară şi începu să înfulece bucuros din toate bunătăţile. După ce se sătură, vru să-şi ia tălpăşiţa tot pe unde venise, dar de mult ce se ghiftuise, i se umflase burduhanul, încît nu-i mai fu cu putinţă să iasă prin bortă.

Pe asta îşi bizuise şi Prichindel socoteala, din capul locului, şi începu de îndată să facă o larmă straşnică din burta lupului, ţipînd şi urlînd cît îl ţineau puterile.

- Da' mai astîmpără-te şi taci o dată, c-ai să scoli lumea din somn! se răsti la el lupul.

- Ce-mi pasă, de s-or trezi! răspunse flăcăul. De ospătat tu te-ai ospătat pe îndestulate, acum e rîndul meu să petrec, şi petrec după cum mi-e voia!

Şi începu iar să strige cît îl lua gura.

În vremea asta, de atîta zarvă, părinţii lui Prichindel se treziră din somn şi alergară spre cămara de unde venea glasul. Se uitară înăuntru printr-o crăpătură şi, cînd văzură lupul, deteră fuga de luară omul, toporul, iar femeia, coasa.

- Rămîi tu în urmă! zise bărbatul către nevastă-sa în clipa cînd se pregătea să intre pe uşă. Dacă nu moare, după ce l-oi izbi eu în moalele capului cu toporul, înfige şi tu coasa în el şi caută de-i spintecă burta.

Auzind glasul lui taică-său, Prichindel începu să strige:

- Taică dragă, eu sunt aici, în burta lupului!

- Slavă Domnului că ne-am regăsit copilul, că ne e mai drag decît sufletul!, rosti omul, nemaiîncăpîndu-şi în piele de bucurie.

Apoi îi spuse femeii să lase coasa deoparte, ca nu cumva să-l vatăme pe Prichindel şi, ridicînd toporul, îl izbi pe lup drept în moalele capului, de căzu acesta trăsnit la pămînt. După aceea aduseră un cuţit şi-o foarfecă şi, spintecîndu-i burta, îl scoaseră de acolo pe fiul lor cel iubit.

- De-ai şti cît de mult ţi-am dus grija! zise taică-său.

- Mult mi-a fost dat să mai colind şi eu prin lume, da' acu', slavă Domnului, pot răsufla în voie, că mi-e îngăduit să văd iarăşi lumina zilei!

- Da' pe unde-ai tot umblat, dragu' tatii?

- Mai bine întreabă-mă pe unde n-am fost... Ah, tată, am nimerit mai întîi într-o gaură de şoareci, apoi în pîntecele unei vaci şi-n cele din urmă am ajuns în burta lupului. Dar de-acu' rămîn pentru totdeauna cu voi.

- Iar noi n-o să te mai vindem nici pentru toate bogăţiile din lume! ziseră părinţii lui Prichindel şi prinseră să-l sărute şi să-l drăgălească.

Îl ospătară apoi cu ce aveau ei mai bun în casă şi-i făcură îmbrăcăminte nouă, că cea veche se ponosise de cît o purtase pe drumurile cele lungi şi grele.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Ţaul

Statut:
Sat
Prima atestare:
1451
Populația:
3331 locuitori

Ţaul este un sat şi comună din raionul Donduşeni, Ţaul este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Satul Ţaul este situat în partea de sud a raionului Donduşeni, la o distanţă de 6 km de orașul şi de gara Donduşeni şi la 210 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituie 3331 de oameni. Satul Ţaul a fost întemeiat în anul 1451 sub numele Alboteşti.

Citeşte mai departe