string(7) "library" string(8) "document"
1467
1711
1410
940
1401
1504
1775
1812
1385
1457
1476
80
1574

Carpaţii, Basarabia şi un rezumat istoric asupra cetăţilor ei

1 2 3 4
  • Zbuciumările prin care a trecut acest oraş trăiesc până azi în viua memorie a poporului român din toate unghiurile, şi nu rareori auzi doina de jale:

Hotine, Hotine,

Ţine-te bine,

Că moscalul vine

Cu oaste după tine. 

    • Ruşii din Săraca au poreclit-o Soroca, ce vrea să zică coţofană în limba lor.

Ştefan cel Mare îi găsi în cel mai trist hal, zbuciumaţi şi osândiţi de năvălirile şi prăzile polonilor, ungurilor, turcilor, tătarilor şi cazacilor zaporoji. La mijlocul veacului al XVII-lea trimise hat­manul Hmelniţki, din răzbunare faţă de Lupu Vodă, oştirile sale să prade ţara, dar în sfârşit înrudindu-se cu Lupu Vodă, îşi con­teni ostilităţile şi, restituind în Moldova domnia lui Lupu, se aşeză cu oştirile sale în cetatea Sorocii. La 1711 Mustafa Paşa izgoni pe poloni din cetate şi se aşeză însuşi în locul polonilor. În urmă ţarul Petru cel Mare năvăli asupra turcilor şi luând So­roca şi-a făcut în ea jitniţă pentru proviantul armatei sale, ce mer­gea să treacă Prutul în Moldova.

Actual din cetatea Sorocii a rămas numai o ruină neînsemnată, iar târgul reînnoit cu zidiri în stilul modern este foarte pitoresc, uitându-te la el de pe Nistru.

În privinţa agricolă, a semănăturilor, ţinutul Sorocii stă în al 3-lea rang după ţinutul Hotinului. În lipsa pădurilor seceta de vară este de o mai mare intensitate, dar această secetă înlesneşte coacerea poamelor şi tutunului. Vinurile de la Naslavcea stau aproape de calitatea vinurilor Akkermanului, iar tutunul Ţepilanei aproape de calitatea tutunului Crimeii.

Elementul locuitorilor ţărani din acest ţinut se compune acum îndeosebi de maloruşi şi poloni, trecuţi de peste Nistru în Basa­rabia şi aşezaţi mai pe întregul mal al Nistrului până la Hotin. Apoi din clasa proprietarilor mai însemnaţi sunt armenii de la Movilăul Podoliei, îmbogăţiţi în comerţul cu boi şi porci îngrăşaţi, ce ei în special şi fără vreo concurenţă din partea moldovenilor îi duc spre vânzare la Viena. Aceşti venetici în Basarabia, folosin­du-se de eftinătatea vânzării moşiilor, cumpărară de la băştinaşii proprietari cele mai mari şi mai întinse moşii din ţinut, fiindcă pe la anii 1840 se vindea hectarul de veci cu 80 franci benevol, iar de la mezat cu jumătatea preţului.

Deci nu este nici o mirare dacă toată Basarabia este ticsită de proprietari de diferite neamuri, naţionalităţi şi religiuni. Până ce ucazul împăratului Nicolai I-iul a oprit cumpărăturile moşiilor de veci evreilor, polonilor catolici, precum şi oricărui sudit străin, nu era această aglomeraţie de neamuri. Ucazul împăratului Ale­xandru al II-lea îndatori pe fieştecare sudit străin să se desfacă de moşiile cumpărate, dacă nu se învoieşte a fi supusul Rusiei.

3. Cetatea Orheiului

Unii dintre istorici presupun că acest oraş se află pe locul unde odinioară se afla cetatea dacilor numită Petrodava. Urmele acelei cetăţi se văd şi acum pe culmile unei stânci cu adânci subtera­ne, în care s-au găsit monede şi diferite obiecte de întrebuinţare. După decadenţa dacilor, Orheiul la sfârşitul veacului al XIII-lea şi la începutul veacului al XIV-lea figura ca cel mai însemnat oraş din Basarabia, slujind ca reşedinţă domnilor basarabi. Cu cuceri­rea Basarabiei de turci, Orheiul a ajuns la aceeaşi soartă care a fost şi a Hotinului, Sorocii şi a altor târguri şi cetăţi din Basara­bia, expuse prădării şi prigonirii turcilor şi tătarilor, care împilară locuitorii ţării întru atâta încât aceştia îşi căutară scăparea în co­drii nepătrunşi şi prin prăpăstii. Ei se ascundeau de frica robiei ce le-o aduceau tătarii nogaici*, care pe neaşteptate şi ca lăcustele năvăleau din Crimeea sub comanda ghireilor şi pe bărbaţi îi ucideau şi le prădau averea, dar pe femei şi pe copilele românce le legau cu ştreangul de gât, iar un capăt al ştreangului îl legau de oblâncul şeilor şi astfel călăii tătari târâiau pe nenorocitele fiinţe până la Bahcisarai în Crimeea. Crimeea era cuibul central al acestor minotauri infernali sau, mai bine zis, fabuloşi draconi, care înghiţeau fără îndurare toate vietăţile alese ale ţării.

Şi acest nemaiauzit barbarism se săvârşea în centrul Europei, în ochii paladinilor şi ai cavalerilor cruciaţi, care îşi rupeau lăncile

  • Porecliţi din ruseşte. Nagaika, adică biciul ce tătarul îl purta totdeauna cu sine.

pentru omenire. Şi aceste cruzimi rămaseră nepedepsite de megieşele împărăţii puternice, care ascultau cu indiferenţă ţipe­tele bieţilor creştini, ca şi când s-ar fi întâmplat în Australia cani­bală, — până când într-un târziu împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a, nu a spart acest cuib de hoţi, stârpind fiarele însetate de sânge creştinesc în vizuinile lor. Ce deriziune a soartei românilor de atunci să se nască şi să trăiască pe acel timp!...

4. Cetatea Bender

Această cetate a fost zidită de genovezi în timpul stăpânirii lor pe malurile Mării Negre şi se numea Tighin, iar în urmă, în epoca stăpânirii turcilor în Basarabia, cetatea a fost luată de Mo­hamed al II-lea, care a numit-o Bendere, adică: „Eu vreau“. Ce­tatea a fost reconstruită şi mărită de turci, spre a conserva în ea proviantul garnizoanei, adăugând lângă cetate câteva sate numite raiaua Benderului, al cărui guvernor era un paşa. În timpul războiului ruşilor cu turcii, această cetate a fost de trei ori cu­cerită când de unii, când de alţii. La 1789 ajunse iarăşi în pose­siunea ruşilor, iar după tratatul de pace de la Iaşi, ruşii au întors-o din nou turcilor. În grabă, însă, după o discordie politică, fu re­dată ruşilor, care, întărind-o, făcură un punct strategic impunător şi însemnat în evoluţiile militare, însemnând trecerea peste Dunăre.

Cronica istorică povesteşte că pe locul Benderului a fost odi­nioară tabăra lui Darius Histape, domnitorul Persiei. Aceeaşi cronică spune că divul Traian a zidit peste Nistru un pod de pia­tră, ale cărui urme şi astăzi se văd. Lângă cetatea Benderului, viteazul Carol al XII-lea, regele şvezilor, fugind cu rămăşiţele ar­matei sale bătute de Petru cel Mare la Poltava, s-a aşezat pe acel şes întărindu-se. Iar izgonit de ruşi, abia a putut fi mântuit de turci, care cu o armată întreagă i-au venit întru ajutor, luându-l sub scutul lor.

Astfel dar pe arena ţării Moldovei s-au adaus şi ciolanele perşilor, turcilor, şvezilor din nord, peste osemintele polonilor, tătarilor, cazacilor etc., etc., încât cu drept cuvânt putem zice că acest pământ este un mozaic de oase alcătuite de coasa morţii ce-şi alesese reşedinţa în această provincie fatală pentru români...

5. Cetatea Ismailului

Această cetate a fost zidită tot de aceia care zidiră şi celelalte cetăţi din Basarabia. A fost însă reconstruită şi reîntărită cu multă sârguinţă şi cu cheltuieli de turci, care îşi concentrară aici cele mai mari puteri războinice în contra ruşilor. Epopeile acestei cetăţi s-au sfârşit în 1789, când mareşalul campestru rusesc Suvorov după o înfricoşătoare bombardare a luat-o cu asalt. În acea luptă memorabilă au fost măcelăriţi la 23.000 turci şi 10.000 ruşi. După tratatul de la 1791 a fost şi această cetate întoarsă în stăpânirea turcilor, iar la 1809 iarăşi în a ruşilor.

Oraşul Ismail este foarte însemnat din punctul de vedere al comerţului de la Marea Neagră, stând într-un rând cu portul Ode-sa. Dar din cauza afacerilor vamale dintre Rusia, România şi Tur­cia şi din cauza concurenţei iscate în urma deschiderii calei fe­rate de la Reni la Odessa, însemnătatea comercială a Ismailului a scăzut, iar cele mai mari firme ale bancherilor s-au mutat la Odessa.

A locui în acest oraş este tare nesănătos din cauză că sunt foarte aproape mlaştinile de la gârlele Dunării, apoi vara dom­neşte o insuportabilă arşiţă, iar nenumăratele roiuri de ţânţari năvălesc noaptea asupra dormitorilor în cele mai ascunse locuinţe. În timpul călătoriei mele pe lângă gurile Dunării, cu o companie de vânători, m-am încredinţat în persoană despre această calami­tate, asistând la îngroparea unei perechi amorezate prigonite de părinţi. Această pereche, voind a trece pe furiş gârla cu o luntre de pescari, înainte de a fi ajuns la mal, a fost acoperită de un roi mare de ţânţari, care i-au supt sângele până la ultima picătură de sânge, astfel că leşurile lor găsite reprezentau nişte bureţi de cărnuri, lipsite de cea mai mică vlagă.

Ţânţarii Dunării sunt mai mari decât cei obişnuiţi, iar din împunsătura lor îndată îzbucneşte sângele ca de sub o lancetă, lăsând în urmă o umflătură dureroasă. Aceste nefavorabile împrejurări, clima vătămătoare, arşiţa, pământul neroditor, neîncetatele torturi ale ţânţarilor fac malurile Dunării la îm­bucături aproape nelocuite. Numai lipovenii nekrasovţi fugiţi din Rusia se aşezară pe acele locuri, îndeletnicindu-se cu pescăria, un ram de comerţ foarte câştigos, care, deşi nu ajunge la rezul­tate atât de mari ca pescăria de pe Volga sau ca cea din portul Hamburgului, totuşi aduce capitaluri destul de mari prin moruni, nisetri etc., şi prin icrele din aceşti peşti, care se vând în toată Basarabia până în Europa centrală.

6. Cetatea Akkermanului

Rar se află în istorie vreo cetate sau loc care să poarte atâtea numiri ca cetatea Akkermanului, care în existenţa sa de veacuri trecu în stăpânire la diferite popoare şi neamuri.

Pe locul Akkermanului de astăzi, cu 6 veacuri înaintea lui Hris­tos, se afla colonia de fenicieni numită Ofuzia, iar în timpul lui Herodot se numea Tiras. Romanii, cucerind Dacia, au numit-o Alba-Iulia. Cu 5 veacuri înainte de Hristos, grecii aşezară aici o colonie numită Nicoma. Pe la 545 după Hristos Akkermanul se numea Turis, iar trecând la polovţi şi cumani, se chema Akliba, tverţii şi maghiarii îi ziceau Belgorod, veneţienii, care după a 4-a cruciadă stăpâneau comerţul de pe Marea Neagră, îl numiră Mon-Castron sau Mauro-Castron. În timpul războiului genovezilor cu turcii, aceştia din urmă îi deteră numele Akkerman, adică piatră albă sau târgul alb. Ungurii în tratatele lor de pace cu moldo­venii îl numiră Fehérvar, iar moldovenii Cetatea Albă. La urma urmelor oraşul rămase cu numirea turcească: Akkerman.

La anul 1438 Ştefan Vodă al II-lea a zidit pe temeliile cele vechi o cetate, iar deasupra porţii a ingravat în limba grecească următoarele:

„1438 s-a zidit această poartă de blagoslovitul Vodă Ştefan, în zilele lui Lucian German“.

În veacul al XVI-lea cetatea fu luată de turci, care cuceriră Basa­rabia, iar pe Bogdan Vodă îl făcură vasalul Porţii otomane. Dar la 1812 cetatea, cucerită de Potiomkin4, trecu în proprietatea ruşilor, care până la 1832 ţinură în ea garnizoană, când apoi fu deşertată şi ştearsă de pe harta strategică ca fortificaţie de apărare.

Această cetate e cea mai însemnată din construcţiile de apărare de pe terenul Basarabiei, cuprinzând în spaţiu 2 kilometri pătraţi cu 26 turnuri, iar înlăuntru cu o citadelă zidită de geno­vezi, ce a rămas acum aproape de tot năruită.

Actual cetatea este dată în dispoziţia târgului, ai cărui orăşeni scot din ea piatră trebuincioasă pentru zidirea caselor.

Poziţia acestei cetăţi se poate numi poetică, fiind zidită pe malul golfului îmbucăturii Nistrului, ce ca o colosală pânză se întinde în depărtare unindu-se cu apele mării.

Un vapor foarte elegant şi sprinten trece pe pasageri în 15 minute la celălalt mal cu oraşul Ovidiopol, construit de Ecateri­na a II-a şi numit astfel în onoarea renumitului poet Ovidiu, surghiunit în acele olaturi unde se presupune că a fost îngropat. În jurul Akkermanului se desfăşoară pogoanele de vii, ce aduc mare venit în comerţul cu vinurile duse în poloboace şi butelii până în centrul Rusiei şi din care acum se fabrică şampania ce stă paralelă cu şampania de Don, vânzându-se butelia cu câte 6 jumătate şi 7 franci. Dar de curând acest product a fost aproape pe jumătate paralizat de filoxeră, care a luat şi aici înfricoşătoare dimensiuni. Cu toate că administraţia ţării îşi dă toate silinţele cheltuind capitaluri mari pentru stârpirea acestui rău, rezultatul acestor încercări este mic şi sunt mulţi de aceia care prezic vii­lor Akkermanului aceeaşi soartă de care părtaşă a fost insula Malaga cu viile sale.

Concluziunea mea este aceea că nu este mirare dacă străinii se îmbulzesc atât de tare în această ţară, şi îndeosebi cei din nord, care, desfăcându-se de averile lor nemişcătoare, au venit cu locuinţa aci în Basarabia, găsind în ea cele mai alese producte, precum: pâine ca mana cea cercească, vinuri ca nectarul Olim­pului, tutun demn de ciubucul sultanului, un cer azuriu de Ita­lia şi românce cu haruri şi frumuseţe ca şi cadânele lui Moha­med. Astfel aproape toate fiicele bogaţilor proprietari băştinaşi ai ţării s-au măritat după cavaleri ruseşti, generali, colonei şi amploiaţi de frunte, care stăpânesc acum proprietăţile date lor de zestre.

Eroii musulmani, care au căzut în luptă pe pământul României creştine, vor ajunge în înţelesul făgăduinţei din coranul lui Mo­hamed, în cele şapte raiuri: întâiul de argint, al doilea de aur, al treilea de pietre scumpe, al patrulea de safir, al cincilea de cris­tal, al şaselea de culoarea focului şi al şaptelea cu livezi încân­tătoare stropite cu apă de trandafiri, cu rouă şi vinuri, cu unt­delemn, miere şi lapte. În acest rai vor fi mese încărcate cu cele mai bune bucate, înşirate în saloane şi palate. La aceste mese vor şedea chemaţii raiului şi vor fi hrăniţi şi adăpaţi de cadâne frumoase, ai căror ochi încântători strălucesc ca şi stelele de pe cer, fecioare neprihănite care se reînnoiesc la fiecare sărutare şi ale căror buze sunt atât de dulci, încât, atingându-se de apele amare ale mării, le prefac în dulceaţă... Acest al 7-lea rai l-au câştigat cuceritorii inimioarelor româncelor noastre, cuceriri ce stau mai presus de toate biruinţele cetăţilor neaccesibile...

NOTE

Într-o variantă redusă studiul s-a publicat întâi în ruseşte sub titlul Carpaţii şi raporturile lor cu Basarabia (Karpatî i ih otnoşenie k Bessarabii, „Bessarabski vestnik“, 1890, nr. 164, 167 din 25 şi 29 martie), apoi integral în româneşte în „Gazeta Bucovinei“, 1897, nr. 6-8, 10, 12, 14, 16, 18, 20. A fost tipărit în volumul Răsunete din Basarabia, Cernăuţi, 1898, de unde am reprodus textul şi în ediţia de faţă.

1 Arago, François (1786-1853), astronom şi fizician francez. 2 Humboldt Alexandr von (1769-1859), naturalist şi geograf german. 3 Rumeanţev Piotr Aleksandrovici (1725-1796), mareşal rus. 4 Potiomkin Grigori Aleksandrovici (1739-1791), om de stat, diplomat şi militar rus.

Epistola adresată lui Silvestru Morariu-Andrievici s-a publicat în Caleido­scop literar, Cernăuţi, 1895, însoţind eseul Luxul.

Epistola adresată lui N. Rădulescu-Niger (1861-1944) a apărut mai întâi în „Gazeta Bucovinei“, 1897, apoi în volumul Răsunete din Basarabia, Cernăuţi, 1898.

1 2 3 4