Elegie scrisă pe ţinterimul unui sat

Imitaţie

Al aramei sunetoare aud tristul semn şi sânt
Menind soarelui repaos în a lui zilnic mormânt;
Obosit acum săteanul lucrul câmpului său curmă.
Fluierând păstorul vine la cotun cu a sa turmă.
A pierdut a lor frumˇseţe înfloritele câmpii,
În negură misterioasă ascunzând a ei mândrii;
Firea-n inimă-mi insuflă o adâncă întristare,
Lumea-o părăseşte-n umbră şi-ntru a mea cugetare,
Ca-n paragină câmpie un greu gemăt amorţit
La auzul meu răsună de pe turnul învechit;
Bufa cea posomorâtă, când natura să-ntristează,
Pe a nopţei înturnare prin un bocet crud serbează.
Câtu-i dulce a ta soartă, în sat, o, locuitor,
Lângă soaţa credincioasă, în îngustul foişor!
Nimic lin cursul turbură de-o viaţă fericită,
Ziua este ostenelei, noapte-amoriului menită.
Muşchiul, care anii repezi în ţărână-a prefăcut,
Pe părinţii voştri-ascunde în mormântul cel tăcut;
Acolo, pe cea movilă, unde sălcile umbrează,
Ale inimei duioase lacrimile rourează;
Dulcea boare-a dimineţei, buciumarea de păstor,
A cocoşului cântare, nici plăcerea de amor,
Pe-adormiţi n-or să-i trezască din tunericul mormânt;
A lor seceri în tot anul adunând de pe pământ
Aurite spici în jerbii, prin sudori şi osteneală.
Aduceau nutreţul casei şi a ei chivernisală,
Sara de-acum n-or să vie la duioasele soţii,
Nici lua-vor sărutare de la tinerii copii;
N-or să guste împreună simplă cină sănătoasă,
Ce se face mai dereasă de zicerea cea duioasă.
O, voi carii n-aveţi stimă pentru omul umelit,
Nobili plini de fantazie mândri-n titlul ruginit,
De ce-n ură-aveţi săteanul, când a fruntei lui sudoare
A produs mărirea voastră ş-avuţiilor odoare?
Cruţă timpul vreodată dritul unei evghenis,
Ori frumˇseţa, avuţia, nu trec ca al nopţei vis?
A săteanului vro faptă încă nu s-a lăudat
Şi al său mormânt de pompă nicicum s-a-ncungiurat;
Dar în locul unei pompe, din a lui soţi fiecare,
Nu de-afară, ci în cuget poartă semn de întristare.
Oare mirosul de smirnă, oare cântecul cel sânt,
Pulberea ce este stânsă pot să-nvie din mormânt,
Dacă fapte de virtute, care legea ni învaţă,
N-or meni şi după moarte celui drept o altă viaţă?
Lacrimile ipocrite, mincinosu-acel suspin,
Decretările nu schimbă care de la Pronie vin.
Preţ nu are nici o pompă ce prin aur se adună,
Tânguirea-adevărată pe mormânt de nu răsună;
Precum când un unchi răpune, clironomul însătat
Binecuvintează ziua întru care-a răposat.
Poate că sub astă ţărnă este-o inimă-ngropată
Care-avea în cursul vieţei fantazie înfocată,
Suflet bun, cu direptate, ce prin sfatul înţelept
Patriei ar fi fost razim prin cuvinte şi cu piept.
Îns, aleu, lui nu-i lucise a ştiinţelor făclie
Şi talantul de preţ mare i s-a stâns din sărăcie!
Chiar asemene-adamantul, ce din stâncă este scos,
Păn-a nu avea lumină mai întăi de fier s-a ros;
Şi asemene în tufă se ascunde-o mândră floare,
Ce, de nime mirosită, vegetează, creşte, moare.
Poate-aice dormitează a cotunului Franclin,
Ce a patriei ş-a ştiinţei purta-amorul sânt în sin.
Cufundat în astă groapă poate zace vrun Milton,
Cu asemene ambiţie poate vreun Napoleon!
Dacă fulgerul şi schiptrul prin ei nu sunt înfrânate,
De n-a cântat a lui Adam fericirea şi pacate,
Dac-al morţei fioros înger, de la nord păn la apus,
Domnitorii şi popoare la un crunt giug n-a supus,
Înduratul ceri nu vrut-au ca a lor modestul nume
După moartea lor să fie spaimă au mirare-n lume.
Căci virtutea, ca şi răul, cumpenite-s la sătean;
El nu surpă, nici rădică, tronul crunt a lui tiran,
Niciodată Poeziei armonia cea vândută.
La ambiţios nevrednic n-a da laudă necăzută.
Sub aceste mici movile ţărna lor s-a mormântat;
Pe o piatră, fără lustru, un vers simplu însemnat
De la duios trecătoriul un suspin, lacrimă cere;
Muza n-a avut prin versuri să deştepte-a sa durere.
A lor nume, anii vieţei, poate piatra a vădi
Ş-oarecare vers ce-nvaţă pe săteni de a muri.
Oare cine dintre oameni căutătura sa duioasă,
Păn să plece, nu aruncă peste lumea cea frumoasă?
Sfărâmând a sale-obeze, sufletul, la loc menit,
Pasă mângâiet de plânsul duioşiei însoţit.
Firea a sa limbă are, ce-n mormânt nu este mută,
A ei foc tot arde încă, deşi viaţa ne-i trecută;
Şi la vadul cel eternic, în o inimă dorim,
Care-n viaţă ni-a fost dulce, după moarte să trăim.

Dar când prin a mele versuri voi să trag din tunecime
Pre morţi ce zac făr de laudă în această ţânterime,
Un nepot al meu vrodată, întru duiosul său rost,
Văzând un mormânt mai proaspăt va să-ntrebe:
cine-am fost?
Va răspunde-atuncea poate un păstor cu veche frunte:
L-am văzut în multe rânduri, când se lumina, la munte,
Cum pe iarba-nrourată mergea-n pas înaripat,
Ca Fiinţei rugi s-aducă care lumea a creat.
Alteori sub acel frasin cu întinsa rădăcină,
Care-umbrează cu mii ramuri ce de zefir se închină,
A căzut pe la amiază, întristat şi singurel,
Ţintind ochii plini de lacrimi în plăcutul râurel,
Şi trezit apoi din visuri murmura nişte cuvinte.
Uneori fugea la codru, sămănând smintit de minte;
Plecând capul câteodată, ca un om făr-agiutori,
Se părea cuprins de patimi sau de un fatal amor.
Într-o zi, pe culmea ceea, und-era a lui venire,
Aşteptatu-l-am, căutându-l, dar nu-l găsii nicăire.
A trecut şi ziua a doua, din nou iar l-am cercetat,
Dar pe munte, nici în codru, nici la râu nu l-am aflat.
Amar mie,-n ziua a treia, în adâncă duioşime
Cufundat, poporul nostru îl ducea la ţinterime.
Vezi în piatră epitaful, coperit d-umbrosul spin,
Vezi... că modul a scripturei ţie nu este străin!

Epitaf

Călătorule a vieţei, care dintre văi-nflorite
Aici între-a morţei colnici întâmplarea te-a condus,
Al tău pas un pic frânează, vezi fiinţe înmiite,
Ce cu steaua dimineţei răsărit-au ş-au apus.
Sub această piatră zace om dorit de-nvăţătură,
Ce norocului şi vântei a fost purure străin.
Din familie-umelită, nobil muzele-l făcură,
Însă firea-i hultuisă melancolie în sân.

Curat cuget, cu simţire, bunătatea-i era mare,
Încât, pentru mângâiere, ceriul cel îndurător
I-au trimis prin un alt suflet o duioasă vindecare,
Dăruindu-i în grea cale un soţ bun şi simţitor.
Nu-ntreba să afli mai multe de-a virtutei sale faptă,
Dar nici cerca mai departe care-a fost şi răul său!
Cu speranţa acum ambe tremurând de faţ-aşteaptă
Lângă Cela ce ni este Părinte şi Dumnezeu.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Risipeni

Statut:
Sat
Prima atestare:
1598
Populația:
1125 locuitori

Risipeni este un sat şi comună din raionul Făleşti. Din componenţa comunei fac parte localităţile Risipeni și Bocşa. Localitatea se află la distanța de 16 km de orașul Fălești și la 142 km de Chișinău. La recensămîntul din anul 2004, populaţia satului constituia 1125 de oameni. Satul Risipeni a fost menționat documentar în anul 1598.

Citeşte mai departe