Section filter
  • 2011
  • page views Views

Fondator al istoriografiei moldoveneşti

Sbornic. 1474. Mănăstirea Putna. Vremurile tulburi (1432-1457), au demonstrat că o societate în proces continuu de dezintegrare nu poate rezolva nici o problemă de ordin intern şi nu se poate impune pe plan extern. Pentru a depăşi starea de nesiguranţă, de instabilitate, pentru a întări statul şi a cultiva încredere în domnie se cerea mobilizarea tuturor forţelor sociale, în primul rînd, a acelor care puteau şi ştiau a influenţa mentalitatea publică – a slujitorilor bisericeşti, „singura clasă instruită”. Întreaga obşte trebuia să înţeleagă că numai în consolidare, numai în centralizarea puterii în stat şi în reafirmarea autorităţii domnitorului se află salvarea ţării. Necesitatea efortului comun de credinţă l-a înţeles mai bine decît oricare alt domnitor Ştefan cel Mare. Prin aceasta se explică faptul, că anume dînsul a ctitorit atîtea locaşuri sfinte, a încurajat şi a susţinut şcolile de copişti şi miniaturişti pe lîngă mănăstiri, a îndemnat şi chiar a supravegheat apariţia sub diferite forme a numeroase texte istorice.

„A poruncit să se scrie acest Sbornic…”

De acum în al şaselea an curgător al domniei sale (1463) „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn, lo Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a dat de a scris acest Praxiu (Apostolul) mănăstirii sale Zograf din sfîntul munte Athos, în anul 6971(= 1463)”. Manuscrisul intitulat astăzi Apostol „pentru frumuseţea podoabelor sale a fost expus în 1913 la expoziţia de artă veche rusească de la Moscova”. Această operă istorică, cultural-religioasă este o dovadă grăitoare că „scriptoriile”– şcolile de copişti, miniaturişti, gravori moldoveni de la Humor, Neamţ, Bistriţa, apoi de la Putna de acum la începutul domniei lui Ştefan cel Mare deveniseră nu numai focare de răspîndire a cuvîntului scris, a învăţăturii Domnului, ci şi centre de înaltă artă picturală, grafică. Pe parcursul activităţii lor fructuoase de copiere, împodobire, înferecare a diferitelor manuscrise cu menire religioasă – minee, tetraevanghele, diecii, scriitorii strecurau în textele de însoţire informaţii din realitatea concretă, vărsînd, astfel, lumină asupra istoriei Bisericii Ortodoxe din Moldova şi a ierarhilor săi, asupra ariei de preocupări culturale ale evlaviosului voievod, ce cuprindea şi Moldova dintre Prut şi Nistru. Astfel, la 1474 „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, lo Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a poruncit să se scrie acest Sbornic pentru mănăstirea sa de la Putna, în timpul arhimandritului Ioasaf egumenul, cu mîna multpăcătosului ieromonah Iacov, în anul 6982(= 1474)”.

În 1493 Ştefan al III-lea cel Mare porunceşte vestitului copist moldovan Teodor Mărişescul, diacon la mănăstirea Neamţ, să scrie un tetraevanghel pentru biserica din cetatea Hotinului. Din textul lămuritor (în limba slavonă) anexat aflăm: „Ştefan voievod din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a dat de a scris şi a ferecat acest Tetraevanghel şi l-a dăruit întru ruga sieşi în biserica din cetatea Hotin, unde este casa Adormirii preasfintei stăpînei noastre, născătoarea de Dumnezeu, în anul 7001(1493), iar al domniei lui anul al 30-lea şi 7 curgător, luna octombrie 26; şi s-a scris cu truda multpăcătosului chir Teodor diaconul, fiul lui Marişescul; s-a scris în mănăstirea Neamţ”. Vremurile n-au fost milostive faţă de această operă de cultură şi istorie. Tetraevanghelul executat de Teodor Mărişescul la 1493 la porunca lui Ştefan cel Mare pentru biserica cetăţii Hotin, la 1637 aparţinea lui Petru Movilă, care l-a dăruit Lavrei Pecerscaia din Kiev… Astăzi se află la Biblioteca de Stat din Munchen.

La 1502 Ştefan al III-lea cel Mare a poruncit altui renumit copist moldovan – Spiridon, ieromonah la Putna, să alcătuiască un tetraevanghel, dat de domnitor „în biserica din curţile sale cele de pe Bistriţa”. O însemnare suplimentară ne informează: „Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, care a tînjit pentru dragostea (lui Hristos) şi iubitor al cuvintelor lui Hristos, cu rîvnă a dat de a scris şi a ferecat acest Tetraevanghel şi l-a dăruit spre rugă sieşi şi domniei lui Maria şi fiilor lor, în biserica din curţile sale cele de pe Bistriţa (…) în anul 7010 (1502), iar al domniei sale în anul al 40 şi şaselea curgător; şi s-a sfîrşit cu mîna multpăcătosului Spiridon ieromonahul, în mănăstirea Putna, luna iunie, 24 zile”.

O istorie distinctă – a Moldovei

Cultura scrisă moldovenească pe vremea lui Ştefan cel Mare cuprinde Acte interne şi externe politico-administrative de cancelarie; literatură juridică; texte istorice lapidare (pomelnice, pisanii); literatură de cult (religioasă) şi scrieri istorice propriu-zise: letopiseţe. În plan cantitativ Acte politico-administrative interne, Cancelaria domnească a lui Ştefan în anii 1457-1472 a emis 118 de acte; în anii 1473-1488 – 113 de acte; în anii 1489-1504 – 231 de acte. Cancelaria domnească a emis Acte politico-administrative externe în anii 1457-1472 – 19 de acte; în anii 1473-1488 – 28 de acte; 1489-1504 – 25 de acte; Scrieri, informaţii cu caracter istoric pentru anii 1489-1504 – 80 de inscripţii (pisanii), pomelnice, însemnări. Această evoluţie cantitativă a rezultat cu apariţia Literaturii istorice propriu-zise, a scrierilor istorice: „Letopiseţul anonim al Ţării Moldovei” (numit anterior „de la Bistriţa”), „Letopiseţul de la Putna” (versiunea I), „Letopiseţul de la Putna” (versiunea II), „Inscripţia de la Războieni” şi alte istorii moldoveneşti cu destinaţie străină: „Cronica moldo-germană”, „Cronica moldo-polonă”, „Cronica moldo-rusă”. Fenomenul istoriografic moldovenesc este unic în felul său. Apărut la o perioadă relativ scurtă de la descălecarea Ţării Moldovei, a afirmat întemeierea Statului Moldovenesc, consemnînd pe răboj, pentru urmaşi, domniile, faptele, evenimentele ce l-au caracterizat, l-au deosebit („Letopiseţele moldoveneşti în slavonă”).

Totodată primii istorici moldoveni au avut grijă ca istoria Moldovei să fie cunoscută şi altor popoare („Cronica moldo-germană”, „Cronica moldo-polonă”, „Cronica moldo-rusă”). Care altă ţară europeană poate afirma că are atîtea istorii în atîtea limbi în veacul al XV-lea – începutul veacului al XVI-lea. De acum, retipărirea, analiza şi comentarea acestor monumente istorice fundamentează pentru totdeauna începuturile istoriei bătrînei Moldove, istorie, pe care nici o persoană ce ştie a citi nu se va încumeta s-o tăgăduiască. De acum, enumerarea celor 7 istorii ale Statului Moldovenesc în limbile slavonă, germană şi polonă, la care trebuie să adăugăm Pisania de la Războieni (1596), scrise în veacul XV – începutul veacului XVI şi oglindind trecutul norodului moldovenesc din secolele XIV-XV adeveresc caracterul aparte şi calea osebită a Bătrînei Moldove. Este semnificativ ca la temelia istoriografiei moldoveneşti, la începuturile istoriei scrise a Moldovei să stea cel mai vestit fiu al ei – Ştefan cel Mare. Cum va constata P. Panaitescu, „Ştefan cel Mare a determinat, prin faptele sale de arme, începutul literaturii istorice moldoveneşti în limba slavonă”.

Fiind către sfîrşitul veacului al XV-lea un stat relativ tînăr, în comparaţie cu Ungaria, Polonia, Bulgaria, dar mai vechi decît Ucraina şi cam de o seamă cu Statul Rus Moscovit, nu e de mirare că Moldova a însuşit primele încercări istoriografice de la popoarele cu tradiţii mai vechi şi de aceeaşi credinţă. Aşezată, prin voia soartei, la limita lumii catolice, avînd la sud un popor slav de credinţă ortodoxă, Moldova a ştiut a se folosi cît se poate de fructuos de modelele istoriografice create de alte popoare. Astfel istoriografia moldovenească în haină slavonă a folosit creator modelul scrierilor istorice din ţările sud-slave – Bulgaria, Serbia. În acest fel, cultura scrisă moldovenească din vremea lui Ştefan cel Mare, păstrîndu-şi mesajul moldovenesc, „permanentiza o continuitate, care era una de cultură, dar şi de ideologie, cu lumea slavă, parte componentă a unei arii de civilizaţie din care făcea parte şi Moldova”. Această „continuitate permanentizată de cultură” constituie o particularitate definitorie a spiritualităţii moldoveneşti.

Analele curţii lui Ştefan cel Mare

Continuate cronologic în veacul al XVI-lea de Letopiseţele lui Macarie, Eftimie, Azarie, cronicile moldoveneşti din secolul al XV-lea au avut un prototip comun numit convenţional „Analele curţii lui Ştefan cel Mare”, care nu s-a păstrat.

Toate aceste cronici de curte – oficiale, scrise la comanda domnitorilor respectivi în limba oficială a vremii – au aceeaşi orientare şi acelaşi ţel politic: justificarea acţiunilor de centralizare a statului, proslăvirea luptelor împotriva păgînilor. Partea I a primului „Letopiseţ moldo-slavon” (pierdut) începe cu înşiruirea pe scurt a domniilor inclusiv cea legendară – a lui Dragoş, a domnilor premergători venirii lui Ştefan al III-lea cel Mare în scaunul Moldovei. Pornind de la însemnări ocazionale pe marginea manuscriselor, pomelnicelor, de la unele date fixate în catastifele bisericeşti, precum şi de la tradiţia orală istorică a moldovenilor, primul „Letopiseţ moldo-slavon” (prototipul) succeda evenimente politice, diplomatice, fapte ce cultură şi de arme săvîrşte de moldoveni, eroul principal fiind Ştefan cel Mare. Istoria Moldovei din cea de-a doua jumătate a veacului al XV-lea se înfăţişează sub pana cronicarului oficial ca o adevărată biografie a faimosului domnitor, ca o elevată descriere cronicărească a celor mai însemnate înfăptuiri ale acestuia. Letopiseţul pierdut şi cele următoare constituie „Analele curţii lui Ştefan cel Mare” – cronici scrise la îndemnul marelui domnitor la curtea sa. Prima, cea mai veche păstrată, cea mai cuprinzătoare şi cea mai apropiată de faptele şi evenimentele reale, istorie a Moldovei este „Letopiseţul anonim („de la Bistriţa”) al Ţării Moldovei”, scris în jumătatea a doua a veacului al XV-lea la cerinţa lui Ştefan cel Mare la Curtea Domnească a Moldovei. Are titlul „Сий летописец оттоли начася произволением божием Молдавская Земля” (1359-1507). În moldoveneşte: „Acesta-i letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu începutu-s-a Ţara Moldovei” (1359-1507). Începe cu enumerarea domnilor moldoveni de la Dragoş pînă la Alexandru cel Bun. Autorul anonim intenţionînd parcă să atragă atenţia că Statul Moldovenesc medieval s-a statornicit anume pe vremea acestui vodă. Urmează titlul interior „Молдавстии царие” (Împărăţiile moldoveneşti), în care după o scurtă trecere în revistă a domniei lui Alexandru cel Bun, a luptelor feciorilor acestuia – Iliaş şi Ştefan pentru tron, a ciocnirilor lui Bogdan al II-lea (tatăl lui Ştefan cel Mare) cu Alexăndrel, urmează ocuparea tronului de către Petru Aron. Apoi începe istoria Moldovei lui Ştefan al III-lea cel Mare… „În anul 6965 (= 1457) luna aprilie 12 marţi veni marele Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, asupra lui Aron voievod la locul numit Hreasca, lîngă Doljeşti. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit Ştefan voievod şi a preluat sceptrul Moldovei”.

Se încheie prima istorie a Moldovei la 1507”. Cronicile moldoveneşti interne în limba slavonă au apărut în urma unor procese obiective: afirmarea statalităţii moldoveneşti în context european, consolidarea sistemului obştesc existent, a puterii centralizate în stat, întărirea autorităţii domneşti, îndreptăţirea acţiunilor diplomatice şi militare ale lui vodă Ştefan cel Mare, ca apărător viteaz al creştinătăţii. Toate făptuindu-se în numele şi numai cu vrerea lui Dumnezeu. Pe măsură ce Moldova şi înţeleptul ei voievod Ştefan cel Mare se afirmau în istorie – creştea numărul celor ce falsificau istoria Moldovei. Astfel apariţia cronografiei moldoveneşti este un rezultat firesc al dezvoltării statului, cînd trăitorii acestui pămînt şi voievozii lor nu mai puteau răbda băsnuirile despre strămoşii moldovenilor. Cronicile cu destinaţie externă aveau menirea de a oferi suveranilor străini informaţii despre Ţara Moldovei – unde se află ea, ce se întîmplă aici, care au fost şi sînt domnitorii ei, faptele lor. Acestea urmărind scopuri, întîi de toate, diplomatice în vederea unor alianţe, susţineri, dezvoltării comerţului.

În cronografia moldo-slavonă, precum şi în cea scrisă în limba moldovenească din secolele XVII-XVIII se afirmă factorii principali de consolidare şi menţinere a statului: religia şi autoritatea domnească. Una din ideile călăuzitoare, ce străbat de la un capăt la altul cronicile moldoveneşti, actele oficiale, corespondenţa diplomatică a lui Ştefan cel Mare este rolul Moldovei de „zid de apărare a Europei împotriva păgînilor”. Pe măsură ce autoritatea Moldovei şi a domnitorului ei Ştefan cel Mare se afirma în circuitul diplomatic european, cronicile moldoveneşti, diferite documente ale Cancelariei domneşti, în primul rînd corespondenţa diplomatică a lui vodă Ştefan, subliniau dreptul legitim al suveranului moldovan şi al ţării sale „ de a interveni în anumite conflicte, de a chema la împăcare pe alţi regi, de a îndemna la unirea eforturilor în lupta comună împotriva păgînilor otomani”. „Aspectele ideologice se manifestă în toate categoriile de monumente, printr-o serie de atitudini şi idei politice în problemele principale ale statului şi societăţii, în legătură directă sau indirectă cu acţiunea desfăşurată în vremea lui Ştefan cel Mare pentru centralizarea statului feudal şi apărarea independenţei. Posibilitatea unor poziţii diverse faţă de aceeaşi problemă învederează o ideologie politică ce se poate manifesta în feluri nuanţate, fapt care apare în cîteva probleme mai importante”.

Rolul istoric al domniei şi statului feudal

O idee politică fundamentală a culturii scrise moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare este aceea a importanţei şi rolului istoric al domniei. Putem considera ca un fel de declaraţie pragmatică pasajul din documentul din 16 septembrie 1485 prin care, deşi se declară vasal coroanei polone, ţine să precizeze categoric : „Noi sîntem domn al Moldovei prin voia lui dumnezeu…”, deci nu prin cea a unui monarh suzeran. În acest fel, domnul Moldovei ţinea să sublinieze nu numai caracterul de sine stătător al statului, ci şi faptul că învestirea autorităţii sale proprii era de obîrşie divină. Tot din această cauză scrierile istorice, şi în primul rînd „Letopiseţul anonim”, consideră că toate evenimentele în mijlocul cărora se afla domnul, aveau loc „din mila lui dumnezeu”, „precum era voia lui dumnezeu”, „cu ajutorul lui Isus Hristos”.

Adesea izbutirile domneşti se datorează faptului că „dumnezeu l-a ajutat”, de pildă, atunci cînd se spune „a rămas Ştefan voievod stăpîn în ţară cu ajutorul lui dumnezeu”; această idee a obîrşiei divine a autorităţii şi, ca urmare, a colaborării apropiate dintre domnie şi divinitate apare în versiunea a II-a a cronicii de la Putna, unde aproape una după alta se spune: despre cetatea Chilia că s-a predat: „cu voia lui dumnezeu”, despre lupta de la Baia că pe unguri „i-a dat dumnezeu în mîinile lui Ştefan voievod şi ale oastei lui” şi se conchide în legătură cu toate acestea „că a fost cum era voia lui Dumnezeu”. În alte împrejurări Dumnezeu îl „păzeşte” pe domn pentru că acesta este considerat ca reprezentant, instrument al voinţei divine, care acţionează prin „mîna robului său”. Toate acestea reprezintă într-un fel o concepţie religioasă, teologică, specific-feudală despre lume, în general, şi despre procesul istoric în special, cauzalitatea întîmplărilor, nefiind de origine omenească, ci divină. Această concepţie însă, în monumentele de cultură scrisă ale epocii, îmbracă de multe ori şi caracterul unei idei politice în slujba întăririi autorităţii domneşti. Locul central pe care îl ocupă domnul în desfăşurarea istorică reiese şi din stăruinţa cu care diferite monumente consemnează detalii, ce ţin de biografia personală, ca de pildă: rănirea de o ghiulea în timpul asedierii cetăţii Chilia, cutremurul care a avut loc în timpul cînd domnul lua masa etc. În acelaşi sens, se dau amănunte menite să ilustreze talentul militar al domnului în diferite împrejurări, ca un fel de justificare a numelui ce i se dă de „purtător de biruinţă”. El nu este numai domn, un voievod ce domneşte, ci stăpînitor, proprietar al ţării pe care o guvernează; Moldova e „ţara voievodului”, ea este totodată „moşia noastră adevărată şi veche”; orice ţinut al ei este considerat de domn ca fiind al său (que terra est mea et patrimonium meum). Pentru aceasta actele de cancelarie, cînd se referă la Statul Moldovenesc, vorbesc de „ţara noastră Moldova”.

Ideea de stăpînire patrimonială asupra întregii ţări o completează pe cea a monarhiei de obîrşie divină, în rotunjimea unei concepţii despre domnia de sine stătătoare şi autocrată, atît de proprie lui Ştefan cel Mare şi de care monumentele de cultură scrisă din vremea lui sînt dominate. Începutul cronicii numită altădată „de la Bistriţa”, al celor două versiuni ale cronicii putnene, ca şi ale cronicii „moldo-ruse”, se referă la întemeierea domniei moldoveneşti. Aceasta este prezentată de pe poziţiile unei concepţii voievodal-medievale; domnii sînt cei care întemeiază şi întruchipează statul; împrejurările povestite în legătură cu vînătoarea lui Dragoş şi listele de domni ce se dau ulterior cu sublinierea continuităţii dinastice şi a guvernării ţării prin scaunul domnesc atestă o astfel de tendinţă, precizîndu-se că în aceste condiţii (subînţelegîndu-se că nu în cadrul altora) „s-a început ţara Moldovei”. Nu găsim în descrierea începuturilor istoriei moldoveneşti nici o urmă a concepţiei despre o întemeiere cu caracter pastoral-popular a statului, concepţie care trebuie să fi existat, pentru că o întîlnim reluată mai tîrziu la mijlocul veacului al XVII-lea de către Grigore Ureche. Că domnul, prin principiul dinastic pe care-l reprezenta, voia să se identifice cu însăşi continuitatea istorică statală, reiese din stăruinţa pe care o depune în a afirma că o singură familie domnitoare a cîrmuit Moldova de la început pînă în vremea lui, că el este un urmaş al întemeietorului Bogdan, aşa cum o spune pe piatra de mormînt pe care porunceşte să se sape pentru Bogdan.

Însemnătatea internaţională a Moldovei

Din actele de cancelarie şi din scrieri reiese tendinţa de a sublinia rolul şi însemnătatea internaţională a Moldovei în ce priveşte raporturile cu celelalte state. Conştiinţa rolului şi locului istoric ocupat este o stare de spirit de netăgăduit, pe care diferitele monumente de cultură scrisă o scot la iveală în chip nemijlocit. Din diferite acte, ca cel din 20 iunie 1475, cuprinzînd instrucţiuni adresate soliei trimise în Ungaria sau cel din 1481, adresat regelui Poloniei, sau cel din 1498, privind negocierile cu marele cneaz al Moscovei şi marele cneaz al Lituaniei reiese că diplomaţia moldavă, sub conducerea domnului, desfăşura o activitate însufleţită de conştiinţa propriei forţe şi de ideea politică că Moldova avea un cuvînt de spus în problemele din această parte a Europei. Într-un act din 1499, adresat lui Alexandru, marele cneaz al Lituaniei, se subliniază rolul de arbitru al domnului moldovan în diferendul dintre Lituania şi Moscova. Această idee a însemnătăţii internaţionale a Moldovei capătă cîteodată şi un caracter moral-politic. Cancelaria moldovenească atunci cînd este vorba de războaie cu ţările creştine, susţine ideea politică a războiului drept, pe care Moldova nu l-a putut evita, fie pentru că a fost păgubită, fie pentru că a fost atacată. O astfel de idee stă la baza întregii orientări politice a scrisorii pe care domnul o tirmite la 1 ianuarie 1468 regelui polon, şi în care apără dreptul Moldovei la ripostă militară faţă de agresiunea maghiară. În convorbirea din 1503 cu solul polonez Firley, războiul din 1497 este considerat ca Război drept” („bellum justum inceputum ab domino meo cum rege Albricht et polonis…”).

Aceeaşi idee o întîlnim şi în „Letopiseţul anonim al Moldovei”, cînd se referă la un fel de sancţiune divină împotriva duşmanilor Moldovei în legătură cu luptele de la Rîmnic şi de la Baia. Tot de ideea caracterului just al războaielor moldoveneşti se leagă punctul de vedere „strict moldovan” în raporturile cu Polonia, cu Ungaria, cu Lituania şi cu Valahia, care în orice caz nu pot să aibă dreptate împotriva Moldovei − exprimat în cronici, mai ales.

În concepţia politică despre însemnătatea internaţională a Moldovei un loc important îl ocupă ideile legate de problema pericolului turcesc şi a apărării ţării în faţa cotropirii otomane. Trebuie spus în această privinţă, că actele şi scrierile nu exprimă, pur şi simplu, o reacţie spontană faţă de o mare primejdie, ci oglindesc un efort de gîndire asupra situaţiei istorice create şi care se manifestă printr-o întreaga gamă de idei. Pentru monumentele culturii scrise moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare pericolul otoman vine din partea unei lumi străine de lumea creştină, lumea islamică; niciodată actele şi scrierile nu vorbesc simplu de „turci” sau „tătari”, ci însoţesc aceste denumiri de epitete care pun în lumină cruzimea şi fărădelegile oştilor turco-tătare… În scrisoarea din 29 noiembrie 1474, către papa Sixtus al IV-lea, considerat drept căpetenie a lumii creştine, ameninţată moral de lumea pe care o reprezintă „osman şi puterea lui groaznică”, iar în scrisoarea circulară din 25 ianuarie 1475 sultanul otoman e considerat că „de multă vreme a fost şi este nimicitorul creştinătăţii”, chiar şi într-o inscripţie ca cea din 1496 de la Războieni nu se vorbeşte despre Imperiul otoman pur şi simplu, ci se spune „s-a ridicat puternicul Mehmet, împărat turcesc, cu toate puterile răsăritului”. În diferite locuri se subliniază caracterul agresiunii otomane, forţa acesteia de distrugere, nimicire a valorilor create de munca omului, se degajă din diferite pasaje o atmosferă de durere şi mîhnire atunci cînd se descriu jafurile, prădăciunile, incendiile ce însoţeau drumul armatelor otomane, ca de pildă versiunea a doua a cronicii putnene cînd spune „şi au biruit atunci blestemaţii turci şi a căzut toată oastea lui Ştefan voievod. Şi apoi au prădat toată ţara şi au venit la Suceava şi au ars tîrgul”.

Ca o completare la aceasta este ideea glorificării luptei antiotomane, a sublinierii izbînzilor obţinute de Moldova în războaiele cu turcii şi a păstrării, ca o consecinţă, a independenţei. Cu mîndrie „Letopiseţul anonim al Moldovei” arată că în lupta de la Podul Înalt „le-a dat Dumnezeu pe acele limbi necredincioase în ascuţitul săbiei, şi au căzut atunci mulţime mare fără număr şi au fost prinşi vii mulţi fără număr care, de asemenea, au fost tăiaţi…”. Aceeaşi idee a glorificării luptei antiotomane o întîlnim în scrisoarea circulară din 25 ianuarie 1475. În legătură cu aceasta stăruie adesea în monumentele de cultură scrisă ideea rolului istoric special pe care îl are Moldova în organizarea apărării lumii creştine, rol de „poartă a creştinătăţii”, pe care turcii încearcă mereu s-o cucerească (havere questa porta della christianita, la quale a nel nostro rengo, della qual cosa idio guarda). La 8 mai 1477 în scrisoarea către senatul Veneţiei ideea aceasta este dezvoltată pe larg.

Ideea continuă să fie dominată şi la sfîrşitul domniei, căci în întrevederea din 1503 cu Firley i se spune acestuia că Moldova e „scut şi ocrotire” împotriva turcilor. Şi în cronica numită „moldo-germană”, acolo unde se arată că armata moldovenească a zdrobit pe turci în 1499, cînd s-au întors de la o expediţie de pradă în Polonia, se pune în acest fel în lumină rolul sus-amintit al Moldovei. Din această cauză actele şi scrierile care vorbesc de izolarea Moldovei subliniază în acest fel ideea pericolului grav pe care îl reprezintă expansiunea otomană, nu numai pentru Moldova, ci pentru toate ţările creştine din această parte a Europei; de aici decurge ideea necesităţii solidarităţii ţărilor creştine, pe care o întîlnim încă la capătul primului deceniu de domnie în scrisoarea către regele Poloniei din 1 ianuarie 1468. Aceeaşi idee persistă şi în scrisoarea din 9 iunie 1480 către braşoveni, în care se spune „dacă veţi vedea domnia voastră că acei vrăjmaşi pornesc sau împotriva voastră, sau împotriva noastră, să fiţi gata şi să ne trimiteţi iute de ştire, şi noaptea şi ziua ca să fim şi noi gata şi să ne ridicăm împreună cu domnia voastră împotriva acelor vrăjmaşi”. În fapt toate acestea nu alcătuiesc altceva decît baza pe care se ridică una din cele mai importante idei politice ce ţin de concepţia generală despre însemnătatea internaţională a Moldovei, ideea cruciadei antiotomane în cadrul căreia Moldova trebuia să ocupe un rol de frunte.

Ideea de cruciadă este prezentată şi în 1468 în scrisoarea către regele Poloniei, şi în 1475 în scrisoarea circulară posterioară luptei de la Vaslui, şi în scrisoarea din acelaşi an către solii din Ungaria, în care subliniază rolul personal pe care trebuie să-l joace. Mai ales în scrisoarea către senatul Veneţiei din 8 mai 1477 ideea cruciadei capătă conturul unui fel de pact care a şi fost încheiat şi pe care suveranii creştini trebuie în chip obligatoriu să-l respecte. Şi în 1493, adresîndu-se lui Alexandru, marele cneaz al Lituaniei, Ştefan cel Mare reafirma răspicat aceeaşi idee; „Să rugaţi pe fraţii milostivirii voastre, pe care milostivirea voastră îi cunoaşteţi, ca toţi să-şi întoarcă faţa spre păgînătate şi milostivirea voastră împreună cu ei”; în 1498, către marele cneaz al Moscovei, glasul său continuă să susţină aceeaşi idee: „Şi toate părţile Apusului şi toate ţările Italiei se unesc şi se găsesc şi ar dori să meargă împotriva păgînilor. Ar fi bine să ai şi tu pace cu creştinii şi să te scoli împreună cu toţi domnii creştini împotriva păgînătăţii” – fiind afirmată aici totodată şi ideea păcii creştine, atît de necesară, în faţa pericolului turcesc, pe care o întîlnim şi în alte acte de politică externă din anii de sfîrşit ai domniei…”.

Hegemonia lui Ştefan cel Mare asupra Ungrovlahiei

Luptele pe care Ştefan cel Mare le-a dat pentru a obţine şi păstra controlul asupra Valahiei, aveau ca scop să depărteze de hotarele Moldovei bazele de plecare ale ofensivelor turceşti. Din această cauză actele şi scrierile din vremea marelui domn promovează în chip stăruitor ideea politică a hegemoniei sub forma de suzeranitate, la care Moldova avea dreptul, asupra Valahiei. Povestind aceste lupte, cronicile nu se mulţumesc să menţioneze simplu desfăşurarea şi rezultatele lor, ci subliniază dominaţia moldovenească asupra Valahiei, intrarea acesteia sub un fel de stăpînire a lui Ştefan; de pildă, „Letopiseţul anonim al Moldovei”, în legătură cu lupta de la Rîmnic, spune: „Iar domnul Ştefan voievod a lăsat să domnească peste Ţara Muntenească pe Vlad voievod călugărul”.

Aceeaşi idee o afirmă şi cronica numită „moldo-germană”, cînd în legătură cu campania din 1473 din Valahia spune: „Şi atunci a aşezat Ştefan voievod pe Basaraba ca domn în Muntenia peste ţară”. Versiunea întîi a „Cronicii putnene” în legătură cu acelaşi eveniment spune: „Şi pe Basaraba l-a lăsat să domnească” expresii pe care le întîlnim repetate de multe ori în ansamblul scrierilor istorice. Dar ideea este prezentată şi în acte de cancelarie, ca de pildă scrisoarea din 8 mai 1477 către senatul Veneţiei, ca şi în scrisoarea către diferite categorii de locuitori din judeţul Brăila. Acest drept de hegemonie şi suzeranitate al Moldovei asupra Valahiei, monumentele de cultură scrisă din vremea lui Ştefan cel Mare îl justifică pe baza ideii că alianţa pe care boierii munteni au încheiat-o cu cotropitorii otomani a scos Valahia din rîndul ţărilor creştine, a situat-o pe poziţii de trădare şi renegare, care îndreptăţesc acţiunile moldoveneşti ce tind în felul acesta să elimine un duşman al creștinătăţii.

Monumentele culturii scrise moldoveneşti din epoca lui Ştefan al III-lea cel Mare (1457-1504) prin mesajul ideologic, politic, informaţional constituie preţioase izvoare istorice, evocînd „stări de spirit şi de conştiinţă” – etnică, statală, valorificarea şi însuşirea cărora reîncadrează în parametrii realităţii adevărata istorie a Moldovei. Aşa cum a fost.

Settlements of Moldova and Diaspora

Negurenii Noi

Statut:
Sat
Prima atestare:
1911
Populația:
80 locuitori

Negurenii Noi este un sat din cadrul comunei Agronomovca, raionul Ungheni. Localitatea se află la distanța de 26 km de orașul Ungheni și la 104 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 80 de oameni. Satul Negurenii Noi a fost menționat documentar în anul 1911.

Read more