Geniu pustiu

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Dumas zice că romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vieţii. Priviţi reversul aurit al unei monede calpe, ascultaţi cântecul absurd al unei zile care n-a avut pretenţiunea de-a face mai mult zgomot în lume decât celelalte în genere, extrageţi din astea poezia ce poate exista în ele şi iată romanul.

Printr-o claie prăfuită de cărţi vechi (am o predilecţiune pentru vechituri), am dat peste un volum mai nou: Novele cu şase gravuri. Deschid şi dau de istoria unui rege al Scoţiei care era să devină prada morţii din cauza unui cap de mort îmbălsămat. Închipuiţi-vă însă că pe cine l-a pus litograful să figureze în gravuri de rege al Scoţiei? Pe Tasso! Lesne de explicat: Economia. Am scos întradins portretul lui Tasso spre-a-l compara. Era el, trăsură cu trăsură. Ce coincidenţe bizare pe faţa pământului, îmi zisei zâmbind prin visarea mea. Putea-s-ar oare întâmpla unui Tasso o istorie asemenea celeia ce-o citeam?...

Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinţă în mintea noastră şi că, în urmă, toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sunt decât creaţiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivităţi, iar nu lucruri reale. Viaţa-i vis.

Era o noapte tristă. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate ale Bucureştilor, ce se trăgeau strâmte şi noroioase prin noianul de case mici şi rău zidite din care constă partea cea mai mare a aşanumitei capitale a României. Tropăiai prin bălţile de noroi ce te împroşcau cu apa lor cea hleioasă îndată ce aveai cutezarea de-a pune piciorul c-un pas înainte. De prin cârciumi şi prăvălii pătrundea prin ferestrele mari şi nespălate o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Din când în când treceai pe lângă vro fereastră cu perdelele roşii, unde în semiîntuneric se zărea câte o femeie... Pe ici, pe colea vedeam pe câte-un romanţios ce trecea fluierând sau câte-un om beat, care-ndată ce chiuia răguşit lângă ferestrele prostituţiunii, femeia spoită ce sta în sticlă aprindea un chibrit spre a-şi arăta faţa sa unsă din gros şi sânul său veşted şi gol — poate ultimul mijloc de-a sufoca dorinţi murdare în piepturi stârpite şi pustiite de corupţiune şi beţie. Beţivul intra, semiîntunericul devenea întuneric şi amurgul gândirilor se prefăcea într-o miază-noapte de plumb când gândeam că şi acela se numeşte om, şi aceea femeie. Trebuie să scuzi, trei sferturi ale lumii e aşa, şi dintr-al patrulea — Dumnezeulăeî, ce puţine-s caracterele acelea care merită a se numi omeneşti.

Prin uşa unei cârciumi deschise auzii ţârlâiturile unor coarde false, pe care le schingiuia sub arcuşul său cel aspru şi cu degetele-i uscate un biet copil de ţigan, şi-n preajma lui sărea de rumpea pământul o muiere-n doi peri şi un ţigan rupt şi lung, cu picioarele goale băgate în nişte papuci largi şi umpluţi cu paie. O veselie grotescă, urâtă se desemna pe feţele amândurora.

Alături era o cafenea. Ploaia şi frigul ce mă pătrunsese mă siliră să intru-n ea. Mirosul tutunului, eternul trictrac al jucătorilor de domino făcea un efect deosebit asupra simţurilor mele ameţite de ploaie şi de frig. Orologiul, fidel interpret al bătrânului timp, sună de 12 ori în limba sa metalică, spre-a da lumii, ce nu-l asculta, sama că se scursese şi a 12 oră a miezului nopţii. P-ici, pe colea pe lângă mese se zăreau câte-o grupă de jucători de cărţi cu părul în dezordine, ţinând cărţile într-o mână ce tremura, plesnind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, tăcuţi, cu ochii ficşi, mişcându-şi şi muşcându-şi buzele făr-a zice o vorbă şi trăgând din când în când cu sorbituri zgomotoase câte-o gură din cafeaua sau berea ce le sta dinainte... semn de triumf!

Un june aplecat asupra unui biliard scria cu creta pe pănura verde vorba Ilma. Cugetam că e din viţa lui Arpad şi că şi-o fi scoţând din rezervorul memoriei sale vrun dulce nume de iubită sau vreun ideal unguresc din romanele lui Mauriciu Jokay. Nu m-am mai ocupat mai mult de figura acestui tânăr, suspinător poate, ci am început a răsfoi, prin ziare streine, unele reviste literare artistice etc. (Ale noastre nici nu au, nici nu vor a revedea ceva în privinţa asta.)

Junele meu se apropie de mine.
— După d-ta, mă rog, şopti el înclinându-se. Accent curat românesc — nu e ungur.
— Poftim, zisei, întinzându-i ziarul şi surprins de interesul ce-mi insuflă îndată ce ridicai ochii.

Un om pe care-l cunoşteam fără a-l cunoaşte, una din acele figuri ce ţi se pare că ai mai văzut-o vrodată-n viaţă, fără s-o fi văzut niciodată, fenomen ce se poate explica numai prin presupunerea unei afinităţi sufleteşti. Începui a-l observa cu comoditate. Era frumos, d-o frumuseţe demonică. Asupra feţei sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra frunţii se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru-strălucit, ce cădea pe nişte umeri compacţi şi bine făcuţi. Ochii săi mari, căprii, ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprâncene stufoase şi îmbinate, iar buzele strâns lipite, vinete, erau de-o asprime rară. Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un Satan, nu cum şi-l închipuiesc pictorii: zbârcit, hidos, urâcios, ci un Satan frumos, de-o frumuseţe strălucită, un Satan mândru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul, şi iadul îndărătnicia, un Satan dumnezeiesc care, trezit în cer, a sorbit din lumina cea mai sântă, şi-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, şi-a muiat sufletul în visurile cele mai dragi, pentru ca în urmă, căzut pe pământ, să nu-i rămână decât decepţiunea şi tristeţea, gravată în jurul buzelor, că nu mai e în cer. Repedea umflare a nărilor şi vioaia sclipire a ochilor lui semnala o inimă din cele nebune, un caracter pasionat. Talia sa subţire, fină, şi mâna sa albă cu degete lungi şi aristocrate semăna cu toate astea a avea o putere de fier. Toată expresiunea în sine era d-o putere generoasă, deşi infernală.

Luă un ziar românesc. La pagina anunţurilor citi cu o semivoce sarcastică: Opera italiană... Ughenoţii.

— Ai vrea să fie română? zisei indiferent.
— Se-nţelege. N-am putea avea o muzică... mai dulce şi mai frumoasă ca cea italiană?

— Nu eşti venit de mult.
— Nu.
— Înţeleg, zisei.
— De ce?
— Oamenii noştri, zic eu, sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic — ba şi mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi şi a cugeta; căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de naţiune civilizată.

— Şi... oare sunteţi aceea de ce vreţi să treceţi?
— Hm... nu eşti de aici... cum se vede.
— Nu.
— A... altceva... Ei bine, s-o ştii de la mine că nimeni nu caută aicea de-a fi aceea de ce trece. Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financieri ce nu ştiu a calcula, şi de aceea atâta hârtie mâzgălită fără nici un folos, de-aceea atâtea ţipete bestiale care umplu atmosfera teatrului, de-aceea atâtea schimbări de ministeriu, de-aceea atâtea falimente. Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui Dumnezeu, decât suflete înamorate în limba şi datinele străbunilor lor, decât inimi care să iubească caracteristica cea expresivă a poporului nostru, minţi ocupate cu chestiunile de viaţă ale acestui popor, căruia îi scriem pe spete toate fantasmagoriile falsei noastre civilizaţiuni. Divorţul... adulterul umblă cu feţele bolnăvicioase, spoite din gros, măşti vii, pe stradele noastre: zâmbind femeilor le stârpeşte, zâmbind bărbaţilor îi usucă şi cu toate astea noi le dăm serbări şi le sacrificăm nopţile iernilor noastre, ne cheltuim tinereţea, care-ar trebui să aparţină lucrului spre realizarea acelor ideale spre care ţinteşte omenirea toată, şi familiei... Femeia poporului nostru nu lucrează... are cu ce trăi; bărbatul nu lucrează, căci n-are la ce lucra — toate fabricile din lume concură cu mizerabila sa meserie. Cât despre inteligenţa noastră — o generaţiune de amploiaţi... de semidocţi... oameni care calculează cam peste câţi ani or veni ei la putere... inteligenţă falsă, care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe-aceea a României, fii unor oameni veniţi din toate unghiurile pământului, căci adevăraţii copii de român încă n-au ajuns să înveţe carte... oameni în fine care au făptură şi caracter de la taţii greci, bulgari şi numai numele de la mumă — de la dizgraţiata Românie. Şi încă dacă şi-ar ăfiî câştigat prin ceva dreptul de-a se numi români; dar nu. Ei îşi urăsc ţara lor mai rău şi mai cumplit decât streinii. O privesc ca un exil, ca o supărătoare condiţiune a existenţei lor... ei sunt... cum o spun înşii, români de naştere, francezi în inimă — şi dacă Franţa le-ar procura semidocţilor noştri avantajele pe care le lăeî dă nefericita lor patrie, ei ar fi emigrat de mult... cu toţii!

Pre legea mea, urmai, ştergându-mi sudoarea, arată-mi un om care să scrie romanul Mizeriilor acestei generaţiuni, şi acel om va cădea ca o bombă în mijlocul pustiitei noastre inteligenţe, va fi un semizeu pentru mine, un mântuitor, poate, pentru ţara lui.

— Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional — spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, făceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei, în care ideea românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiţi români şi iar români, zise el încet şi răguşit.

— Cine s-o facă asta? Nu sunt toţi astfel? Nu sunt toţi numai receptivi — francezi, italieni, spanioli, tot — numai români nu?

— O! nu trebuie oameni mulţi pentru asta... Spiritul public este fapta puţinor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să forme din oceanul cugetărilor omeneşti o singură volbură gigantică, care să se-nalţe din fundul abisului mării până sus în nourii gânditori din cerul luceafărului ce se numeşte geniu... Arătaţi-le iasma viitorului şi se vor speria de el. Arătaţi-le unde-ar ajunge de-ar urma tot astfel şi se vor întoarce... Dar în fine — adaose el c-un surâs sceptic — de ce să cercăm noi a ridica generaţiunea cu umărul? Tot ce se-ntâmplă pe lume rezultă. De-o fi ca ei să se stingă, se vor stinge şi cu noi şi fără de noi — de nu, nu.

Cosmopolit? adaose el încet, hm! cosmopolit sunt şi eu; aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atâtea colori. O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirii, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea* diferenţa dintre individ şi individ. Făceţi ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neexistenţei, căci în întunericul nedreptăţii şi a barbariei toate naţiunile îşi sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate; ci când Lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice. Sufletul omului e ca un val — sufletul unei naţiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi turburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte asupra mării şi a valurilor ei — ea doarme monotonă şi întunecată în fundul ei care murmură fără înţeles; pe când dacă, în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte Lumina ca o floare de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său, şi le reflectă în visul său cel adânc şi luciu. Când naţiunea e-n întuneric, ea doarme-n adâncimile geniului şi-a puterilor sale neştiute şi tace, iar când Libertatea, civilizaţiunea plutesc asupră-i, oamenii superiori se ridică spre a-l reflecta în frunţile lor şi a-l arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului, astfel încât în sânul mării întregi se face o zi senină, se răsfrânge în adâncul ei cerul. Poeţii, filozofii unei naţiuni presupun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi-l comunică naţiunilor respective. Dar sunt nouri care, întunecând cerul, întunecă pământul. O, nourii — regi ai pământului vor mâna totdeauna tunetele lor — rezbele asupra popoarelor de valuri; cu toate că acei nori nu sunt alta decât însăşi respirarea gheţoasă şi întunecată a valurilor nenorocite. Nourii tună, fulgeră şi acopăr cu o perdea de fier Soarele aurit, şi până ce vor fi ei tirani asupra frunţilor de valuri, până ce întunericul ce-l aruncă ei prin umbra lor cea mare va pătrunde sufletul adânc al mării c-o noapte rece şi tăcută, până atuncea Lumea lui Dumnezeu va fi nenorocită.

Cei mai nalţi şi mai veninoşi nori sunt monarhii. Cei după ei, asemenea de veninoşi, sunt diplomaţii. Trăsnetele lor cu care ruină, seacă, ucid popoare întregi sunt rezbelele.

Sfărâmaţi monarhii! Nimiciţi servii lor cei mai linşi, diplomaţii; desfiinţaţi rezbelul şi nu chemaţi certele popoarelor decât înaintea Tribunalului popoarelor şi atunci Cosmopolitismul cel mai fericit va încălzi pământul cu razele sale de pace şi de bine.

Judecata acestui june — cam bizară — mă interesă mult şi sorbeam, ca să zic aşa, vorbele şoptite de buzele sale subţiri şi palide. Faţa sa devenea din ce în ce mai profundă şi mai expresivă şi luă un aspect fantastic. Mă lăsam târât de râul lin al cugetărilor sale într-o nemargine de vise.

— Nu crede, zise, că cosmopolitismul cum îl voi eu nu-şi are adepţii săi fierbinţi. Deodată cu aceste vorbe, el scoase din buzunarul de pe piept al gherocului un mic jurnal litografiat în nordul Germaniei. Ieşit dintr-o litografie secretă de sub mâna unor juni apostoli ai Libertăţii adevărate, ai Cosmopolitismului celui mai posibil şi celui mai egalitar, acest ziar era interpretul unor idei demne, frumoase, tinere. El chema popoarele la o alianţă sacră contra tiranilor celor răi ai pământului, la exilarea din regula lumii a maiestăţilor meschine, a diplomaţilor gâzi a opiniunii zilei, a rezbelului, în care se varsă atâta sânge din inima cea sântă a popoarelor.

Vis frumos care-a început a fi al lumii întregi, vis care, devenit convincţiune, nu va desfiinţa pe-o cale pacifică şi nepătată de sânge numai capetele cu coroane tiranice, ci şi popoarele ce tiraniză asupra altora!

Bătu o oră. Atunci el se sculă repede, îşi băgă ziarul litografiat în buzunar şi-mi întinse dreapta, pe când cu stânga-şi puse pălăria-n cap.

— Mă numesc Toma Nour... D-ta? Îi spusei numele meu. După aceea ieşi, lăsând să-mi vâjie prin cap ideea de a-l ăfaceî eroul unei nuvele.

Întorcându-mă acasă, tocmai când aprind chibritul ca să dau foc la lampă, văd într-o lumină dubioasă cartea de nuvele cu cele 6 gravuri. Chibritul se stinse şi rămăsei în întuneric.

— Uite, zisei, oare nu voi găsi în acest om un Tasso, să-l studiu mai de-aproape? Întunericul din jurul meu era metafora acelui nume: Toma Nour.

După ce-mi propusesem să-nmărmuresc figura sa cea frumoasă în vro novelă a mea, aămî căutat negreşit să fac cu el o cunoştinţă mai de aproape.

L-am văzut în urmă de mai multe ori şi, fiindcă o atracţiune instinctivă mă fermeca înspre el, de aceea i-am propus să mă viziteze. Căpătasem în el un amic, care nu mă vizita decât ca să mă certe, care nu se purta decât în ăhaineî negre, care râdea zile întregi cu un râs de netot în societatea oamenilor, pentru ca să plângă acasă, care ura oamenii şi era răutăcios ca o babă, numai ca să nu placă unei lumi ce nu-i plăcea lui.

El nu-mi făcuse încă niciodată invitarea ca să-l vizitez. În fine, într-o zi îmi făcu această nespusă onoare. M-am dus la el. Locuia într-o cameră naltă, spaţioasă şi goală. În colţurile tavanului paiaănîjenii îşi exersau pacifica şi tăcuta lor industrie, într-un colţ al casei, la pământ, dormeau una peste alta vro câteva sute de cărţi, visând fiecare din ele ceea ce cuprindea, în alt colţ al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, c-o plapumă roşie şi-nainteăaî patului o masă murdară, cu suprafaţa ilustrată de litere mari latine şi gotice ieşite de sub bricegelul vreunui ştrengar de copil. Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte şi întregi, broşuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înţeles şi fără scop.

Dar asupra cărţilor culcate-n colţ era aninat în cui bustul în mărime naturală, lucrat în ulei, a unui copil ca de vro optsprezece ăaniî, cu păr negru şi lung, cu buzele subţiri şi roze, cu faţa albă ca marmura şi cu nişte ochi albaştri mari, sub mari sprâncene şi lungi gene negre. Ochii cei albaştri ai copilului erau aşa de străluciţi, de-un colorit atât de senin, încât păreau că privesc cu inocenţa, cu dulceaţa lor mai femeiască asupra spectatorului ce privea în ei. Era o adevărată operă de artă. Cu toate că acel portret înfăţişa un chip îmbrăcat bărbăteşte, însă mâinile cele fine, dulci, mici, albe, trăsurile feţei de-o paloare delicată, umedă, strălucită, moale, ochii de-o adâncime nespusă, fruntea arcată şi mai mică, părul undoind cam prea lung te-ar fi făcut a crede că e chipul unei femei travestite.

— Cine e femeia asta? zic eu lui Toma, care sta tologit pe plapuma lui cea roşie.

— A, femeie!... râse el. Tot femei visaţi. Ţi-o jur pe omenia mea că a fost bărbat ca tine şi ca mine...

— Cu toate astea aceşti ochi...
— Aceşti ochi?... O! dacă-ai fi văzut tu aceşti ochi vrodată-n viaţa ta, ţi s-ar fi părut că-i revezi în fiece stea vânătă a dimineţii, în fiece undă albastră a mării, în fine, ăîn fieîce geană azurie ivită prin nori. Cât era de frumos acest copil şi ce tânăr a murit. A fost un amic, poate singurul adevărat ce l-am avut, care m-a iubit cu dezinteresare, care a murit pentru mine; şi dacă mâna mea diletantă în pictură a putut să reproducă ochii ce ţi se par încă frumoşi, poţi să-ţi închipuieşti ce frumoşi trebuiau să fie ei. Frumoşi a-nmărmurit în sufletul meu întunecos, rece, nebun, precum ar rămânea prin nouri pe bolta cea brună a nopţii două... numai două stele vinete. Tu, iubitule, mi se pare că ai să devii foiletonistul vreunui ziar... După ce voi muri îţi voi testa într-o broşurică romanul vieţii mele şi vei face din lungii, din obosiţii mei ani, trişti, monotoni şi plânşi, o oră de lectură pentru vrun cutreierător de cafenele, pentru vrun tânăr romanţios sau pentru vro fată afectată, care nu mai are ce pierde, care nu mai poate iubi şi care învaţă din romane cum să-şi facă epistolele de amor.

— O!... voi care pozaţi ca eroii leşinânzi ai romancierilor francezi, voi care iubiţi ca sentimentalii germani, răspunsei eu, voi care mâncaţi cu toate astea ca englezii materialişti, voi trăiţi mult, şi te-ncredinţez eu, iubitule, că tu, cu toată afectaţiunea ta, cu toată faţa ta de-un eroism palid, ai să trăieşti mai mult decât mine. Pe ce ne prindem?

— Pe ce ţi-am spus, replică Toma, pe biografiile noastre scrise în formă de nuvele. De-oi muri eu înainte, ţi-o las pe-a mea, de-i muri tu, moştenesc eu pe-a ta, şi-atâta-i tot.

Într-o noapte venisem la Toma. Luna strălucea afară şi în casă nu era lumânare. Toma sta visând pe patul lui şi fumând în lungi sorbituri din un ciubuc lung, şi focul din lulea ardea prin întunericul odăii ca un ochi de foc roşu ce-ar sclipi prin noapte. Eu stam lângă fereastra deschisă şi priveam visând în faţa cea palidă a lunii. În faţa locuinţei lui Toma era un mândru palat al unuia din... aşaă-zişii!î aristocraţi ai noştri... Dintr-o fereastră deschisă din catul de sus auzii, prin aerul nopţii, tremurând notele dulci al unui piano şi un tânăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară, profumată, fantastică. Îmi închisei ochii, pentru ca să visez în libertate. Mi se păru atunci că sunt într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică şi palidă ca faţa unei vergine murinde. E miazănoapte... Pustiul tace... aerul e mort şi numai suflarea mea e vie, numai ochiul meu e viu pentru ca să vadă pe-un nor de argint în naltul cerului un înger alb, îngenuncheat, cu mâinile unite, care cântă o rugăciune divină, adâncă, tremurătoare: rugăciunea unei vergine. Întredeschisei ochii şi văzui prin fereastra arcată şi deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată-ntr-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subţiri, lungi, albe, clapele unui piano sonor şi acompaniind ţipetele uşoare ale unor note dumnezeieşti cu glasăulî ei dulce, moale şi încet. Părea că geniul divinului brit Shakespeare expirase asupra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ophelia. Am închis iar ochii, astfel încât, recăzut iar în pustiul cel lung, palatul cel alb se confunda cu nourul de argint, iar juna fată albă cu îngerul în genunchi. Apoi, strângând ăochiiî silit şi tare, am învăscut visul meu în întuneric, n-am mai văzut nimica, ci auzeam dispărând ca o suvenire întunecată: rugăciunea unei vergine.

Muzica încetase de mult şi, cu totul în prada impresiunii ei, ţineam încă ochii strâns închişi. Când mă deşteptai din reveria mea, fereastra susă a palatului era închisă, în salon întuneric, şi sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunii. Aerul era blond şi văratec, iar razele lunii, pătrunzând în camera lui Toma, izbeau faţa sa, cu care era el culcat în sus. Ea era mai palidă decât altă dată şi mi se părea că două raze ale lunii aureau două mici lăcrimioare pătrunse din ochii lui închişi.

— Plângi? zisei încet şi mişcat şi eu, căci sufletul meu era plin de lacrimi.

— Iubit de-un asemenea înger, fără să-l poţi iubi, şopti el încet, cu o voce seacă şi amară.

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Localităţile Moldovei şi diasporei

Cenuşa

Statut:
Sat
Prima atestare:
1479
Populația:
935 locuitori

Cenuşa este un sat din cadrul comunei Roşietici, raionul Floreşti. Situat pe malul drept al rîului Răut, satul Cenuşa se află la 16 km de oraşul Floreşti şi la 111 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 935 de oameni. Satul este menționat documentar în anul 1479 cu denumirea Borodniceni.

Citeşte mai departe