string(7) "library" string(8) "document"
1775
514
1466
1465
1385
1574
1812
1391
1310
1307
1639
1410
940

Geniu pustiu

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Deodată auzii în urma mea sunetele monotone ale unei muzice mortuare. Îmi întorsei capul, stătui în loc şi, luându-mi pălăria, faţa mea se întristă puţin câte puţin. În urma mortului venea o trăsură, şi-n ea, în rochie lungă de mătase neagră, o faţă palidă încadrată de păr de aur, faţă cunoscută mie, puteam să n-o recunosc?... Era ea... Poesis!... Cu toate astea nu putea să fie ea. Paloarea mortală ca aceea a peretelui, părul cel blond, faţa era a ei... dar ea în acea pompă?... Ea, aşa de săracă?...

Dar în trăsura a doua? Cine era? Doi dandy din cei mai corupţi ai oraşului, care râdeau în convoiul mortuar, îmbrăcaţi cu pantaloni de călărie strâmţi, cu veste vinete, cu legături roşii, cu jachete galbene, cu pălării largi şi cu câte două lanţuri de orologii. Secele feţe de maimuţă râdeau râsul cel amar al desfrânaţilor sceptici, într-un convoi care numai râsul nu era apt de a-l excita.

Rătăcit, în neputinţă de-a-mi da cont de ceea ce cugetam şi simţeam, urmării convoiul până la biserică. Mulţimea se grămădea la uşă şi-năuntru. Eu pătrunsei izbind cu coatele fără cruţare în toţi ce-mi sta în cale; în ochii mei rătăciţi, în împrejurarea că nu-mi ridicasem pălăria intrând în biserică, în pumnii mei strânşi, în dinţii mei rânjiţi într-un râs sălbatec o fi fost ceva straniu care îndreptă ochii lumii spre mine.

— Un nebun! şopti unul aşa de tare încât îl auzii, însă, în noaptea turburării mele, acel glas nu mi se părea aievea, nici mi se părea că sunt între oameni... mi se părea din contră că sunt singur, cuprins de spasmurile unei viziuni teribile, căci nu vedeam decât coşciugul ce mi se părea plutind prin aer, nu vedeam decât pe ea topită de plâns, alintând după coşciug de braţul unui om. Ochii de foc a lumânărilor de ceară dansau prin aer în noaptea bisericii ca stele murdare şi roşii... mortul din coşciugul descoperit părea că se strâmbă la mine şi murii cei negri şi reci ai bisericii tăiau feţe urâte şi crepate prin pereţi, cu ochi negri şi cu capete strâmbate de turbăciune!

— Cine-i acel om? strigai din toate puterile mele, cu toate că părea că un demon cu degete de lemn îmi strângea gâtul!... Mă repezii la el... dar un cioclu mă pocni cu pumnul în frunte, încât îmi scăpărară ochii scântei verzi şi căzui ameţit pe spate.

Nu ştiu cât am zăcut astfel, când m-am trezit însă eram culcat pe-o bancă de piatră din colţul bisericii şi la capul meu veghea Ioan!

— Cine-i acel om? fúră primele cuvinte ce le putui pronunţa.
— Cine!... Ce treabă mare... cel ce-o întreţine pe dânsa... un conte, mai ştiu eu!... Dă-o dracului... nu e femeie?... putea ăsă fieî mai altfel de cum sunt toate? Aide de-aicea!

El mă luă în braţe şi mă sculă drept în picioare. Luându-ne de braţ, ieşirăm la uşa bisericii, la care sta bătrânul sacristan şi vro doi cerşitori zdrenţuiţi. Plecarăm stradele-n sus şi Ioan mă duse la el. Camera sa era mică şi-ntunecoasă, şi întunericul ei mai era ridicat încă prin un perete îngust, acoperit cu pănură neagră în mijlocul cărei era o cruce albă. În genere însă camera sa respira eleganţa fină şi artistică, care contrasta foarte mult cu hainele sale mai mult unse şi rupte. Cărţile aurite şi legate stăteau în şir pe-o masă acoperită cu roşu, pe care stăteau risipite creioane, pensule, palete şi colori în cutii mari sau unse pe ţeste de scoici marine. Mă trântii pe-un scaun, aruncând o ochire numai indiferentă pe toate aceste obiecte ce-ntr-alătîfel de dispoziţiune mi-ar fi părut poate stranii. De-o lature-a pănurei negre spânzura un canaf alb de-un şnur asemenea alb...

Ioan apropie un scaun de-al meu şi ăs-*îaşeză astfel încât pieptul îi venea drept în umărul meu cel drept, apoi, încunjurând c-un braţ grumazii mei, iar cu cellalt pieptul, el îşi plecă fruntea pe umărul meu drept şi-mi şopti la ureche:

— Azi rump orce legătură cu viaţa, azi rump legătura de amicie cu tine, legătura de amor cu umbra, cu aducerea-aminte a Sofiei. Tomo, de azi înainte eu nu mai sunt al meu. Eu mă duc şi te las pe tine aicea... dar înainte de-a merge voi să-ţi arăt în ce consista nebunia vieţii mele, căci tu n-ai ştiut că eu sunt pictor.

El se sculă şi, trăgând şnurul alb de la pănura neagră ce sta drept în faţă, văzui pe perete un cadru ce-mi părea viu. Ochilor mei turburi le părea viu în adevăr. Era Sofia. Părul ei cel cenuşiu, adunat într-o coroană ca o citadelă pe frunte, ochii ei profunzi, negri, străluciţi, faţa ei musculoasă şi palidă, buzele subţiri şi vinete... era Sofia... în toată frumuseţea ei cea originală... blondă, pe care numai Sudul o cunoaşte... Ioan îşi împreună mâinile şi se uită în extaz la acel portret mare ca-n viaţă... Ochii săi ardeau, buzele lui tremurau, eu stam speriat, uimit şi mă uitam ne'ncrezut de realitate la această scenă în care portretul părea viu, real, şi Ioan numai o umbră moartă în care trăiau doar ochii cei înfocaţi.

— Sărman cadru viu, sărmană operă a imaginaţiunii mele! Ce greu a fost să te creez din haosul durerilor şi a desperărilor, ce cumplit e să te sparg acum de stânca cea rece a deşteptării mele! Dar te sparg... căci tu eşti singurul lucru ce mă leagă de viaţă şi de trecut.

El scoase un pumnal ascuţit şi mic din sânul său şi sfârtecă cu o cruce curmezişă tot portretul, astfel încât pânza se-nvălătuci în câtepatru părţile de cadrele de lemn aurit a portretului şi sub el rămăsese gol peretele alb. Ochiul său era sec, surâsul amar, căci lupta fusese cruntă.

— Tomo, zise el, eu mă duc, cu toate că nu te oblig să mă urmezi. Rămâi tu aicea, în casa mea, aicea vei trăi comod şi neturburat de nimeni, cum am trăit eu, dat cu totul nebuniei mele, picturii. Trăsura mă aşteaptă de mult... adio! Amicia mea, gândeşte că n-ai fi avut-o niciodată şi te consolă! Adio!

O dată-ncă-mi scutură mâna şi zbură pe scări în jos. Trântii uşa după el, mă trântii în pat şi apăsai capul afund în perini, cu faţa-n jos, abandonându-mă cu totul durerii celei mai crude. Cât oi fi stat astfel, în nesimţire mai mult, nu ştiu... când m-am deşteptat însă era noapte profundă şi orologiul vuia o oră după miezul nopţii. Aprinsei lumânarea şi, sărind la portretul sfârtecat al Sofiei, începui a combina pânza... dar totul era în zadar. Lângă cămin erau lemne multe şi risipite. Le trântii în sobă şi aprinsei un foc cumplit, trăsei o mică sofă roşie faţă cu focul, cu cugetarea decisivă de-a astupa soba nainte de-a se potoli focul, astfel încât să mă sinucid cu carbon. Am stins lumânarea şi m-am pus în faţa flăcărilor ce linguşeau gâtul căminului cu roşii limbe de balaur. Privind în flăcări, cu picioarele întinse şi cu capul pe piept, viaţa mea toată mi se părea un fantastic vis de nebun, fără înţeles şi fără ţintă, în limbile de flăcări vedeam parecă arzând toate cugetările mele, zilele mele, visele mele de fericire. Când focul nu mai era decât o grămadă mare de cărbuni acoperită ăcuî flăcări vinete, atunci astupai soba şi, aşezându-mă în faţa zgurii, îmi închisei ochii spre a adormi de moarte. Vântul urla afară cumplit şi ploaia cădea măruntă şi rece pe geamurile ferestrei... Parcă vântul cu norii, tunetul şi ploaia făceau nunta lor sălbatecă în regiunile cele negre a-nnoratului cer de noapte. Prin şuierul cel monoton, deşi puternic, al vântului am adormit şi simţeam, parecă, cum creierii mei se paraliză de carbon. Murisem! M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stâncile erau de smirnă şi izvoarele de ape vergine şi sânte. Printre arbori cântau privighetori cu glasuri de înger, prin cărări rătăceau umbre diafane şi fericite şi se pierdeau prin verdura întunecată a dumbrăvilor sânte. În depărtare vedeam o dumbravă de aur care, cu freamătul frunzelor sale, cânta o melodie molatecă şi lină ca aceea a undelor adormite. Între toate umbrele sânte şi albe numai eu aveam corp... Rătăcii ce rătăcii prin pădure, până dedei de un râu cu undele de argint, în mijlocul râului o insulă încunjurată de ape, cu păduri şi grădini din a căror mijloc se ridica la ceruri o biserică naltă cu cupăolîele rotunde, toată de aur gravat ce strălucea astfel căci soarele cerului curat se oglindea în cupola cea mare a bisericii. La ţărm era o barcă de aur... Eu mă suii într-însa şi, spărgând cu lopeţile undele de argint ale râului, ajunsei la malul insulei. Aicea totul tăcea, nu cântau păsări, nimica, numai din biserică s-auzea un cântec încet, trist, mormântar, ca bocetul cel înăduşit lângă patul murindului. Intrai, prin portalele de aur ale bisericii, înăuntru. Pe jos, marmură albă ca laptele, pe sus, arcadele nalte de aur, stâlpii de aur... iconostasul cu icoane nalte şi palide de sânţi şi îngeri de-o frumuseţe suprapământească, ce păreau suflate pe pânze de argint, în altar — o masă de marmură cu sfintele Taine... În biserică nu era nimeni jos, ci numai sus în cor cântau călugăriţe cântece de mort... Când dintr-o uşă văzui intrând cu lumânări de ceară albă-n mână chipuri palide cu văl lung, alb, ce acoperea şi capul, astfel de palide încât faţa se confunda cu albul hainelor, ci numai ochii stinşi ca de sticlă se mişcau trişti în orbitele lor. Ei se mişcau încet, încet pân-în mijlocul bisericii... Eu mă ascunsei după o coloană de aur, cu groază. Printre ei văzui o umbră... un bătrân cu părul alb, cu faţa rătăcită şi trasă, lumânarea sa ardea şi el privea în ochiul lumânării cu buzele strânse şi cu ochii ficşi... Mie-mi părea că-l cunoşteam. Răzimată de-o coloană, drept în faţa mea, stătea o fată palidă cu faţa ca marmura cea vânătă... ea-mi zâmbi trist şi-mi făcu cu mâna... Era Poesis... Poesis! strigai eu... şi deschisei ochii. Focul nu era încă potolit... fereastra însă deschisă, şi o vântoasă sufla cumplit prin el. Gândeam c-o fi deschis-o vântul şi mă dusei s-o reînchid. Când mă-ntorc însă... văd

*

Corpul... s-ar fi însănătoşat curând, însă ceea ce era bolnav în mine, nebun de bolnav, era inima mea. Tot ce-mi aducea aminte de ea... de trădătoarea, le aruncam în foc, care le consuma cum se consuma inima şi viaţa mea. Palid ca o umbră, eu alintam de-a lungul zidurilor oraşului mai mult mort decât viu. Fălcile mi se-nfundase adânc, albul ochilor se-ngălbenise şi negrul era turbure şi stins, părul cădea în dezordine pe gulerul uns şi neşters a rocului meu — astfel umblam printr-o lume străină, din care nu făceam parte, şi când mă rătăceam în vro grădină publică, unde feţe roşii şi vesele chicoteau împrejur, pierzându-se prin arbori, eu credeam că sunt răutăcioase duhuri efemere, care-şi râdeau de durerea mea. Or mi se părea cum că-n juru-le râdeau morţi a căror feţe galbene erau spoite cu roşu, ceea ce le făcea şi mai înfricoşate, şi mai moarte, prin contrastul între adevărul morţii şi-ntre simularea cea spoită a vieţii. Altă dată mă pomeneam că mă uitam ore întregi în oglindă şi mă strâmbam la mine singur şi, când mă trezeam din asemenea atonie, mă-nfiora siguranţa c-am înnebunit şi teama de mine însumi. Lucrul de care mă temeam mai mult era nebunia, mi-era frică să nu-nnebunesc. Adesea mă pomeneam că privisem,

fără să ştiu, câte o oră-ntreagă-n soare şi că ochii mei, orbiţi de lumina lui caldă, nu mai puteau distinge nimică, ci un haos vânăt-roşu părea că piroteşte şi mă-nvârteşte mereu, până ce mă trezeam căzut pe iarba câmpului. Eram tâmpit, absurd, idiot. Astfel stam adese înmormântat în iarba mirositoare, albaştri şi mici fluturi de vară roiau prin flori, un soare cald îmi ardea drept în creştet, totul era frumos cum îs frumoase zilele de vară... eu singur numai nu cugetam nimica. Zile întregi cutreieram câmpii până ce dădeam de râu. Acolo, de pe podul lui de lemn, mă uitam în valurile galbene cum zburau repezi, ciorăind, valuri turburi ca sufletul meu sterp, turburi şi neoglindoşi ca inima mea moartă. Apa limpede ca cristalul a izvoarelor nu-mi plăcea, când dădeam însă de ea, începeam a o amesteca cu bastonul până ce, turburată de pământul cel negru, era o icoană vie a gândirilor mele.

Dar nu putea să rămână astfel. Încă o lună de-o viaţă astfel şi ştiam că voi muri... De-aş fi murit, ce-mi păsa... cine ştie dacă adânc în pământ n-aş fi fost mai fericit... dar aveam un tată bătrân şi a muri eu însemna a-l băga pe el în groapă.

Într-o zi frumoasă de vară îmi făcui legăturica, o pusei în vârful băţului şi o luai la picior pe drumul cel mare-mpărătesc. Mergeam astfel printre câmpi cu holde... Holdele miroseau şi se coceau de arşiţa soarelui... eu îmi pusesem pălăria-n vârful capului, astfel încât fruntea rămânea liberă şi goală, şi fluieram alene un cântec monoton şi numai lucii şi mari picături de sudoare îmi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului.

Zi de vară pân-în sară am tot mers fără să stau defel. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau că adorm din freamătul lor lung, de-a lungul drumului de ţară oamenii se-ntorceau de la lucrul câmpului, cu coasele de-a spinare, fetele cu oale şi doniţe în amândouă mâinile, boii trăgeau încet în jug şi carul scârţâia, iar românul ce mergea alături cu ei şi pocnea din bici îşi ţipa eternul său hăis, ho!... Ascuns în maluri dormea Murăşul, pe el trosnea de căruţe podul de luntri, pe care-l trecui şi eu... De departe se vedeau munţii mei natali, uriaşi bătrâni cu frunţile de piatră spărgând nourii şi luminând ţepeni, suri şi slabi asupra lor.

Una câte una se-aprindeau stelele tremurând în nemărginirea albastră a cerului, când mai sus, când mai jos — şi luna, balana lor regină, palidă ca o mireasă, trecea ca o secere de argint pin norii albicioşi şi subţiri. Mai greoaie scârţiau carele cu lemne ce veneau din munte; românii şedeau culcaţi pe foale în vârful carelor sau, mergând alături, şuierau doine bătrâne şi triste ca suvenirele trecutului. Toate farmecele unei nopţi de vară — lună albă şi stele aurii, fluierul melancolic şi câmpii ce par a adormi, iar drept în faţă, bătrânii urieşi de piatră, munţii, ce acum păreau încununaţi de stele ce tremurau asupra frunţilor lor.

Mergeam neoprit prin cărările albe ce duceau crucişe prin lanurile, unele încă verzi, mergeam, până ajunsei în poala răcoroasă a munţilor. De-acolo apucai pe-o pietroasă cărare de munte. Pe câte-un vârf de deal vedeam arzând focuri mari, şi oameni împrejur, din fundul codrilor ce-nconjurau ca o manta neagră-verde umerii munţilor vuia câte-un bucium durerea lui de aramă; pe lângă alte focuri vedeai parecă cum joacă fete şi flăcăi, iar pin codrii rătăciţi fluierau voinicii printre dinţi şi din frunze câte-o doină adâncă şi plină de foc. Astfel treceam înainte alături cu zidurile de piatră a muntelui, pe-o cărare îngustă ce ducea mereu în sus, năruită pe-alocurea, pe-alocurea baricadată de bolovani rostogoliţi din creştetul munţilor şi înţepeniţi în albia cărării. Săream peste năruituri şi baricade şi-am mers mereu, până ce luna apusese, focurile se stingeau, cântecele încetară, iar răsăritul se roşea slab de faptul zilei. Aerul răcoare al dimineţii îmi pătrundea pieptul, simţeam cum îmi amorţeşte gâtul de răceală... până ce văzui satul meu, cu căsuţele lui mici, acoperite cu paie şi risipite prin creierii de piatră a muntelui, de ţi se părea un sat de cuiburi de vultur. Trecui prin mijlocul lui, pe lângă mica bisericuţă de lemn, şi tocmai la capătul satului mă oprii lângă bordeiul cel înfundat şi sărac al tatălui meu. Prin ochiul de sticlă se vedea lumină. Trăsei zăvorul de lemn de la uşa uscată şi intrai inăuntru. Pe vatră mai ardeau vo doi tăciuni subţiri de nuiele, tata dormea pe-un pat de scânduri nalt ca vatra. După cuptor era încă patul mamei acoperit c-un lăicer, deasupra lui era ăoî icoană veche şi afumată a maicii Domnului, dinaintea căreia ardea o candelă mică cu untdelemn. Mă lungii pe patul mamei fără să-l trezesc pe tata şi adormii curând, căci eram foarte obosit. Des-de-dimineaţă, pân-a nu fi ziua, cucoşul cântă asupra bordeiului şi auzii ca pin somn pe tata sculându-se, luând în mâini apă din un ciubăr şi spălându-se pe faţă, făcându-şi cruce şi mormăind încet o rugăciune, apoi luându-şi ciocanele de pietrărie de sub laiţă şi plecând pe uşafară, fără chiar să se uite îndărătul lui şi fără a mă vedea din dosul cuptorului unde dormeam.

A doua zi cam pe l-ameazi mă trezii şi eu din somnul meu adânc şi fără visuri. Nu ştiu cine pospăia prin casă şi pe la vatră. Era o vară a mea, care băga vreascuri în foc şi fierbea mâncare.

— Tu eşti, Finiţo? zisei eu sculându-mă, luându-i capul între mâini şi sărutând-o.

— I, Doamne! zise ea surâzând cu degetele la gură şi măsurându-mă cu ochii din creştet pân-în talpe. Ce mare te-ai făcut... Uite! şi barbă şi mustăţi... Da tare eşti galben, vere, parec-ai fi îndrăgit?

— Nu ştii tu, zisei eu, uitându-mă în ochii ei inocenţi şi lucitori; nu poţi şti tu ce am suferit.

Dar ce frumuşică era verişoara mea. Faţa albă şi obrajii roşii, părul castaniu şi des, făcut în două cozi întrunite pe spate, neted şi cu cărare pin mijlocul capului, ochii mari, căprii, ce se uitau miraţi la mine, sprâncenele arcate şi îmbinate, nasul fin ca ăaî unei dame mari, bărbia rotundă şi plină, iar, când râdea, două gropiţe cochete. Cămaşa albă, cu altiţe şi mâneci largi, fota curată şi nouă, iar picioarele goale. Cu cât o priveam, îmi părea mai frumoasă şi-o sărutai încă o dată.

— O! zise ea, râzând vesel, îţi iei la guri parc-ar fi dintr-al tău... ia fii bun, mă rog, de-ţi cată de treabă, domnişorule!

— De-de! zic eu, n-o lua-n nume de rău... Ş-apoi nu mă uit eu la ochii tăi... fie ei cât de frumoşi...

— O! frumos! Vine vărul pe la noi, ş-apoi lucrul ce mi-l spune mai întâi e că ochii mi-s urâţi! Frumos!

— Da nu...

— Destul, las' că ştiu... Domnu-a fost la cetate... Nevestele de domn au ochi mai frumoşi decât ai mei, se-nţelege, zise ea, punându-şi râzând mâinileă-nî şolduri, fiica Evei cea limbută cu dinţii de mărgăritar.

— De-ai şti, Finiţo, zisei pe jumătate râzând, de dragostea mea...
— Dragoste, zise ea repede, ce dragoste?... Şi ridică cu curiozitate din sprâncene. Ce dragoste?... spune-mi şi mie... zău aşa! Te rog, vere! adaogă ea, încreţindu-şi gura şi plecând ochii cu atâta graţiozitate încât numai pe sub gene se uita la mine.

— Şezi ici pe pat, zisei eu, apucând-o-n braţe şi punând-o să şadă ca pe-un copil obraznic... eu mă aşezai alături cu ea, i-nconjurai grumazul cu braţul meu şi începui să-i povestesc amorul meu şi nenorocirile mele.

Ea asculta c-un fel de seriozitate şi c-o atenţiune copilărească — şi când se uită drept în ochii mei, ai ei se umplură de lacrimi.

— Sărmanul văr, zise ea, sărutându-mă cu atâta dulceaţă şi tinereţe.

Oalele fierbeau pe vatră.
— O, zise ea, ca aducându-şi aminte, trebuie să-i duc merinde tătâni-tău! Las' că ne mai vedem noi desară, mâini dimineaţă... zise ea şi drese ce drese, apoi luă vro două oale din cele pline, surâse şi cu ochii şi cu gura şi plecă pe uşă şi prin sat înainte.

Nu mult după aceea veni şi tată-meu, care auzise de la fată că venisem acasă. El mă strânse în braţele ăsaleî. Capul său era mai alb, creţii de pe frunte şi brazdele din faţă mai adânci, iată toată schimbarea ce-o băgai de seamă la el — destul însă ca ochii să mi se umple de lacrimi.

1 2 3 4 5 6 7 8 9