string(7) "library" string(8) "document"
1822
1646
1504
80
1466
1359
1307
1410
1497
1457
5500
1574
87

Geniu pustiu

1 2 3 4 5 6 7 8 9

— A nu-mi iubi poporul, zisei eu c-un zâmbet amar, poate că nu l-aş fi iubit niciodată dacă noaptea aceasta aşa de teribilă nu m-ar fi învăţat să-l iubesc.

Cu aceste vorbe începui a-i povesti pe scurt tot ceea ce văzusem cu ochii corpului şi cu-aceia ai sufletului. Cu fiece vorbă a mea ochii săi albaştri şi mari se turburau de-un foc demonic şi nenatural şi faţa sa albă, palidă, delicată se grava cu trăsuri profunde şi teribile.

— O, canibalii! şopti el printre dinţi.
— Ei bine, am venit şi eu, zisei, şi într-adevăr cum că altceva nici am de făcut. Ce am de-a pierde? Viaţa?... Nimic mai urât, mai monoton, mai sarbăd decât această viaţă... Ş-apoi sunt sătul de ea: un vis absurd. Sufletul?... Parcă cineva mai poate avea suflet în astfel de timpi!

— Aide, copilul meu, zise el, aide! Adevărat că viaţa nu plăteşte nimica dacă nu vom face noi ca să preţuiască ceva... şi, pre sufletul meu, vom face să preţuiască mult!...

Ochii săi străluciţi se aprinsese în fundul capului şi un fior de mândrie însenină faţa sa.

În curând mă simţii familiar între oamenii noştri. În curând încălţai şi eu cioarecii strâmţi şi lungi, încreţiţi cât ţine fluierul piciorului, şi pusei piciorul în opinca cea uşoară. Astfel îmbrăcat, adeseori păzeam pe culmile munţilor noaptea, în razele lunii, asemenea sentinelei Romei care, păzind creştetele de fier ale Carpaţilor, priveşte cu ochii plini înspre sud, gândind la muma sa, regina răsfăţată şi albă ce-şi scaldă corpul molatec în mările ei azure şi calde, fruntea ei coronată cu visuri de amor şi sânii ei albi şi plini, dezmierdaţi de albastrele şi luciile valuri ale mării. Mama uitită care, asupra visurilor, a uitat în creştetele arse şi bătrâne ale Carpaţilor pe fiul ei cel cu ochii negri de vultur şi cu faţa mândră de rege. Italia a uitat pe români... ci românii iubesc Italia.

Petrecusem iarna în lupte şi suferinţe. A le cita acele suferinţe ar însemna a cita istoria acelor legiuni de lănceri care, după chiar retragerea oastei imperiale din Transilvania, rămăseseră ei singuri credincioşi tronului, avizaţi la mijloacele lor proprii, la inima lor cea voinică, la coasele lor legate de vârful prăjinilor.

Într-o noapte, stând de avangardă cu o companie de 20 de oameni, între care şi Ioan, vine românul postat de sentinelă de ne spune cum că într-un castel de conte maghiar s-ar fi aşezat vro două companii de honvezi şi petrec ca mai bine. Noaptea era rece şi noi ne suflam în mâini de frig.

Lui Ioan îi străluciră ochii.
— Copii, pe luptă! zise el c-o voce aspră. Şi-ntr-adevăr că feciorii atâta păreau c-aşteaptă pentru de-a sări din atitudinile lor plecate sau culcate şi a apuca cu mâini vânjoase lăncile-nfipte în iarbă. În curând coborârăm dealurile şi ne-ndreptam de-a dreptul prin câmpii cu iarbă moale la castelul ce se ridica în mijlocul unui parc întins şi frumos. Ferestrele lui toate ardeau prin întunericul cel des al nopţii şi din ce în ce ne apropiam de acele lumini ce ne păreau magice. În curând ajunserăm la grilele parcului. Un buldog începu a lătra, trezind aerul nopţii cu lătrătura sa răguşită, însă în beţia ce părea a domni în castel, printre ciocnetele paharelor nu auziră gura lui ădeî câine, iar el, nemulţumit şi mormăind, l-auzeai cum, scuturându-şi lanţul, se tologi pe pătulul lui de paie. Ca să nu-i trezim somnul, înconjurarăm castelul şi într-un loc sărirăm cu toţii grilele. Castelul era cu două caturi, la catul al doilea — un balcon ce dădea în grădină, şi sub el — un pavagiu grunzuros de lespezi. Jos, în toate camerele, erau mese-ntinse... oamenii, cu puştile aşezate pe lângă pereţi, beau, râdeau, cântau. Pusei din feciorii câţi aveau puşti pe lângă ferestre şi, la un strigăt al meu, ei dădură foc. Gloanţele vâjâind spre salele întinse, toţi se sculară speriaţi; unii, loviţi, rânjeau moartea lor... altora le căzuse paharele din mână, partea cea mai mare, uitând arma şi tot, o apucă spre a ieşi pe uşă.

— Pe ei! ţipai eu, rumpând o fereastră din ţâţânile ei şi sărind eu cel dintâi în sală. După mine toţi. Câţi rămăsese în sală, toţi fură măcelăriţi. Am luat puştile lor încărcate şi, alergând prin camerele largi şi luminate ale castelului, am zdrobit tot ce ne ieşea în cale. Din vârful castelului vuia un clopot de alarmă, înăuntru, pocnetele de puşti şi răcnetele bete şi sălbatece ale murinzilor amestecate cu chiuietele bucuroase ale voinicilor noştri. Eu şi cu Ioan o apucarăm pe scara cea mare în catul al doilea... Smulsei uşa cea mare şi intrai într-un salon mare c-o uşă ce da în balcon, uşă cu sticle, prin ăaleî căreia geamuri pătrundea acuma lumina albă a lunii ce ieşise din nori. Luna lumina un perete plin de armărie. Deodată-n întuneric luciră doi ochi înfricoşaţi... un om nalt părea că se repede dintr-un colţ spre noi. Cu mâna-ntinsă, slobozii pistolul şi la lumina lui zării o faţă vânătă, ci cunoscută.

— E el! ţipai turbat. Era amantul ăluiî Poesis. În momentul acela Ioan i se repezise în piept, însă, apucat el însuşi, contele deschise c-o mână uşa balconului, cu cealaltă era să-l arunce peste balcon pe pavajul de piatră. A fost fapta unui moment ca să-i tai cu sabia mâna ce se-n-fipsese în pieptul lui Ioan... Care căzu jos cu mâna cea moartă cu tot. Contele-ndreaptă cealaltă cu pistolul spre fruntea mea... Ioan, ridicat de jos, i-înfige pumnalul în cot ş-o ridică-n sus mâna, astfel încât arma pocneşte-n sus şi glontele trece vâjâind prin părul capului meu. Cu cealaltă mână i-apucă gâtul. Maghiarul se pregătise să-l muşte-n creştet, şi cine ştie dacă cu dantura nu i-ar fi zdrobit oasele capului, însă Ioan, ridicând pumnalul ce lucea, i-l înfipse drept în ţeasta capului, astfel încât cuţitul fugi adânc în creieri. Un urlet înfricoşat, iată tot. Uşa se deschise şi înăuntru intrară de-ai noştri cu torţe aprinse. Ioan căzuse peste maghiar, de care mă apropiai cu una din torţe. Mortul prezenta un aspect înfricoşat. Gura întredeschisă, dinţii rânjiţi şi preparaţi pentru muşcat... grima vânătă, înfricoşată, cu trăsurile cuprinse de turbăciunea rumperii creierilor... măselele păreau că râşnise spuma vânătă şi-nveninată ce se scurgea prin colţurile gurii.

Mă uitam c-o ură nespusă la omul ce-mi luase tot şi care acuma nu mai era decât un cadavru. Feciorii luară râzând armele din perete şi le-mpărţiră-ntre ei. Coborând scara cea mare, intrarăm într-o casă cu mesele-ntinse, deschiserăm ferestrele toate, aruncarăm pe morţi afară pin ele şi ne aşezarăm cu toţii la masă, pare-că nu se-ntâmplase nimica şi parcă venisem la nuntă. Oricine va crede poate că asta nu-i cu putinţă, dar când ar şti cineva cum revoluţiunea şi nesiguranţa vieţii proprii îl face pe om nepăsător pentru viaţa sa şi face din omor şi luptă o stare normală a omului, acela va-nţelege nu numai starea noastră, ci şi secolii aceia unde ocupaţiunea principală a popoarelor consta din bătălii şi pradă.

Iată unul din evenimentele cele multe ale anului. Dar voi spune încă unul, unul care pe mine m-a costat aşa de mult. Pe Mureş plutea o moară a unui sas de la care noi obicinuiam a ne aproviziona cu făină, ceea ce-l făcuse pe sas să tacă faţă de patrulele maghiare ce cutreierau ţinutul. Moara se legăna liniştit pe Mureş, cu roţile ei asurzitoare ce se rostogoleau ca doi balauri negri scăldându-şi oasele de lemn mucegăit în apa albită de spume a râului, şi sasul, gras şi cu faţa cât o lună plină şi roşie, sub o pălărie largă ca o streaşină se primbla cu şorţ alb dinainte şi cu mâinile-n buzunări prin mulţimea de oameni ce veneau cu sacii la măcinat, aducând totodată fiecare din ei câte-o comoară de istorii, de poveşti, de noutăţi, astfel încât podul morii era mai mult o piaţă de târg decât streaşina unei case. Adeseori, neştiut de nimeni, şedeam şi eu pe-un sac de făină, cu luleaua aprinsă şi cu pălăria lăsată pe ochi, în chicotele fetelor, în poveştile bătrânilor, în înjurăturile bărbaţilor, în scârţâitura amorţită, însă dulce a unei vioare vechi, pe care un ţigan bătrân o făcea să răsune când vesel, când plâns. Faţa neagră şi expresivă, barba albă ca zăpada, ochii mai stinşi şi discoloraţi de bătrâneţe, pieptul păros şi gol, abia acoperit de-o cămaşă neagră, căciula cafenie de oaie, ruptă, astfel încât prin rupturi ieşea pe-alocurea părul alb al capului: astfel şedea bătrânul pe nişte roţi rupte, trântite-ntr-un colţ al morii, şi povestea poveşti nu din gură, ci din strune. Era o zi caldă şi voinicii mei, care aveau să facă o excursiune în vale, decisese să doarmă peste noapte în moara sasului, iar a doua zi des-de-dimineaţă să plecăm înainte.

Rândul se cam sfârşise la toţi, soarele se ducea după dealuri să doarmă şi el, ţiganul bătrân îşi lăsase capul pe-o piatră de moară şi adormise cu luleaua aprinsă-n gură, asemenea unui împărat în pat moale şi cu ciucuri de fir... oamenii, ducându-şi sacii pe care, înjugându-şi boii albi, graşi şi cu coarne mari, apucau pocnind şi chiuind care-nspre munte, care-nspre câmpie. Înserase cu desăvârşire, roţile stătură şi ele şi numai moara uriaşă se legăna alene pe Mureş, făcând să tremure lungile şi groasele funii de tei cu care era legată de ţărmuri. Sasul se puse-n uşa cea mare a morii pe-un pietroi neted ca o bancă şi, aprinzându-şi luleaua, se uita melancolic la răsărirea luceafărului de sară. Eu mă aşezai lângă el, înnopta din ce în ce mai mult, când din deodată auzii un bucium vuind cu jale.

— Sunt ei! zisei eu sărind în sus şi apucând înspre câmp dar, uitându-mă înapoi cam de la 40 de paşi, îmi păru că zăresc în lumina serii un honved care, alături cu sasul, părea a privi împrejur cu mişcări repezi de nerăbdare. Ce putea fi nici că-mi trecu prin cap. În câmp mă întâlnii cu voinicii mei, între care şi Ioan. Ce frumos era el în acea sară... mi-aduc aminte parc-ar fi acu. Cu ţundra îndoită pe la grumaz şi dinainte, astăfelî încât pieptul alb se vedea sub cămaşa de in, faţa palidă, dar dulce şi plină de bunătate, ochii mari, albăstrui priveau cu melancolie, iar părul cel blond şi lung îi cădea pe umeri, acoperit de-o largă pălărie neagră... Era într-adevăr frumos ca o femeie, blond, palid, interesant.

— Parcă eşti o fată! îi zisei, strângându-l la piept.
— Şi tu parcă eşti un băiat, zise el râzând nebuneşte.

Dar strânsoarea cea rece şi tare a mâinii lui atât de micuţe îţi dovedea că ăaiî a face cu degete într-adevăr lungi, delicate, albe, însă pătrunse de măduvă de leu.

Ajunserăm cu toţii la moară. Salutarăm pe sas, care ne deschise uşa. Era ţiganul acela care şedea lângă el, povestindu-i cum în tinereţe fura cu şireţenie găinile vecinilor, atârnându-le cu picioarele legate de căngi sub ţundră şi mergea fluierând cu ţundra pe-un umăr prin sat fără ca oamenilor să le treacă prin minte ce avea el sub ţundră. Sasul râdea cu zgomot, deşi mi se părea mie că râde silit. Dar putea să mi se pară numai, unde, precum ştiţi, presupusesem, înşelat din depărtare, cum că ar schimba vorbe c-un honved.

Fiindcă eram toţi obosiţi, ne lungirăm care-ncotro prin moară; morarul drese ce mai drese prin saci şi prin ferdele, stinse focul din o vatră de pietre şi se lungi şi el în catul de jos al morii, unde erau roţile. Toţi începură a sforăi, care de care se întorceau cu zgomot şi gemând pe sacii pe care se culcase. Eu îmi aşternusem ţundra jos şi dormeam cu Ioan, care-mi cuprinsese cu braţul gâtul meu şi adormise şi el. Ca printr-un ce nu putui adormi. Simţeam însă cum că sasul se sculase şi începuse a umbla prin podina de jos a morii. El sui încet şi ca-n vârful picioarelor scara ce ducea în jos, c-un opaiţ în mână. Încă nu ajunsese, când îmi păru că prin ferestrele morii zăresc o vânătă şi lucie ţeavă de puşcă ce părea a se-ndrepta înăspreî cei dorminzi. Eu tăcui şi închisei ochii, astfel încât prin genele abia deschise zării pe sas că s-apropia cu opaiţul de noi şi, plecându-se asupra-ne, părea că ne observă de dormim ori ba. Faţa lui era teribilă. Însă în momentul când, tot pe vârful degetelor, se-ndreptă spre uşă, spre-a trage zăvorul cel mare de lemn, sării drept în picioare.

— Sus, copii! strigai din toate puterile, că-i pe moarte. În moment toţi, somnoroşi şi speriaţi, erau în picioare. Sasul, încremenit, scăpase opaiţul; desigur că nu scăpa de moarte de nu, prin stingerea singurei lumini, nu se făcea întuneric. Se slobozi prin fereastră o puşcă, dar nici un vaiet... va să zică nu era nimeni lovit. Zgomotul de-afară se-nmulţi.

— În linie! ţipă sonor vocea de argint a lui Ioan şi văzui în razele de lună pătrunse prin oblonul de lemn cum lăncile se-nşirară în linia primă, iar în ăaî doua, peste umerele celor dintâi, se-ntinsese lucii puştile cele mici de munte. A fost fapta unui moment. În momentul acesta uşa cea mare trosni din ţâţâni şi căzu pe spate.

— Foc! comandă Ioan, şi duşmanii năvăliţi prin uşa spartă începură a urla, care răniţi, care izbiţi de moarte, prin pocnetele şi lătratul cel des al puştilor.

— Înainte! comandă Ioan, şi lăncerii se repeziră cu furie în inimicii lor cei mulţi.

Eu apucasem o secure de coadă şi izbeam cu ascuţişul şi cu muchia fără milă în tot ce vedeam înaintea mea.

Dădură şi ei foc şi rândurile se răriră.
— Înainte! ţipă Ioan ca turbat. Încă un asalt, încă o repezire şi duşmanii, curmaţi în două lături, ne deschiseră o cale largă în această luptă la lumina lunii.

În momentul când ieşirăm cu fuga afară, un pistol singuratec se-ndreptă în pieptul cel gol al lui Ion. Pocni, un şerpe de foc se repezi din gura lui, dar în clipa aceea eu repezii securea cu tăişul în capul celui ce slobozise pistolul, astfel încât i l-am crăpat drept în două ca pe-un trunchi de lemn.

— D-zeul meu, mor! zise Ioan încet. Îl luai în braţe şi fugii ca o nălucă, nebun, iute, înfuriat*, înaintea oamenilor mei ce fugeau şi ei în dezordine urmăriţi de împuşcături şi de oameni călări. Mereu înainte, mereu spre munte. Pieptul sărmanului copil sângera cumplit, luna părea că se aprinsese-n cer şi-mi ardea-n creştet, oamenii-mi păreau fantasme nebune ce zburau vâjâind alături cu mine, când deodată deterăm de-o potecă care ducea în munte.

Aicea paşii noştri deveniră mai grei, urcarea mai nevoioasă, până ce-ajunserăm într-un deal plin de bolovani mari şi risipiţi.

— Staţi! strigă unul mai bătrân dintre copiii munţilor. Bolovanii în şir, copii!

Într-un moment bolovanii erau puşi în două şiruri, în ordine de bătălie, asemenea unui mur. Când inamicii începură a urca dealul, şirul întâi de bolovani se rostogoli în ei, astfel încât, pocnind, rumpând, lovindu-se de colţuri de piatră ce răsăreau prin iarbă şi prin tufişe, bolovanii în urma urmelor rumpeau şirurile de oameni din vale sau, repezindu-se de pre câte-un vârf de stâncă, cădeau în întreaga lor greutate pe capetele semeţilor. De după şirul al doilea de bolovani se-ntinsese puştile şi unde vedeau fiinţe de oameni, într-acolo pocneau.

— Tomo! zise bătrânul ce luase comanda asupră-i, scuturând sabia lui cea bătrână pe care-o atârnase la coapsă. Tomo! Tu fugi cât poţi cu Ion, fugi mereu înainte, ca să fii cu mult înaintea noastră... noi vom fugi mai târziu... dar totuşi vom fugi, pentru că pare-mi-se că-s mulţi devale şi tu ştii: de s-or sfârşi bolovanii mari şi gloanţele, trebuie s-o luăm şi noi la picior.

Mă dezbrăcai de ţundră şi înfăşurai corpul ce părea mort a lui Ioan. Mă repezii mereu la deal, prin tufişe, pe costişe ţepene şi pietroase, prin scuărîsuri prunduite de pâraie, peste ape fără punţi, până ce-ntr-o culme de deal, în mijlocul unei dumbrăvi de spinişe, zării cuibul unui foc în care clipeau cei din urmă cărbuni prin cenuşa cea sură. Îl adusei lângă foc, pusei în el frunze uscate şi vreascuri câte putui aduna în clipă, astfel încât în curând se-nălţă un foc mare, pălălăind cu fum mult. Mai strânsei frunze uscate şi făcui un pat... pe care aşezându-l pe Ioan îi desfăcui pieptul ca să-i cercetez rana.

Nu era decât o gaură mică, neagră-roşie, sub coaste, fără ca să curgă sânge din ea şi tocmai asta era cauza letargiei. Îmi apropiu gura de rană şi sug o dată cu putere, astfel încât gura toată mi se umplu cu sânge. Sânge negru şi-nchegat curgea şi din rană, pulsul începu a bate încet, încet şi Ioan îşi deschise ochii lui cei rătăciţi. Faţa lui se trăsese, de părea a fi numai piele şi oase, albuşul ochilor era ţesut cu subţiri vine roşii.

— Ioane, zisei eu, cum îţi e, copilul meu?
— Cum îmi e? zise el, surâzând amar. Cum să-mi fie? Am să mor, iată tot. Şi tu nu vrei să te consoli, amicul meu? De ce? O, de-ai şti ce fericit voi fi de-oi muri... o să văd pe Sofia.

— Aiurezi, Ioane! zisei cu blândeţe.
— Copil ce eşti! Aiurez? Eu?... Eu simt moartea strecurându-se răcoare, dar dulce, prin toate vinele mele, şi el zice că eu aiurez. Crede-mă că-s fericit, foarte fericit.

Faţa lui, ca alabastru săpat cu dalta în lungi gravuri de durere, era senină, dulce. Un nou leşin s-apropie. Capul lui se lăsă pe frunzele uscate... pulsul iarăşi încetă şi părea iar că expirase.

Mă uitam în faţa lui fără să ştiu ce să fac, nu mai da nici un semn de viaţă; nu eram capabil de nici o acţiune. Prin tăcerea de moarte nu auzeam decât împuşcăturile cele depărtate ale luptătorilor noştri, din care fiecare mă făcea să tresar, căci întâmplarea aceasta mă făcuse fricos. Îngenuncheat lângă el, eu împrejurasem cu o mână gâtul său, astfel încât, ridicându-l, capul spânzura după braţul meu: astfel mă uitam la el şi nu ziceam nimic, decât sărutam faţa lui ca alabastrul cu gura mea cea plină de sângele inimii sale. Faţa rămânea nemişcată, moartă; numai albeaţa ei contrasta ciudat cu petele sângeroaselor mele sărutări. Un fluier vâjâitor din frunză mă trezi din atonia mea; împuşcăturile încetase şi auzeam din ce în ce apropiindu-se paşi; presupuneam cum că sunt voinicii care, neputând să susţină lupta, se retrăgeau. Şi în curând văzui apropiindu-se bătrânul tribun, asudat şi gâfâind, şi împuşcăturile se preînnoiră, mai în apropiere însă.

— Ce face? zise el, cu vocea ostenită şi aruncând o privire speriată asupra lui Ioan.

— Moare! zisei eu apatic şi rece.
— Ne urmăresc! Feciorii mei se-mpotrivesc cât s-or împotrivi... dar în urmă trebuie s-o ia la fugă şi ei.

1 2 3 4 5 6 7 8 9