Orăşeanul trăieşte de azi pe mâine. Zdruncinatu-s-a ceva negoţul? să teme că nu va avea pâine pe a doua zi, în vreme ce ţăranul este sigur c-a să secere la iulie. În oraşe, traiul atârnă de la cinci sau şase lei ce poate căpăta un muncitor pe ziua de muncă, iar de se-ntâmplă să nu găsească într-o zi de lucru, lipsa şi foametea i se înfăţoşează îndată; la ţară însă, de n-ar fi nici o para, tot nu se teme cineva că nu va găsi ce mânca. Îndată ce omul şi-a împlinit datoriile câmpului, doarme liniştit, şi se scoală voios, pentru că nimică nu-l umileşte într-un loc, unde toţi vorbesc o limbă şi se îmbracă deopotrivă.

Aniţa d-tale, mătuşă, în loc de franţuzeşte va învăţa gospodăria de la maică-sa. În loc de rochii cu falbalale, va avea un peştiman curat şi o cămeşă de burangic cu altiţe cusute de dânsa. Nu va purta capele, ci flori de câmp. Va ajuta bărbatu-său la muncă; îşi va creşte copiii, şi va fi mamă bună, soţie bună şi fiică bună.

Iată ce se vor face copiii dv. dacă vă veţi îngriji de dânşii.

— Îţi mulţămim, domnule, că ne-ai deschis ochii, îmi ziseră bătrânii. Dumnezeu te-a adus ca să ne scapi de gogomănia ce era să facem. Videm acum că bine trăim noi la ţară; de ar trăi şi copiii noştri cum am trăit noi! Vom face cum ne-ai sfătuit d-ta; le vom insufla frica lui Dumnezeu şi dragostea muncii.

În vremea aceasta, trăsura fiindu-mi gata, mi-am luat rămas bun de la bătrânii ţărani, care mă întovărăşiră de binecuvântări pănă ce mă pierdură din ochi.

Bucurie!

Scrisoarea XXVI

(Proprietate păgubitoare) Martie 1850

Sunt unii bătrâni carii ţi se fac neapăraţi, a cărora faţă doreşti s-o vezi din când în când, carii îţi vorbesc o limbă veche, îţi aduc aminte de o vreme trecută, şi sunt — pot zice — ca o hronică vie.

Un proverb zice: "De n-ai bătrân, trebui să-ţi cumperi". Eu, prietene, am norocirea a-mi avea bătrânul meu, pre care nici lam cumpărat, nici l-am strâns de undeva, ce l-am găsit de la părinţi împreună cu ghigilicul tatei şi benişelul mamei, relicvie preţuoasă pre care n-aş schimba-o pe cea mai scumpă antichitate din muzeile Italiei, pentru că jicnicerul Simeon Durac e un bătrân pre atât de vesel cât şi nesupărăcios; un fel de Nişcorescu en bien petrecânduşi zilele, câte i-au mai rămas să trăiască pe lumea asta, făr-a se îngriji cât de puţin de ea, fără a se amesteca în intrigi, fără a avea curiozitate. Se mulţămeşte cu poziţia lui şi, ca un adevărat filosof, nu doreşte să aibă mai mult decât are, adică o răzăşie în ţinutul Cârligăturii şi o casă în uliţa Băibăcăriei, pre care le are date cu anul, răzăşia unui vecin, şi casa unui arhivar de la nu ştiu care Divan.

Cu cât însă se-nvoieşte cu posesorul, cu atâta e nemulţămit de chirigiu; căci acest împiegat public îi plăteşte foarte rău chiria, sau mai bine zicând, nu i-o plăteşte nicicum. Bietul meu bătrân îl vizitează regulat de două ori pe zi, cerându-şi dreptul; în zadar însă. Arhivarul râde şi nu plăteşte.

— Ştii ce, domnule Scripicescu? îi zise el mai dăunăzi, am venit...

— Să-mi cei chiria? Tot aceea şi iar aceea. Doina ştie, doina cântă.

— Ba nu; am venit să te rog de un lucru.

— A! îndată ce nu e vorba de bani, sunt gata să te-ascult.

— Vezi dumneata, domnule Scripicescu, căsuţa mea-i bunişoară. Patru odăiţe, ogradă bună cu gard, chiar la uliţă...

— He! aşa ş-aşa. Nu e tocmai comodă. Ferestrele mici, coperemântul vechi...

— Eu tot sunt un bătrân singur c-un picior în groapă, lemn uscat bun de ars; mi-am luat de seamă să ţi-o dau dumitale, că zău m-am săturat de a tot alerga după plata chiriei. Încai n-oi mai avea supărare şi bătaie de cap, ş-apoi dumneata mi-i pomeni poate câteodată.

— Mi-o dai mie casa dumitale?

— Dar, şi dacă vrei, fă hârtia de dănuire s-o iscălesc, şi să mergem s-o întărim la judecătorie.

— Foarte mulţămesc, zise Scripicescu; nu primesc.

— Nu primeşti?

— Dar ce mă socoţi pre mine, arhon jicnicer? Gândeşti că-s aşa de prost să fac o asemene neguţitorie păgubitoare? Ştii că bine îmbli să mă pui la mână?

— Cum aşa? întrebă jicnicerul, care nu-nţelegea.

— Iaca cum, răspunse Scripicescu. Eu acum ţin o casă, a căria chirie...

— N-o plăteşti, o ştiu tare bine.

— Şi n-am altă grijă. Dar când aş fi eu proprietarul, ar trebui să plătesc pavele, să plătesc curăţit de uliţă, să plătesc... să plătesc... mai ştiu eu ce? Să stric gardul, să fac parmaclâcuri. Să prefac ferestrele după plan, s-o acopăr cu tinichea sau cu oale ş.c.l., ş.c.l... Unde m-ar sui astă istorie? Să şed tot cu mâna în pungă, aşa-i? — Ţine-ţi casa, frăţioare; nu ţ-ai găsit omul.

Nu-mi trebui mie belea. Mai bine ţi-oi plăti chiria.

— Apoi asta cer şi eu; dar când?

— Când? când? — Ştii că eşti curios?

Zicând aceste, Scripicescu îşi luă pălăria şi se duse la canţelerie, iar jicnicerul Simeon ieşi după dânsul, desnădejduit că nu se poate cotorosi de proprietatea lui.

Sănătate!

Scrisoarea XXVII

(Un proţes de la 1826) Martie 1851

În ziua de astăzi, când proţesele au ajuns a fi atât de multe şi atât de lungi, când mai nu vei găsi om care să nu aibă proţesul său, socotim că n-ar fi o greşală de s-ar institua o răsplătire naţională pentru toţi acei ce n-au proţese, fie aceasta o medalie, fie o menţie onorabilă din partea cârmuirei.

Poate că boldul egoismului ne îndeamnă a da acest proiect, căci noi suntem acei ce n-am avut — slavă Domnului! — pănacum nici un proţes, şi prin urmare, noi am fi cel întăi care neam folosi de acest drept.

În adevăr, lăsând gluma la o parte, se miră cineva când vede uricele şi ispisoacele vechi, care în puţine rânduri cuprindeau atât de mult, şi anaforalele şi hotărârile de acum, care în multe rânduri cuprind atât de puţin.

Ne s-au prilejit a vedea o anaforă scrisă pe douăzeci coale hârtie! adică de trei ori cât întreg cap. VIII a Regulamentului, şi de două ori cât toată partea I a codului civil. Judece cineva acum ce cumplită tortură este pentru şeful statului să fie silit a asculta o dată sau de două ori pe săptămână asemene pocitanii, precum: referat din motivul actei, protest întors cu nadpis, replică cu rezoluţie, jurnal în nefiinţă, trataţie în complect, osebită socotinţă după hodul delei ş.c.l., ş.c.l. Fraze barbare care-ţi mânâncă vremea şi îţi irită nervele!

Când eram la Bucureşti, un om de duh îmi spunea o anecdotă de la 1826 a domnului Grigore Ghica.