string(7) "library" string(8) "document"
1466
1775
1467
1300
5500
80
514
940
300
1391
1457
1832
1410

Descrierea Moldovei

13 14 15 16 17 18 19 20 21 22

Iară dacă fiica lor şi-a fost stricat fecioria mai dinnainte, atuncea a doua zi după mîncare, chiamă mirele la sine pe toate rudeniile sale şi le arată că nu ş'a găsit mireasa fecioară, deci ei caută căruţele cele mai rele şi cu curele rupte înhamă pe părinţi în loc de cai, după ce vin şi Pe fiica lor o pun în căruţă, iară pe dînşii îi silesc cu bătăi ca să o tragă singuri pînă la casa lor; şi aşa o ia înapoi ca pe o curvă şi nimeni nu poate să le facă sminteală la drum. Iară îndrăs­nind cineva săi sloboază pe dînşii, atuncia unul ca acela osebit de alte bătăi se mai pedepseşte şi de către judecătorul locului ca un călcător de legile şi de obiceiurile ţării.

Iar zestrea miresei toată o opreşte bărbatul ei şi toată cheltueiala care a făcut-o el la nuntă o plineşte cu porunca judecătorilor de la părinţii aceia care nu şi-au păzit pre copilul lor.

Şi aşa urmează între ţărani cu bieţii oameni aceia; iară cei mai de frunte îşi păzesc mai de aproape pe fetele lor, încît nu poate aşa lesne să se întîmple unele ca acelea; iară de se şi în­tîmplă să nu fie vre una fecioară, atuncea pli­nesc părinţii fecioria prin zestre mai mare, cu sate şi cu bani şi nemulţumindu-se ginerele lor nici cu aceia, apoi părinţii iau pe fiica lor ia­răşi înapoi şi lui îi dau voie ca să ia pe alta.

Cînd cunună Domniea, atuncea se pune masă în curtea domnească şi mirelui se dă asemenea gugiuman ca şi cel domnesc, împreună şi un cal şi la masă şade deadreapta Domnului cu gugiumanul pre cap şi toate slugile curţei dom­neşti îl slujesc asemenea ca şi pre Domnul lor şi cînd merge la biserică, sau la casa sa, i se face alai ca şi cel domnesc, cu muzica Moldo­venească şi Turcească.

A treia zi merge împreună cu mireasa, cu da­ruri la Domn şi la Doamna, şi mulţămesc pentru o cinste aşa mare.

CAP. XIX. Despre obiceiurile îngropărei în Moldova

Moldovenii îngroapă pe morţi cu orînduiala aceea care este aşezată de biserică; căci îndată după ce moare cineva îl spală cu apă caldă şi pînă a nu amorţi trupul mortului îl îmbracă cu hainele cele mai noi şi mai bune pre care le-a avut; şi după aceia îl pun pre o năsălie în mijlocul casei sau a tinzii. Însă nu-l îngroapă îndată în ziua aceia dintîi ci aşteaptă pînă a treia zi; ca nu cumva să se întîmple să în­groape de viu pre vre un bolnav carele numai a fost leşinat. După ce aud clopotele se adună megieşii şi se tînguesc şi ei împreună cu rude­niile mortului, şi în ziua îngropărei încă vin cu toţii şi petrec pe mort la biserică, mergînd preoţii înainte şi rudeniile în urmă şi după săvîrşirea prohodului, îl îngroapă în ţintirimul bisericei. Iară, cînd moare vreun boier de oaste, atuncia caii lui se îmbracă cu postav negru şi deasupra lor pun hainele cele mai de preţ şi înaintea năsăliei duc o suliţă, întru care este spînzurată o sabie cu mănuchiul în jos; şi deamîndouă părţile merg vreo cîţiva ostaşi înzăoaţi şi încoi­faţi; şi în ochii cailor pun must de ceapă sau praf de puşcă, ca să se arate ca cînd ar plînge şi caii asemenea ca oamenii pentru moartea stă­pînului lor.

Trupul unui boier îl petrece însuşi Domnul înpreună cu tot alaiul şi dacă a fost el unul din cei mai mari, atuncea merg înaintea lui cu semnul cel de boierie pînă la groapă şi după aceia duc semnul iarăşi înapoi şi îl pun în spă­tărie, sau în divan şi locul boieriei lui rămîne deşert cel mai puţin trei zile.

Jelirea nu este la toţi de o potrivă, cînd moare vreun ţăran, trebue feciorii lui să umble şase luni cu capul gol, măcar de este şi la mijlocul ernei şi să-şi lase părul şi barba şi cît dedeparte să aibă a merge nu cutează să-şi învelească capul cu nimica. Asemenea şi cei mai de frunte obişnuia mai înainte să urmeze patruzeci de zile; iară acum au părăsit acest fel de eres şi numai cît îmbracă haine cernite şi-şi lasă părul capului să crească.

Iară cînd moare fratele vreunei fecioare de ţăran atuncea ea după obicei taie din părul ca­pului său şi leagă la crucea care se pune la mormîntul frăţine-său şi ia aminte într'un an ca să nu lipsească de acolo sau să cază jos, iară întîm­plîndu-se se lipsească atuncea mai pune iarăşi deal doilea altă legătură de păr.

Ei de obşte un an de zile în toate Dumini­cele merg cu toţii la mormînturi şi plîng pe morţii lor şi cei mai bogaţi năimesc femei care ştiu a cînta osebite versuri de jale, în care arată ele mişelia şi ticăloşia vieţei aceştia, dupre cum se poate vedea dintr'un acest vers care mai toate au începeri asemenea: „Plîng şi mă tîguesc, pentru viaţa cea rea a lumii aceştiea ce se rumpe ca şi aţa, şi celelalte”.

După aceia, ca cînd ar fi mortul viu aşa îl întreabă pentru multe lucruri şi zic că s'a su­părat pe lumea aceasta şi nu voeşte să le dea răspuns: iar mai pe urmă zic; că pentru atîta rugăminte a rudeniilor lui, se umileşte şi începe să vorbească, şi învaţă pre dînşii ceeace au să facă şi ceea ce trebue să părăsească şi zice cît de acum înainte nici va mai vorbi cu dînşii nici se va mai întoarce înapoi, pentrucă a început a gusta din desfătările raiului, care le-a gătit Dumnezeu slugilor sale celor credincioase şi alte multe de aceste bîrfituri femeeşti.

PARTEA ECLESIASTICĂ ŞI LITERARĂ

CAP. I. Despre religiea Moldovenilor

Lenevirea celor mai nainte de noi, este sin­gură pricina, de nu putem să spunem acum, ce fel de religie au avut locuitorii Moldovei mai nainte pînă a nu răsări soarele dreptăţii în părţile noastre, iară de vom voi să credem cum că Dacii cei vechi, s'au tras din Schiţi, dupre cum zic împreună şi toţi istoricii cei ce ne sunt nouă cunoscuţi; atuncea gîndesc că şi prepusul acesta, va fi adevărat, adecă cumcă şi ei s'au închi­nat tot la aceiaşi idoli, de cari mărturisea hro­nicile Ruseşti că s'au închinat şi Schiţii, adecă la Perun, zeul tunetului; Volos, al dobitoacelor; Pohvist, al văzduhului; Lado al veseliei; Cupalo, al săcerişului, şi la alţi idoli ca aceştia, precum: Osliado, Corza, Daşuba, Striba, Semargle şi Mocoza.

Şi se vede că şi Romanii, pe cari nici un popor nu i-au întrecut cu eresurile, nu numai că n'au părăsit slujba cea veche a idolilor, ci încă au mai înmulţit-o şi cu de ai lor. Şi aceasta va crede prea lesne fieştecarele, numai de îşi va aduce aminte pentru Romani, cumcă ei ori şi cînd biruia vreo ţară, jertfea atît la idolii neamului celui biruit, cît şi la ai lor, ba încă şi cînd au biruit ei Egipetul adecă pre Maica cea roditoare a idolilor, au şi luat cu sine mulţi idoli de acolo şi aducîndu-i la Roma au jertfit împreună şi acelora.

La aceasta se mai adaugă şi această credinţă, care avea toţi cei ce era plecaţi cu totul asu­pra slujbei idoleşti; încît nu numai fiecare ţară, ci încă şi fiecarele casnic avea idol de casă păzitor vieţei sale şi credea că poartă grije osebită pentru dînşii şi cela ce nu se înpăca cu dînşii nici ţara sa nu putea să şi-o stăpî­nească cu norocire, nici în casa sa nu putea să trăească cu pace.

Însă în vremea în care a secat în Moldova eresul păgînesc şi s'a primit legea creştinească, nu arată istoricii nici c'o mărturie luminată; ci se socoteşte cu părere, că întîi sub stăpînirea marelui Constantin s'au început în Dacia la ve­dere deprinderea religiei creştineşti; pentrucă în vremea lui Constantie fiul marelui Constan­tin, avea amîndouă Daciile arhiereii săi, după cum adeverează Tipicul soborului de la Sardiea. Şi se poate ca şi în vremea de mai nainte să vor fi plecat mulţi a urma steagului lui Hs.; prin învăţăturile cele sîngerate ale Mucenicilor.

Iară acum tot neamul se ţine de biserica ră­săritului şi nu are cugete streine nici pentru o închietură a credinţii şi nu părăseşte nimic din cele ce sunt poruncite de biserică şi nu face nimica ce este oprit de dînsa.

Vre un eres sau vre un eretic nu s'a arătat nici odinioară în Moldova, cu cît mai puţin să se poată încuiba. Poate că este şi din pricina aceasta pentrucă poporul niciodată n'a primit teologie sholastică şi meşteşugurile cele amăgitoare ale celor îmbolditori; ci a crezut că învăţătura Evan­gheliei şi a sfinţilor părinţi şi fără de şcoale este îndestul pentru mîntuirea sufletelor.

Nici o religie nu este urîtă Moldovenilor ca acea papistăşească, măcar de şi ţin de biserica apusului mulţime de locuitori Unguri cari au şi episcop la Bacău. Ei zic, că toate celelalte religii eretice sunt cunoscute şi prea lesne se înţelege depărtarea lor dela biserica cea pravoslavnică; însă pa­pistaşii ascund chipul lor cel de lup sub cojoc de oaie, căci ei uneori numesc pe pravoslavnici fraţi şi uneori shismatici şi achefalon, adecă fără de cap, pentrucă nu cinstesc pe Papa ca pe un cap al bisericii; iară alteori îi numesc eretici şi pentru aceia prostimea nu poate să deosebească binele de rău, ca să se poată păzi de veninul lor.

Deci iată că neînduplecarea Moldovenilor la nici un fel de erez, se vede c'a fost statornică, rămîind dea pururea sub biserica răsăritului, căci fiecarele ce ştie istoria bisericei, prea bine va fi ştiind, că Ungaria şi Ardealul unde au fost locuit patrioţii noştri mai înainte de descăle­carea lui Dragoş, niciodată n'au fost supuse scaunului Ţarigrădesc şi grecesc; ci totdeauna au fost sub scaunul Romei; drept aceia şi locuitorii lor au fost fii ai bisericii apusului, pînă a nu răzbate într'însele eresurile lui Luter şi ale lui Calvin; şi fiindcă următorii lui Dragoş totdeauna şi-au ţinut religia care au fost avut-o ei mai înainte acolo, căci nicăieri nu se zice c'ar fi părăsit ei biserica apusului şi s'ar fi li­pit de biserica răsăritului; pentru aceia este ve­derat că tot aceiaşi învăţătură a fost întru acea vreme şi la biserica apusului pe care o are acum numai biserica răsăritului, pentru aceia se vede că în urma apusului au căzut din credinţa cea ade­vărată creştinească, însă nu răsăritul. Dar să lă­săm aceasta şi să venim la pricina noastră.

Moldovenii ţin mărturisirea credinţei dupre cum au alcătuit-o sfinţii părinţi, la soborul dela Niceea şi adăogirea papistăşească o leapădă a­decă: „Şi dela fiul” şi pentru purcederea sfîn­tului Duh, cred asemenea, precum zice Hs., la evanghelia dela Ioan; şi dupre cum nu primesc purcederea dela fiul, asemenea nu primesc nici adăogirea lui Palama, care zice: „Dela Tatăl singur”. Au şeapte taine şi cina cea de taină o ţin dupre aşezarea sfinţilor părinţi, a lui Vasile celui mare şi a lui Ion Hrisostomului şi o şi săvîrşesc cu pîine dospită şi se împărtăşesc sub amîndouă formele a pîinii şi a vinului.

Icoanele sfinţilor le cinstesc, însă nu cioplite ci numai zugrăvite, dar zic că numai lui Dumnezeu singur se cuvine slujbă şi cred că drepţii încă n'a[u] ajuns desăvîrşit desfătarea raiului, ci o aşteaptă pînă la ziua judecăţii împreună cu Pavel; şi au întru sufletele lor nădejde fără de îndoiaiă, care le pricinueşte lor bucurie nespusă, încît nu le lipseşte nimic pentru vredniciile lor. Iară pentru purgatorium, nu cred, însă adeve­rează, că păcatele cele mici se pot erta şi după moarte, prin rugăciunile bisericei şi prin milos­tenii.

Sfînta scriptură o citesc în biserică dupre tălmăcirea celor 70 de dascăli; iar Vulgatele şi toate alte tălmăciri le leapădă.

Osebit de Miercuri şi de Vineri, postesc de două ori într'un an, la vremile orînduite şi în postul mare şi în postul prea curatei fecioarei, se înfrînează încă şi de peşte; şi mai sunt unii carii din eres mare ce au, nici Lunea nu mănîncă carne şi singuri ei îşi mai fac încă şi alte posturi, precum la praznicul sfîntului Atanasie, Grigorie şi Dimitrie; şi unele din fe­mei măcar de nu se şi îmbracă cu haine mo­nahiceşti, se hotărăsc din bunăvoinţă ca să nu mănînce carne întru toată viaţa.

Osebit de acestea, prostimea şi în Moldova ca şi întru alte ţări, care încă n'are ştiinţă pentru învăţături, este foarte plecată asupra eresurilor şi nu este încă desîvîrşit spălată de tina sa cea veche; încît şi la nunţi, la îngropări şi la alte în tîmplări ştiute de dînşii, cinstesc prin versuri şi cîntări, nişte dumnezeiri necunoscute şi duhluitoare de idoli. Deci, adecă: Lado şi Mano[35], Dzina[36], Dragaica[37], Doina[38], Stahiea[39], Dra­cul din tău[40], Ursitele[41], Frumoasele[42], Simzienele[43], Joimarţele[44], Papaluga[45], Chiraleica[46], Colinda[47], Turca[48], Zburătorul[49], Miază-noapte[50], Striga[51], Tricoliciul[52], Legătura[53], Deslegătura[54], Farme­cul[55], Descîntecul[56], Vergelatul[57]. Şi altele de acestea.

CAP. II. Despre stăpînirea Bisericească

Povăţuirea cea pre dinafară a Bisericii este numai a Domniei, care ia aminte cu sîrguinţă şi cu purtare de grijă, ca urmările şi învăţă­turile bărbaţilor bisericeşti, să fie întocmai după aşezămîntul credinţei şi ca nici unul dintre dînşii să nu se abată din drumul adevărului şi să tăinuiască inimă de lup sub cojoc de oaie, nici păstorul să nu fie leneş pentru turma sa, sau să-i dee vreo sminteală prin pildă rea. Iară purtarea de grije cea din lăuntru pentru su­flete, cum să le îndrepteze pre calea cea ce­rească, este încredinţată Mitropolitului, care ca un păstor credincios şi ca o slugă privighetor al Domnului, cercetează bisericele sale şi le a­şează lor Arhierei carii de şi nu are vreo înţe­legere pentru ştiinţă, însă sunt plini de Duh sfînt; şi nimic nu părăseşte din cele ce soco­teşte el că sunt de trebuinţă pentru păşiunea şi pentru mîntuirea oilor sale. Însă fiindcă după ce s'a înmulţit la număr locuitorii Moldovei, s'au prea îngreuiat lucrul acesta, încît un om singur nu era puternic ca să-l săvîrşească, pentru aceea spre uşurinţa sa, s'au mai aşezat în Moldova încă şi alte trei scaune Arhiereşti, adecă: la Roman, la Rădăuţi şi al treilea la Huşi, însă celui dela Ră­dăuţi şi celui dela Huşi, numai cît li s'a dat nume de Episcopi, iar cel dela Roman este Episcop desăvîrşit şi i s'a dat voie ca să puie mitră pe cap, însă asupra tovarăşilor săi celor doi, nu are el putere, ci numai protie înaintea lor.

Mitropolitul Moldovei a luat blagoslovenie sau întărire la hirotonia sa, dela Patriarhul de Ţarigrad, de cînd s'a aşezat în Moldova scaun Mitropolesc şi pînă pe vremea soborului dela Florenţia; iară atuncea la acest sobor, fiind Mi­tropolitul acel de atuncea al Moldovei, om prost şi puţin învăţat la Sfînta Scriptură, a iscălit şi el toate aşezămînturile cele mincinoase şi amă­gitoare ale soborului, (împotriva solului ce l'a fost trimis cu dînsul Alexandru cel bun, Dom­nul Moldovei), numai ca să dobîndească scau­nul al şeaptelea ce i s'a fost făgăduit de către Papa, împreună şi alte măriri; însă după ce s'a spart soborul nu a cutezat să se întoarcă iarăşi înapoi în Moldova. Pentru aceea, Marco Ar­hiepiscopul dela Efes, a trimis Mitropolit în Moldova pe Arhidiaconul său, bulgar de neam, care a fost foarte vestit pentru cuvioşia şi pentru credinţa cea bună şi fiindcă şi Patriar­hul de Ţarigrad s'a fost plecat în partea celor cu duşmănie, i-a poruncit lui ca să-şi caute blagoslovenia sa totdeauna la Arhiepiscopul de la Ohrida şi dintr'acea vreme, obişnuia Mi­tropoliţii Moldovei să-şi ceară blagoslovenia lor necontenit dela Ohrideanul pînă la începutul veacului trecut.

Iară apoi după ce a luat Domnia Vasile Albanitul şi căutînd el ca să puie iar la întemeiere lucrurile cele ce ajunsese la neorînduială, prin lenevirea Domnilor celor ce au fost mai înainte de dînsul şi prin alte turburări din lăuntru; pentru aceea i-a scris lui o carte Par­tenie, care era pre atuncea Patriarh la Ţari­grad într'acest chip: „Facem înştiinţare Măriei tale, ca să ştii, cum că biserica moldovenească totdeauna a fost su­pusă bisericii răsăritului la Maica cea adevă­rată şi voitoare de bine tuturor creştinilor şi Mitropoliţii săi ca şi toţi ceilalţi primea blagos­lovenia lor dela scaunul cel de obşte al Ţa­rigradului şi a fost sub această ascultare vreo cîteva sute de ani, pînă pe vremea împărăţiei lui Ioan Paleologului, cînd s'a iscălit la so­borul de la Florenţia Mitrofan Patriarhul cel rău şi a adus prin aceia prepus asupra scau­nului celui de obşte şi cel mai dintîi al Ţa­rigradului, la toţi iubitorii de credinţa cea adevărată. Însă după turburările acestea, curăţin­du-se îndată din cale uneltele şi urzitorii bete­şugului celui rău şi Biserica cea sfîntă a lui Dumnezeu mireasa Mielului celui fără de prihană, s'a întemeiat iarăşi în odihna sa cea mai dinainte şi în cinstea sa cea veche, rădicîndu-se împreună şi toate prilegiurile de vreun prepus rău.

Deci se vede a fi lucru necinstit şi cu necu­viinţă, ca Biserica moldovenească, care totdeauna a fost mădularea cea mai aleasă şi mai de frunte a Bisericii cei mari, să-şi caute blagoslovenia sa, la scaunul cel mai mic şi nu la cel mai mare. Pentru aceia te rugăm pre Măriea ta, smerenia noastră, împreună cu tot sfinţitul sobor, ca să bine voeşti a întrupa iarăşi la alt scaun mai vrednic, mădularea această cinstită a Bisericii şi să porunceşti ca Mitropoliţii Moldovlahiei (aşa numesc grecii Moldova) să-şi caute blagos­lovenie ca şi mai nainte la scaunul nostru cel de obşte al Patriarhiei şi cu adevărat va fi spre cinstea lui Dumnezeu şi spre slavă maicii noastre a Bisericii şi nouă ne va fi pricină de bucurie veşnică.”

Deci Domnul Vasilie, îndemnat fiind cu această scrisoare a Patriarhului şi a soborului, a poruncit îndată, ca de acolea înainte, să nu-şi mai caute Mitropolitul Moldovei blagoslovenie aiurea, fără numai la Patriarhul de Ţarigrad.

Şi mai pe urmă tot sub stăpînirea acestui Domn, adunîndu-se în Iaşi sobor din ţară asupra Iconoclastrilor şi alţi eretici din vremea aceia, a întărit şi această poruncă împreună cu în­voiala şi iscălitura tutulor Patriarhilor încă şi cu a Ohridianului.

Mitropolitul Moldovei are cu totul osebită cinste la Biserica răsăritului, care alţi Mitropoliţi n'au şi măcar că n'are nume de Patriarh, dar nu este supus nici la unii, căci măcar că-şi caută întărire şi blagoslovenie la Patriarhul de Ţarigrad; însă acela nici îl poate scoate pre dînsul din scaun, nici poate să-l aleagă şi nici este el îndatorit ca alţi Mitropoliţi, să aştepte psiful dela Biserica cea mare a Ţarigradului, ci dacă dobîndeşte întărire dela Domnie, săvîrşesc punerea mîinei trei Arhierei din Moldova şi trimit scrisoare cătră Patriarhul, cu înştiinţare cumcă „s'a ales (N) prin chemarea Duhului Sfînt, iară nu din altă pricină omenească şi este om învăţat şi cuvios şi temător de Dumnezeu”.

Asemenea scrie şi Domniea cătră Patriarhul, altă scrisoare osebită şi-l roagă pre dînsul, ca şi cu blagosloveniea sa, să întărească pre acel nou hirotonit. Iară Patriarhul nu poate cumva să nu priimească, ci trebue la toate să urmeze dupre cererea Domniei.

El este slobod şi de dajdiea aceia ce se dă Patriarhului cu nume de ϰοινότητος ϰαὶ βοηθείας[58] şi nicio lege nu-l îndatoreşte pre dînsul ca să întrebe pre Patriarhul, ori şi pentru care pri­cină ce este să se facă în Biserica Moldovei, căci el are putere asupra Bisericii sale asemene ca şi Ohrideanul. Însă măcar că el este aşa puternic în dregătoriea sa, nu poate nici să puie nici să scoată pe vreunul din Episcopii săi, căci numai Domniea are să cerceteze pentru purtă­rile şi pentru învăţătura celor ce se fac Arhierei şi pentru pricinile acele pentru care ar fi să-i scoată, avănd putere ca să-i şi scoată, pentrucă aceste toate le-au oprit Domnii asupra sa şi Mitropoliţilor au lăsat numai punerea mîinilor, dupre aşezămîntul Apostolicesc. Însă şi Domniea măcar c'are stăpînire nemărginită asupra su­puşilor săi, fără de voia Mitropolitului nu poate nimic să schimbe, să adaoge sau să lepede. Dar şi legea această opreşte numai pre Domnii cei cuvioşi, iară cînd este vreunul călcător de lege, nu poate să-l oprească nicio lege.

Mai este datoria Mitropolitului, cînd va ho­tărî Domniea pre cineva ca să-l pedepsească cu moarte atuncea să stea înaintea Divanului, sau să întărească judecata Domnească, sau să o în­drepteze, dupre hotărîrea legilor. Şi Domnii încă primesc aceasta ca nişte creştini şi iubitori de dreptate.

Episcopii încă fără de zătihnire îşi săvîrşesc datoriea chemării lor prin eparhiile lor, şi aşează preoţi, pe carii aflăndu-i cu vreo greşală mare, îi şi lipsesc pre dînşii de darul preoţiei, fără de nicio milostivire şi nimine nu stă la această împotriva judecăţii lor, însă ca să puie ei sau să scoată pe vreun Egumen, sau vreun Arhi­mandrit, nu li s'a dat acest fel de putere; şi aceştia stau numai sub Divanul domnesc şi cînd fac vreo greşală mai mică, atuncea se pe­depseşte fieştecarele, cel mai mic de cătră cel mai mare, adică pre Diacon îl pedepseşte Preotul său, pre Preot, Protopopul; pre Ieromonah sau pre Monah, îl pedepseşte Egumenul sau Arhiman­dritul său; pre Protopop, pre Egumen şi pre Arhimandrit, Episcopul; şi pre Episcop, Mitro­politul; iară pre Mitropolit îl pedepseşte Domniea. Însă Domniea se pedepseşte numai singură de con­ştiinţa sa şi de Dumnezeu, carele a pus pre Sultan ca să îndrepteze şi să pedepsească uneori pre Domni.

13 14 15 16 17 18 19 20 21 22