Exploatarea pădurilor însă a lăsat urmări păgubitoare pentru ţară pentru un lung şir de ani, căci, precum uşor se înţelege, prin aceasta s-au zdruncinat limitele izotermale şi clima din Basara­bia, ce era înainte de aceasta cu 60 de ani. Iernile de acum din ţinuturile Hotinului şi ale Sorocii ajung la aceeaşi intensitate a frigului ca şi în guvernămintele din nordul Rusiei, iar secetele şi arşiţa ţinutului Bălţului şi din sudul Basarabiei sunt egale cu cele din Asia Mică.

Pământul de ţelină din ţinuturile Hotinului, Bălţului şi Sorocii s-a stârpit aproape desăvârşit prin lăcomia unei culturi silnice extinsă asupra pământurilor de grâu de mii şi mii de fălci. De la anul 1884 încoace se începu în Basarabia îngrăşarea pământului cu gunoaie, după sistemul Germaniei, însă această îngrăşare de pământ înghite capitaluri colosale, fiindcă costă la o mie franci hectarul. La urmă se înşiră şi alte calamităţi financiare pentru pro­prietarii de pământ, precum ridicarea boierescului obligământ, criza valutei şi lupta bursei din Berlin, şi la urmă colosala con­curenţă a Indiei şi Americii, care şi-au deschis jitniţele lor Eu­ropei, astfel că Basarabia cu fosta sa jitniţă a Europei de primul rang a rămas actualmente cu totul izolată, până chiar şi portul Odessei se pleacă din zi în zi spre decadenţă.

Aşadar, cu cât această provincie s-a îmbunătăţit în privinţa civilizaţiunii prin înfrumuseţarea zidirilor, prin inovaţiuni, aşe­zăminte legale, prin drumuri de fier, şosele, spitale etc., cu atât a scăzut în belşugul productiv al pământului.

Populaţia însă se adaugă cu o nespusă repeziciune, aşa că după statistica de la 1885 se numărau în Basarabia 1.397.842 suflete, iar până acum sunt 1.775.000 suflete de ambele sexuri, care se hrănesc din vlaga pământului, frământându-l neîncetat, până ce va ajunge să se prefacă în lut neroditor.

Rămase încă un ram de comerţ foarte rentabil, cu trecerea boilor şi a porcilor îngrăşaţi la Viena, dar în urma protestului ridicat de Ungaria, Austria a închis graniţa şi acum această marfă vine dusă la Varşovia, dar profitul rămâne tare problematic, fiind­că atârnă de la bunăvoinţa Germaniei, care când deschide, când însă pe neaşteptate şi sub pretext de epizotii închide graniţa, lăsând astfel pe neguţători mofluzi.

Deci Basarabia, ce s-ar putea numi California Europei, fiind lipsită de fabrici ce dau poporului hrană materială, astăzi se poate numi o ţară săracă, căci ţăranul trăieşte vara muncitor, iar iarna retras în bordei, unde rămâne 6 luni în somnolenţă ame­ţitoare, neavând unde să-şi câştige hrana. Aceşti ţărani stau iar­na tologiţi pe cuptor, mănâncă productele adunate de cu vară de pe ţarini, şi de au şi cruţat ceva bani, apoi aceştia sunt întrebuinţaţi în dăjdii şi neajunsurile familiei, ce se adaug mereu, căci şi ţăranii sunt molipsiţi de pasiunea luxului. Ţăranul nostru de acum se ruşinează să poarte opinci şi suman de fabricaţie cas­nică şi femeile lor catrinţă şi ştergar pe cap, în modul vechilor râmleni. Opincile s-au schimbat, ţăranul umblă acum în ciubote de la 18 până la 20 ruble perechea, iar catrinţa a făcut loc man­tilei de modă de 25 până la 30 de ruble* şi altor nenumărate obiecte de lux rustic, adăugând încă benchetele la hramuri cu râuri de holercă, botezurile, nunţile şi îngropăciunile.

Presupunem că unii dintre ţărani sunt proprietari de pământ de la 8 până la 12 hectare de familie. Pământul acela însă este aşa de rău lucrat şi plin de mărăcini, încât productele, necurate

• Costumurile şi îmbrăcămintea bărbaţilor şi a femeilor vechilor băştinaşi s-au desfiinţat; acum hainele lor sunt o amestecătură bulgărească şi malorusă. Astfel sunt şi dansurile, din care a rămas originală numai hora, numită „joc“.

fiind, le cumpără ovreii cu preţuri de nimică, ba ce-i mai mult, aceste producte sunt la mulţi locuitori zălogite cu ani înainte.

Astfel ţăranul nostru este asuprit în cele financiare, dar cauza acestei asupriri este îndeosebi a se ascrie lenii altoite în sângele românului. Şi cu toată poziţia lui materialiceşte zdruncinată, ţăranul este mulţumit cu sine şi se împacă uşor cu împrejurările şi nevoile ce-l întâmpină în viaţă şi în familie.

Guvernul Rusiei este condus de două principii morale, ce sunt cunoscute ca cele mai trainice temelii ale unui stat absolutistic. Aceste principii sunt credinţa în religiune şi filantropia. Toţi amploiaţii statului, care fac adică parte din ocârmuire, sunt oa­meni ce au absolvit vreo facultate cu diplome şi sunt conduşi de o fanatică umanitate. Astfel comitetul legislativ al senatului alcătuit din membri de aceştia, a anulat orice pedeapsă de bătaie, de care se foloseau mai înainte primăriile, având dreptul de a aplica 25 lovituri cu vergile în asistenţă publică, ceea ce nu o dată aducea pe ţăran la ruşine şi desperare. Legea actuală întru atât a ridicat vrednicia ţăranului, încât judecătorii de pace con-damnă la închisoare de 7 zile pe cel ce măcar cu vorba l-a asuprit.

Toate ziarele şi buletinele sunt ticsite cu mii de proiecte filan­tropice pentru poporul de la ţară. Oricine poate purta condeiul, grăbeşte a-şi trimite redacţiunilor ideile filantropice spre publi­care. Se înţelege că toată această îngrămădire de idei se cerne şi se strecoară prin consiliul senatului, dar, fireşte, se acceptează puţine, căci greu este de a scăpa pe cel ce se îneacă, dacă el însuşi nu-şi dă silinţa şi nu face nici o mişcare*.

Ţăranul nostru este acum proprietarul celor 8 hectare de pământ. Dar ce ar face, bunăoară, un neamţ din Germania cu

• Aşezământul monopolului pe băuturi, rachiu şi vin s-a săvârşit în Rusia la 1 iulie 1896, cu zidiri colosale de piatră în toate târgurile şi târguşoarele, costând fiecare la 60.000 ruble. Prin aceasta s-a pus oarecare înfrânare beţiilor ce se săvârşeau prin crâşme, cuiburile depravaţiunii generale.

aşa o proprietate bogată? Negreşit că el în câţiva ani ar avea un capital la vreo bancă, cum le şi au, de pildă, coloniştii ce au emi­grat din Prusia şi s-au aşezat în pustiurile Hersonului şi ale Bugeacului. Ei au venit pe la anul 1825 din ţara lor numai cu traista pe băţ, iar acum rar găseşti unul dintre ei, care să nu aibă la băncile din Odessa vreo câteva mii de ruble, să nu aibă aşezare temeinică de piatră, boi, cai şi oi de Spania, de alte mii de ru­ble. Dar aceştia au fost şi sunt activi în întreprinderi, şi la des­chiderea portului din Odessa, ei şi bulgarii colonizaţi în Bugeac, au procurat toate proviziunile de muncă pentru acest oraş, provi­ziuni ce se plăteau atunci cu preţuri fabuloase de galantomii con­sumatori. Astfel câştigau sută la sută* şi mai ales că acest oraş era înconjurat de pustiuri mai nelocuite.

Deci, eu ca român mă uit cu oarecare invidie la aceşti venetici din lume, ce s-au îmbogăţit atunci, pe când ţăranul nostru stătea pe loc, în mare mizerie în comparaţie cu dânşii. Dar ce misterioa­să cauză i-a împiedicat să imiteze şi ei pe venetici în acel timp? De ce, în loc de nenumăratele care cu mangal, ce le duceau toc­mai din codrii Orheiului la Odessa, nu duceau acolo productele ţării de mii de ori mai îmbelşugate decât cele din pustiurile Her­sonului? Pentru că ei nu le aveau, nelucrându-şi pământul, şi mai bucuros preferau să vândă la Odessa un car de mangal cu 10 ru­ble, în loc de a lua pe un car de o sută de căpăţâni de curechi 100 ruble, pe o găină 3 ruble, pe un ou 1 franc — tot aceleaşi preţuri ce se plăteau în California la începutul exploatării. Pe când lupta pentru existenţă constă din exploatarea diferitelor branşe, ţăranul român nu cunoaşte decât câştigul ce rezultă din munca cu braţele, ce de multe ori nu i se răscumpără cu mari profituri. El nu gândeşte că el munceşte numai, însă în cele spirituale

• Toate vânzările şi cumpărăturile din acel timp se săvârşeau în aur şi argint de agiul 84. Bancnote nu existau. Portul Odessei s-a deschis la anul 1817 cu privilegiul de Port-franc pe 30 de ani.

lâncezeşte. El este curajos, dar totodată şi fricos în orice afacere ce nu o cunoaşte, ce strămoşii lui nu au făcut-o; orice încercare pentru el este o problemă grea, o ipoteză încurcată. Benevol şi cu supunere se lasă a fi exploatat, fără a-şi da silinţa de a scăpa din mreajă.

Sunt mulţi care învinovăţesc pe evrei. Dar antisemiţii trebuie să aibă în vedere şi aceea că aceşti lipitori sunt pretutindeni răsfiraţi şi printre nemţi şi bulgari, care locuiesc în ţară. Aceşti colonişti găsesc însă că evreii sunt un rău trebuincios acolo unde trebuie pusă în activitate patria, răbdarea şi calculul în grelele operaţii de comerţ, tocmai precum drojdiile fac să crească pâinea dospind. Îndată ce pâinea este însă coaptă, trebuie să le-o iei din mână imediat, să le-o împărţeşti numai o parte, căci altfel ei o mănâncă întreagă. Dar ţăranul, având libertatea lucrului, fără zapcii ca mai nainte, fiind acum ocrotit, zăcăieşte dezmierdat cu „bogăţii de pământ“ şi ca proprietar tot rămâne cu punga deşartă. Ogoarele lui sunt mârşav lucrate şi pline de buruieni şi de tot felul de seminţe ca: măzăriche, neghină, măselari, volbură, tăciune etc., etc. Apoi exploatarea celor 8 hectare se face fără repaos, astfel că în grabă vor trebui a fi îngrăşate; la o astfel de operaţie agricolă însă trebuiesc puteri de cărat, care numai tot al zecelea gospodar le are şi chiar acesta este adeseori lipsit de ele prin epizootie.

Apoi ce va fi mai departe, este greu de prevăzut; dar va fi vai de ţăranul nostru, când va ajunge la strâmtoare cu privire la pământ, cum este acum în Germania. Oare atunci ţăranii români fi-vor ei capabili să-şi găsească hrana în emigraţii? Deci mă întorc la întrebarea mea: Fost-a mai bine când a fost mai rău, sau fost-a mai rău când a fost mai bine?...

Dar să lăsăm ca viitorul să aducă cu sine ceea ce este menit de soartă şi să ne întoarcem la vechile cetăţi ale Basarabiei ce au fost odinioară pavezele ţării în necontenitele lupte ce se săvârşeau pe acest colţ de pământ, pomul de discordie al dife­ritelor popoare din Asia şi Europa, ce se năpusteau asupra pro­vinciei acestei, ca asupra unui pod strategic ce le stătea în cale, făcând din ţară o arenă de gladiatori, care îşi lăsau ciolanele îngro­pate la temeliile acestor zidiri.

Însă precum am zis în alte opuri ale mele, nici o ştiinţă nu este atât de şugubeaţă şi plină de greşeli, ca istoria unui popor, ce locuieşte în pustiuri sau pe înălţimea munţilor, izolaţi de cul­tură. Istoriograful, neavând documente temeinice, manuscrise sau alte monumente, scrie trecutul acelui popor întemeindu-se pe ipoteze, pe păreri create de sine însuşi cu ajutorul fanteziei, pe glume cu diferite tendinţe, când lăudând pe cuceritori şi înjosind naţiunea, când lăudând naţiunea şi defăimând pe cuceritori. Neavând istoriograful nici urme de dovezi (şi considerând că orice contrazicere ivită este o luptă, iar lupta o răzbunare), îi rămân măcar aceste mijloace, cu ajutorul cărora se poate achita aproximativ de datorinţele sale. Tocmai în această poziţie se află şi acela care cutează a scrie adevărul asupra ţării române în vechile hotare ale lui Traian.

I. Cetatea Hotinului

După cronicile istorice ale Basarabiei, alcătuite de învăţaţii diferitelor naţiuni*, târgul Hotin cu cetatea lui juca un rol însem­nat odinioară atât în privinţa comercială, cât şi ca fortificaţie de apărare în contra năvălirilor feluritelor neamuri de cuceritori, ce împroşcară cu sângele lor pereţii acestei zidiri.

Precum se presupune, fondatorul Hotinului a fost voievodul

• Notiţele istorice sunt adunate din opurile vechiului istoric-geolog Strabon; apoi de la modernii istorici episcopul din România, Gavriil Enăceanu în „Revista Nouă“, 1888; Zaşciuk, A. Nacu, Gherard, Marchetar, Xenopol, D. Cantemir, Stadnicki, Polauzov etc., etc. Toţi aceşti scriitori moderni ai diferitelor naţiuni adunară ştirile istorice din arhivele Kievului, din Moscova şi din consistoriul Chişinăului.

dacilor Cotizon, în veacul al III-lea al erei creştine. După numele fondatorului târgul se numea la început Cotin, iar în urmă Hotin. Turnul primitiv al cetăţii ar fi fost început de genovezi, care stăpâniseră acele olaturi. Turnul este zidit pe o stâncă oablă pe malul Nistrului, slujind ca o citadelă ocrotitoare navelor cu marfă şi producte, ce circulau pe curgerea apei de la Hotin la Akker­man şi îndărăt. Cu decăderea puterii genovezilor de pe Marea Neagră, Hotinul s-a făcut un punct însemnat în comerţul Moldo­vei, fiindcă prin paşnica convenţie de la 1459 între domnul Moldovei Ştefan al IV-lea şi craiul Poloniei Cazimir, acesta s-a înda­torat să nu stingherească pe locuitorii Hotinului în comerţul cu pescării şi cu productele ţării pe curgerea Nistrului până la Ak­kerman. Se presupune că în acelaşi timp Ştefan al IV-lea sfârşea zidirea fortăreţei începută de genovezi, cu scopul de a se întări în acest punct strategic în contra năvălirilor megieşilor turci.

Această îngrijire şi-a avut şi rezultatul, căci la anul 1476 Ştefan al IV-lea, biruit în război de Mahomed al II-lea, s-a retras în Hotin, unde se pregătea de o nouă luptă cu turcii, care s-a şi pornit peste 8 ani, când a biruit pe turci.

Dar după moartea lui Ştefan, turcii iarăşi cuceriseră Moldova luând Hotinul. La acea luptă, povesteşte legenda, cetatea Hotinu­lui a fost apărată în persoană de soţia repausatului Ştefan Vodă. Vizirul comandant al oştirilor care împresurau cetatea ţinând-o în blocadă, văzu cu prilejul unui asalt ce nu reuşi, pe frumoasa văduvă cum stimula cu deosebită prezenţă de spirit pe apărătorii cetăţii; s-a înamorat de frumuseţea şi curajul ei şi îndată i-a tri­mis soli, ca să o ceară de consoartă legiuită şi să-i promită că-i va pune la picioare tot ce are mai preţios. Tânăra eroină s-a învoit să se deie vizirului de soţie, însă numai dacă vor săpa în jurul ei un şanţ adânc înarmat cu tunuri. Vizirul s-a unit să împlinească dorinţele domniţei şi a depărtat oştirile, după ce a săpat şanţul. Luând însă atunci moldovenii şanţul în folosinţa lor, vizirul a de-venit furios, a comandat un mare asalt şi a cucerit cetatea. Iar domniţa, văzând că de acum nu mai are scăpare, s-a aruncat din turnul Hotinului în Nistru.

Peste câtăva vreme Hotinul iarăşi a fost întors moldovenilor. la 1600 Mihai Viteazul birui oştirile lui Ştefan Movilă şi ale frate­lui lui, Ieremia Movilă, care la urmă fugi în ţara leşească. Mihai Viteazul însă cuceri toată Moldova, alcătuind o nouă domnie cu Hotinul la un loc. La 1617 Hotinul a fost luat de cazacii Ucrainei, dar aceştia, izgoniţi fiind de poloni, au fost siliţi să întoarcă Hotinul turcilor, şi retrăgându-se au nimicit două târguşoare zidi­te de ei pe malul Nistrului.

La anul 1650 Hotinul trecu iarăşi la moldoveni şi în această cetate şi-a găsit scăpare voievodul Lupul, ascunzându-se în ea, prigonit fiind de hatmanul Hmelniţki, care voia să-l silească a-şi de fata după fiul său Timuş. Apoi la anul 1678 Hotinul devine iarăşi turcesc.

Regele Poloniei Ioan Sobieski, folosindu-se de vălmăşagul şvezilor şi gâlcevile seimului de la Cracovia, adunând o oştire de 50 de mii, luă de la turci Hotinul, împresurând Kameniţa din Podolia. Dar cu sosirea oştirilor musulmane ale lui Mahomed al IV-lea, polonii au fost siliţi să se retragă, iar Mohamed, luând înapoi Hotinul, l-a întors moldovenilor.

La 1711, după emigraţia domnului Dimitrie Cantemir al III-lea în Rusia, cetatea Hotinului a fost din nou luată de la moldoveni de turci şi reconstruită de inginerii francezi; ea alcătui împreună cu satele din jurul ei raiaua Hotinului, adică provincia creştinească a turcilor.

În urmă, pe timpul războaielor ruşilor cu turcii, Hotinul a avut o soartă foarte schimbăcioasă luat fiind de ruşi, întâia oară de mareşalul campestru Minich, care cu o armată de 30 de mii şi cu rezerva condusă de generalul Rumeanţev3, birui cu desăvârşire asupra turcilor şi luă cetatea. Dar prin pacea de la Belgrad de la 18 septembrie 1739 Hotinul a fost întors turcilor.

Iară la 1768 sultanul Mustafa al III-lea, declarând Rusiei război, şi-a concentrat armata în Hotin. Atunci comandantul su­prem al armatei ruseşti şi-a înşirat oştirile pe malurile Nistrului, iar cu energie respingând pe turci lângă satul Nouă Suliţă şi trecând cu toate puterile peste Nistru, bătu pe turci tocmai lângă Hotin şi împresură cetatea. Nu s-a hotărât însă să-i dea asalt, neavând la îndemână artileria. Asta s-a întâmplat la 19 aprilie, tocmai în ziua de Paşti. Apoi la 2 iunie turcii iarăşi fură învinşi, dar cetatea tot n-a fost încă luată. În sfârşit, la 6 septembrie turcii fură cu desăvârşire biruiţi de ruşi, iar garnizoana turcească a Hotinului fugi peste Dunăre, şi cetatea fu ocupată de ruşi. După luarea cetăţii Benderului, Hotinul servea ruşilor ca un punct de reazem la invaziunile lor în Basarabia. Dar prin pacea de la Kuciuk-Kainargi la 1774 Hotinul iarăşi a fost întors turcilor.

În războiul următor de la 1787 Hotinul a fost asediat de ar­matele aliate austro-ruseşti, când comandantul armatei austriece, principele Koburg, după o zadarnică încercare de a lua cetatea de la turci, s-a retras. Dar în luna iunie divizia lui Saltâkov, trecând Nistrul, a pus cetatea Hotinului sub blocadă, ce a durat până la 18 septembrie, când apoi turcii s-au hotărât să predea cetatea prin capitulare. Deci Hotinul din nou a fost ocupat de oştirile ruseşti până la 1791, când, prin pacea de la Iaşi, toate cetăţile luate de ruşi fură întoarse turcilor.

În sfârşit, în al treilea război al ruşilor cu turcii, la 1806, gene­ralul Michelson, comandantul a 70 mii de soldaţi în Podolia, a trimis pe generalul Essen cu o parte a armatei ca să ieie cetatea Hotinului. Comandantul cetăţii, Mohamed Paşa, văzând pre-gătirile de asalt, a dat cetatea în capitulare cu acea condiţie ca garnizoana să poată ieşi în pace cu femei şi copii şi să treacă Dunărea în domeniile Turciei, precum şi cu toate hergheliile de cai ale cavaleriei ce păşteau pe câmpiile raialei Hotinului, sub privegherea şi seama pârcălabilor turceşti Cărăcuş şi Taban*.

• Moşia Caracuşeni după documente se numeşte Duşceni, precum şi Tabanii Mihălcăuţi. Dar totuşi aceste două moşii au păstrat şi numele dat de turci, care locuiau pe câmpiile acelora, păzind caii artileriei.

După acest period, prin tratatul de la Bucureşti, Hotinul împreună cu Basarabia întreagă au fost alăturate şi date Rusiei în stăpânire, la anul 1814, după căderea lui Napoleon. Atunci cetatea Hotinului, cu toate că rămase numai de al 2-lea rang, totuşi mai fu întărită din partea ruşilor, care au adaus unele fortificaţii, cheltuind de la 1814 până la 1840 o sumă însemnată de ruble, până ce la 1856 strategii ruşi au constatat că cetatea Hotinului nu mai corespunde însemnătăţii sale, ca punct strate­gic în contra Austriei şi în acelaşi timp depărtând din ea garnizoa­na, a fost dată în proprietatea şi la dispoziţia târgului. Şi orăşenii au pornit apoi a scoate din ziduri piatra, pentru a zidi case şi târg.

Târgul Hotin era pe timpul ocârmuirii turcilor unul dintre cele mai frumoase oraşe din Basarabia atât în privinţa caselor cât şi a grădinilor grandioase. Târgul se distingea prin o curăţenie deo­sebită, avea pardoseală pe străzi şi pitoreşti olaturi. Dar stă­pânirea ruşilor şi nenumăratele lor invaziuni războinice aduseră oraşul în starea lui actuală, ce reprezintă o mare şi glodoasă mlaştină, în care parcă plutesc bojdeucile evreieşti, negre şi tu­pilate. Din turnul genovezilor a rămas numai o parte, ce ca un veteran ciungărit stă plecată spre mormânt, iar zgomotul cetăţii turceşti de odinioară a încetat. Şi dacă acum vreun turc bătrân ar vedea în ce hal a ajuns elegantul oraş de odinioară, ar plânge amar ca şi maurul care păşeşte pe pământul Alhambrei. Deci tim­pul înghiţi trecutul acestui loc strategic, cimitirul osemintelor de eroi de diferite ginţi, unde în încruntate măceluri se ciocneau nea­muri cu neamuri cu nenumăratele lor oştiri, pe o palmă de pământ. Şi aceste neamuri au lăsat astfel o pagină de sânge în istorie. Rar de tot se găsesc între cetăţile lumii astfel de cetăţi, care să fi fost atât de zbuciumate în lupte ca Hotinul. Dar astăzi ea reprezintă o urâcioasă ruină, neagră şi posomorâtă pe malul Nistrului, care asemenea nămolit în acel loc, cu lenevire îşi trage apele sale spre Marea Neagră.

Aşadar, un istoric şi arheolog român, şezând pe ruinele aces­tei cetăţi, ar putea crea într-o inspiraţie poetică o adevărată Ili­adă cu frumoasa Elenă, ce ar fi văduva domniţa Casandra, ale cărei oseminte odihnesc pe fundul Nistrului, care cu apele lui a învelit-o de vie ca şi un giulgiu rece şi omorâtor.*

2. Cetatea Sorocii

Acest oraş este foarte vechi, de pe timpul stăpânirii genove­zilor, colonizaţi pe malurile Mării Negre şi ale Nistrului. Aceştia făcură acest punct drept depozit pentru productele şi mărfurile lor aduse pe mare şi numiră oraşul Olhinia. Însă cum se presu­pune, Soroca a fost încă înaintea genovezilor construită şi anume pe timpul prigonirii creştinilor, care, desfăcându-se de legiunile idolatre ale lui Traian, găsiră aici adăpost şi scăpare, ascunzân­du-se cu cultul lor creştinesc între stâncile şi codrii din olaturi. Asta o documentează schiturile şi mănăstirile cioplite în stânci, ca locuinţe subterane în modul catacombelor Romei.

Când Mahomed al II-lea cuceri Constantinopolul şi coloniile rămase de pe malurile mării şi ale Nistrului, cetele de creştini se desfiinţară şi renumele Olhiniei se stinse. În veacul al XV-lea însă Ştefan cel Mare, al cărui scop era de a scăpa ţara de invaziunea polonilor şi a ungurilor, zidi şi reînnoi vechea cetate Olhinia, făcând din ea un punct strategic de apărare în contra opresorilor şi a numit-o Săraca**, ca o aluziune la bieţii locuitori pe care