Filtru pe categorii
  • 2011
  • page views Vizualizări

Epoca Marii Migraţii

Marea migraţie a popoarelor în secolele V-VIPerioada dintre secolele IV – VII a intrat în istoria Europei ca epoca Marii migraţii a popoarelor, declanşată de mai mulţi factori, care s-a soldat cu însemnate transformări sociale, politice, etnice, economice şi culturale. Un factor important în începerea Marii migraţii în Europa l-a constituit migraţia populaţiilor germanice determinată de creşterea demografică, schimbările în structura socială şi modul de viaţă al germanilor, răcirea climei în peninsula Scandinavă care a dislocat spre sud o parte a locuitorilor regiunii.

În antichitate germanii ocupau teritorii vaste în Europa Centrală şi Scandinavia. Cele mai însemnate triburi ale germanilor erau goţii, gepizii, alamanii, francii, saxonii, anglii, longobarzii etc.

Schimbările climatice, în special răcirea climei în spaţiul est-european şi siberian a pus în mişcare, succesivă, triburile hunilor, avarilor, slavilor, bulgarilor, ce s-au succedat în valuri, participînd la Marea migraţie a popoarelor ce a cuprins Eurasia.
În secolele III – IV o ramură a goţilor, şi anume vizigoţii, se stabilesc în Moldova de sud, Cîmpia Munteană şi Transilvania. Potrivit datelor arheologice la începutul secolului al IV-lea d.Hr. în regiunile de cîmpie din afara Carpaţilor se constată o creştere a densităţii demografice ca urmare a prezenţei confederaţiei gotice. Vizigoţii îşi instituie dominaţia politică asupra populaţiilor din regiune cum ar fi dacii, sarmaţii (slavii) şi carpii. Ca urmare a acestor proces pe un spaţiu întins se produce o uniformizare culturală denumită de arheologi cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov.

În mediul vizigoţilor apar primii creştini. Astfel, în anul 341 d.Hr. din imperiu, pentru a fi episcopul goţilor creştini este trimis Ulfila, care fiind alungat de germani se stabileşte la sud de Dunăre.

De la ei au rămas cîteva tezaure, cel mai bine cunoscut fiind cel de la Pietroasa (România). În timpul conlocuirii autohtonilor cu goţii au avut loc numeroase împrumuturi şi schimburi reciproce de obiecte şi podoabe.

Attila, regele hunilor (433-453)Schimbarea situației sociale şi politice din regiunea Dunării de Jos s-a produs în ultimul sfert al secolului al IV-lea. Dincolo de Nistru domina cealaltă ramură a goţilor, ostrogoţii, conduşi de regele Ermanaric. În anul 376 au apărut prin surprindere, dinspre stepele Asiei Centrale, hunii şi alanii. Ermanaric este ucis şi ostrogoţii sînt „preluaţi” în confederaţia hunică (confedereaţia cuprindea mai multe popoare, inclusiv pe slavi). Invazia hunilor produce o schimbare printre neamurile germanice din sud-estul Europei. Goţii se retrag la sud de Dunăre, iar hunii, aşezaţi în Pannonia, exercită o dominaţie indirectă şi asupra teritoriilor dacilor.

Fără a ocupa efectiv regiunile de la est de Carpaţi ca şi alte părţi ale Daciei, dominaţia politică a acestor nomazi s-a exercitat prin mici detaşamente militare care controlau anumite zone sau prin intermediul unor grupuri de populaţie germanică supuse. Urme ale aflării hunilor pe aceste pămînturi, în special cazane de bronz şi podoabe, au fost găsite în cîteva locuri (de exemplu în apropierea satului Şestaci, raionul Şoldăneşti). La mijlocul secolului al V-lea hunii sînt înfrînţi de o coaliţie a popoarelor supuse în frunte cu gepizii, neam germanic, care ulterior (secolele V – VII) se stabilesc în Transilvania. Gepizilor le urmează, în Pannonia (566), avarii, grupurile cărora pătrund şi în Transilvania. Aşezarea avarilor în aceste teritorii, în anii 567 – 568 a reprezentat un moment de turnură pentru istoria regiunii. S-a pus astfel capăt controlului politic exercitat în zonă de gepizi, creatorii unor structuri politice relativ fragile.

Paralel cu aceste migraţii ale popoarelor, în secolul al VI-lea are loc pătrunderea unui nou val de slavi în regiunile nord-dunărene. Izvoarele bizantine amintesc, pentru prima dată, pe sclavini şi anţi. Slavi se numeau diferite popoare ce locuiau timp de milenii în Europa de nord, centrală și de est alături de strămoșii noștri geto-dacii. Din a doua jumătate a secolului al VI, atacurile slavilor asupra frontierei bizantine a Dunării au devenit mai frecvente. În această vreme, în Cîmpia Munteniei sînt cunoscuţi din izvoarele literare mai mulţi conducători militari ai slavilor, ca Dauritas, Ardagast şi Musokios, Piragast. Ei numesc ţinutul din Cîmpia Munteană Vlaşca (Ţara Vlahilor), iar în secolele VI-VII ajung în Transilvania.

În 602, ca urmare a evenimentelor ce au dus la disoluţia frontierei bizantine a Dunării, slavii au trecut şi s-au aşezat în masă în Peninsula Balcanică. Înaintarea slavilor a influenţat evoluţia populaţiei autohtone de origine geto-dacică din spaţiul carpato-dunărean şi din Peninsula Balcanică. Stabilirea slavilor la sud de Dunăre a împărţit populaţia autohtonă în două mari grupuri: unul la nord, cuprinzînd urmaşii dacilor librei; altul, la sud, în Peninsula Balcanică, unde în diferite zone, alături de slavii deveniţi majoritari, se păstrează comunităţile, atestate sub numele de vlahi. Aşezările vlahilor din Bosnia şi Serbia au dăinuit pînă la sfîrşitul evului mediu, cînd au fost asimilate parțial de populaţia sud-slavă.

La nord de Dunăre procesul a evoluat invers: autohtonii i-au asimilat pe slavi timp de cîteva secole (acelaşi lucru se întîmplă cu slavii aşezaţi în Epir, Tessalia, Pelopones, care în cîteva sute de ani au fost asimilaţi de greci).

Prezenţele slave sînt atestate arheologic în secolele V-VII în mediul cultural Ipoteşti-Ciurelu-Cîndeşti (la sud de Carpaţi) sau Costişa-Botoşana-Hanska (la est de Carpaţi).

Un moment favorabil pătrunderii noilor grupuri de slavi la sud de Dunăre l-a reprezentat sosirea şi instalarea la sud de fluviu a unei părți a bulgarilor de pe Volga – protobulgarilor în anii 680-681.

De-a lungul secolelor VIII – X în spaţiul balcano-dunărean s-a dezvoltat cultura Dridu care cuprindea nordul Bulgariei, Dobrogea, teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre, sudul şi centrul Moldovei. Purtătorii acestei culturi a fost o populaţie sedentară, preponderent agricolă, considerată de unii cercetători un rezultat al îmbinării tradiţiilor autohtone de origine geto-dacă şi slave prezente în acest areal.

Slavii stabiliţi la nord de Dunăre nu modifică caracterul autohton al populaţiei din spaţiul carpato-dunărean. Contribuţia lor se resimte mai ales în vocabular şi în preluarea de către autohtoni a denumirii unor instituţii.

Toate popoarele migratoare au exercitat o anumită influenţă asupra populaţiei autohtone. Cea mai puternică a fost influenţa slavilor. Influenţa slavă a lăsat urme adînci în evoluţia instituţională, religioasă şi culturală a populaţiei autohtone de-a lungul întregii lor istorii medievale. Începînd cu secolele IX-X, slavona devine limbă a bisericii din regiunea balcano-dunăreană, se adoptă unii termeni slavoni referitori la instituţiile politice, bisericești şi militare, precum slujbă, voievod şi cneaz.

Mai tîrziu slavona va deveni limbă de cult şi de cancelarie a statelor medievale Moldova şi Valahia.

Nu este cunoscut cum se autodenumea populaţia autohtonă în secolele IV-XII din spaţiul carpato-nistrean. Dar, deşi regiunea era stăpînită de diferite popoare migratoare, strămoşii noştri, fiind organizaţi în comunităţi omogene din punct de vedere etnic, au supravieţuit, în special în regiunile montane şi cele împădurite, unde se retrăgeau în caz de pericol, menţinîndu-şi limba, cultura, tradiţiile şi obiceiurile, moștenite de la tracii și geto-dacii antici. Nivelul de organizare politică, dezvoltarea economică şi culturală a permis strămoşilor noştri să asimileze acele popoare care au rămas în spaţiul carpato-pontic.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Lebedenco

Statut:
Sat
Prima atestare:
1906-1910
Populația:
796 locuitori

Lebedenco este un sat şi comună din raionul Cahul. Din componenţa comunei fac parte localităţile Ursoaia, Hutulu și Lebedenco. Localitatea se află la distanța de 11 km de orașul Cahul și la 185 km de Chișinău. La recensămîntul din anul 2004, populaţia satului constituia 796 de oameni. Satul Lebedenco a fost întemeiat între anii 1906-1910 cu denumirea Crihana Nouă.

Citeşte mai departe