Întâia noapte a lui Iung

Tu! Dumnezăul liniştii ci umbra ti-mpresoară,
Somnule! Vino de m-adormi... o, ceriule, el zboară!
Ca un prietin vânzători fugi de cei nenorociţi
Sădi în culcuşul numai a celor fericiţi.
De glasul cel tânguitor fugi, să depărtează,
Glasul celui nenorocit pe el îl spăimântează!
După câtiva menunte unii odihni tulburate,
Mă deştept. Fericit cel ci nu să trezăşti
Şâ este tot în noapte şi mormânturile uitate
La stare ce cumplită el acum nu mai gândeşti
Dar dacă şâ-n mormânt stârvurile visază,
Nici acolo nu găsăşti vro mângâioasă rază.
Chicuram... Un vis! un vis spăimântători
M-au trudit necurmat cu chip tulburători,
Fără nădejdi tras dintr-o nenorocire,
În spaimi înfricoşate şi întru îngrozire.
Vai! sufăr încă, şi dintr-o răsuflare
Un vânt au împrăştiet această-nşălăciuni.
Dar însă, în sfârşit, din somn m-am dişteptat
Şi-atunci, crud, adivărul pe mini-au aşteptat.
M-am trezit! Ce-am văzut? Am văzut trii mormânturi
Întru cari zac trupurile celor mai scumpi menunturi,
Cerând la ochii mei cu lacrămi, pe rând,
A amoriului jale, a prieteniei gând.
Zâua nu-i îndestulă la necazurile meii,
Şi noapte ce mai acoperită cu mai negri perdeli.
Când toate să stâng în al său întuneric,
Ah, acel întuneric nu-i ca mine de trist, nu-i ca mine de jalnic!
Fantom spăimântători ci-l urmează tăcere,
Pe scaon de abanos având aşa şăderi
Cu un nour des văzduhu învăleşti
Şi cu un schiptru de plumb pe lume stăpâneşti.
Ci întuneric, Doamne! şi ce linişte mari!
Şi fire întru tăceri, ea îi dă ascultări,
În zădar urechea ascultă, în zădar ochiul vede,
Toati în lumi sunt moarte, toate întru tăceri!
De acest mari lucru cum sufletul să miară,
Nenorociri, necazuri, toate acum să piară!
O, stălucite soare! O, ste preluminoasă!
Vin de mă luminează, ah! zi prefioroasă!
Voi, cari-mi îndulciţi întuneric, tăceri,
Voi, vecinici făpturi ce-mi sunteţi cu plăceri,
A cărora fiinţă duhu ne-l lămureşti,
Faci ca să uităm toate, necazu îl năduşeşti,
Veniţi de sprijăniţi minte me ce rănită,
De necazuri şi trudi cu totul obosită.
Şi vă voi mulţămi în noapte ce cumplită,
Când minte me de suflet s-a afla dizlepită.
Ah, numai în mormânt omul cel ticălos
Îşi leapădă trufie, ci ari mai frumos!
Smerit de osândiri, când întră în mormânt,
Măriri şi-ngâmfare s-acopăr cu pământ.
Dumnezăiri deşarte, voi mă veţi agiuta.
Eu chem pe Dumnezău meu, ci sunteţi voi înainte sa?
A căruia Dumnezău glas puternic şi tare
Au răzbit a haosului adâncime ce mare?

Localităţile Moldovei şi diasporei

Brejeni

Statut:
Sat
Prima atestare:
1856
Populația:
227 locuitori

Brejeni este un sat din cadrul comunei Ciuciuieni, raionul Sîngerei. Localitatatea este situată pe valea rîului Ciuluc la distanța de 2 km de oraşul Sîngerei şi la 110 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004,populaţia satului constituia 227 de oameni. Satul Brejeni a fost menționat documentar în anul 1856.

Citeşte mai departe