- Am venit, drăguţă, să mă bag slugă, doară m-o băga domnul cela ce şede în curţile acelea mari.

Bucuria fetei cînd auzi că s-ar băga slugă, că ea era chiar sora zmeului, ea îl ochise la ospăţ, ea fusese în ceea zi la baba Cremenea, să i-l aducă cu farmece şi acum credea că farmecile babei l-au adus în cursa ei. Deci, răspunse lui Busuioc:

- Tocmai în bun timp ai nimerit, că n-avem păcurar la capre şi uite eu trebuie să umblu cu ele; rămîi la noi, că ţi-a fi bine, eu sînt soră la domnul curţilor ălora, că el este împăratul zmeilor.

Îi mai spuse fata, că frate-so nu-i acasă dar în scurtă vreme va sosi,.. peste două-trei zile.

Aşa rămase Busuioc slugă la zmeu, adecă păcurar la caprele lui; ziua umbla la capre dar nu singur, ci tot cu Mărăsia, adecă cu sora zmeului, că aşa-i era numele fetei şi toată ziua povesteau de dragoste. El se făcea că-i place de ea iar ea-i spuse tot ce au ei, tot ce poate frate-so şi-i spuse şi despre Brîndusa, că-i la ei închisă, că frate-so o furase de la un ospăţ.

Acum era Busuioc încredinţat că se află aproape de iubita lui dar nu ştia cum ar duce-o îndărăt, ca nu cumva să-şi pună capul. Deci se puse a se face că nici de nume nu i-a auzit şi tot cu binişorul o lua pe fata de zmeu. Odată, într-o zi, zise cătră ea:

- Dragă stăpînă, trebuie să merg să-mi caut alt stăpîn, că văd că fratele dumitale nu mai vine; să văd, voieşte-mă ori ba şi să văd ce simbrie-mi poate da, că eu sînt fecior sărac, fără simbrie nu pot sluji.

Atunci fata se supără grozav şi prinse a plînge şi a zice către Busuioc:

- Nu merge nicăiri, dragul meu, că aci, numai de voieşti, poţi să fii stăpîn în curţile acestea, că eu am parte la ele ca şi frate-mio, iar mie mi-e drag de tine şi vreau să-mi fii soţ pe toată viaţa.

- Dacă şi eu aş voi, stăpînă draga mea, numai cît e lucrul tare cu anevoie, că dumniata eşti stăpînă şi fată de crai, iar eu sînt un slugă sărăntoc, venit din altă lume.

- Nu face nimica, dragul meu, că eu te fac domn şi stăpîn, te îmbrac în haine pompoase şi facem o nuntă cît să se ducă vestea şi povestea.

- Că bine ar fi - zise Busuioc - numai mai este un năcaz; fratele dumitale a veni şi m-a omorî, că i-a spune nevasta despre nunta noastră.

- Ei ! ba nu, nu te teme, că cînd a veni Boloboc, frate-mio, tu te cumpăneşte şi-i taie cornul de după cap, că într-acela-i stă toată puterea, iar Brîndusa, nevasta lui, va fi bucuroasă că poate scăpa de el, că-i e urît ca moartea.

Aşa se înţeleseră ei şi Busuioc se îmbrăcă în haine scumpe împărăteşti şi intră cu Mărăsia prin toate odăile şi văzu toate bunătăţile zmeilor dar cu ochii tot după Brîndusa căuta, dar nu o putea vede nicăiri. Văzînd el că ce caută nu atlă, întreba pe Mărăsia:

- Scumpa mea mireasă, unde-i nevasta lui Boloboc, că aş dori tare să o văd, că de-o fi să am pricină cu frate-to, să ne steie întru ajutor.

Şi Mărăsia îl duse în odaia unde era Brîndusa închisă şi legată în lanţuri şi o dezlegă şi o lăsa să umble slobodă, dar de grăit nu grăia cu ea nici un cuvînt, ca să nu se nădăiască Mărăsia că ce gînd are.

Apoi încinseră o nuntă, Busuioc cu Mărăsia, de ţinu trei zile, dar cînd se ospătau mai bine, numai auziră un tunet şi o larmă, de gîndeai că lumea piere.

- E aci frate-mio - zise Mărăsia - du-te de-i ieşi înainte, în curte.

Şi ieşi Busuioc înaintea lui, în curte şi cum îl zări, Boloboc îi  zise:

- Da ce-ţi poartă corbii ochii şi cioarele picioarele p-aici, Busuioace ?

- Am venit, cumnate, că doară am luat pe soru-ta de muiere !

- Luat, luat, dar gîndul tău e la Brîndusa mea, numai cît culcă-te p-acea ureche, iar fiindcă ai cutezat să intri fără ştirea şi învoirea mea aici, de eşti voinic cum te ţii, hai să ne luptăm; de eşti un nimurig, te durmic ca pe un vierme. Hai dară şi-ţi alege !

- Bine, bine, cumnate; mai încet cu urda-n Turda şi cu caşu-n Făgăraş, că nici tu nu te vezi a fi mai voinic decît mine, iar dacă pacea nu-ţi place, hai să ne luptăm; ori în săbii, ori în buzdugane, ori în trîntă frăţească, cum vreai ?

- Ba în trîntă dreaptă, piept la piept, ca voinicii.

Şi se apucară la luptă ca doi urşi, nu altmintrelea, şi se trîntiră şi se rînzoliră, pînă odată Busuioc trînteşte pe Boloboc şi-i taie cornu din ceafă. Atunci Boloboc a şi crepat, de nici urmă de el nu s-a mai văzut. Bucuria Mărăsiei cînd văzu una ca asta, dar bucurie scurtă, căci Busuioc îndată ce omorî pe zmeu, merse în odaia unde era închisă Brîndusa şi o scoase să plece. Dar Brîndusa zise:

- Oho, frate, că nu-i aşa ! Noi vom pleca, de plecat, dar cine ştie cît vom putea merge cu murgul tău; intră în grajd şi ia-ţi calul zmeului, cel din fundul grajdului şi cu acela mai cu spor vom merge.

Şi aşa făcu Busuioc, luă calul zmeului şi se sui pe el, iar al său îl dete Brînduşei şi merseră şi merseră pînă la podul zmeilor. Dar ce să vezi, acolo sub pod era mama zmeului şi clocotea de mînie, ca o căldare ce fierbe mai pogan; deabia aştepta să pună mîna pe Busuioc şi pe Brîndusa. Atunci zise calul ce era sub Brînduşa, cătră stăpînă-sa:

- Stăpînă, spune stîpînului să bage paloşul în coastele calului pe care vine, că acela nu ţine cu noi, ci cu zmeii şi cînd o fi la pod, tot l-a prăbuşi; mai bine vă duc eu pe amîndoi, că acuşi suntem în lumea noastră.

Şi spuse Brîndusa, iar Busuioc odată băgă paloşul pănă-n mănunchi, în coastele calului, de se răsturna într-un şanţ şi rîncheza odată, de veni mama zmeului să vadă ce s-a întîmplat ! Cînd văzu momîrca pe dobitocul ei cel drag, zvîrcolindu-se şi bătîndu-se cu moartea, atît se înfurie, de gîndeai că să soarbă de viu pe Busuioc, dar el era dincolo de pod, unde zmeii un mai au nici o putere.

Ce o fi mai făcut momîrca, nu ştiu; ştiu atîta, că Busuioc şi cu Brîndusa s-au dus acasă, unde s-au cununat şi au făcut o nuntă, cum n-a fost multe de cînd îi lumea. Iar după nuntă, Dumnezeu li-a înmulţit rodul, cît astăzi e plină lumea de busuioc şi brînduşi, cari îs tot copiii şi nepoţiii lor.