string(7) "library" string(8) "document"
1401
1812
1359
300
1200
1497
940
5500
1476
1775
1475
80
1385

Omul enigmatic

1 2 3 4

— O, niciodată asta nu voi face, răspunsei cu supărare, silin­du-mă a-mi smulge mâna dintr-a lui, dar în zadar, căci el o ţinea ca într-o capcană de fier.

— Văzut-ai, îmi zise el cu o zâmbire ironică; voieşti încă să te lupţi cu mine. D-ta sameni acuma unui şcolar dus de urechi la şcoală. Apoi ia seama, căci de la mână la urechi nu este prea departe. Mai bine nu te împotrivi, ci mergi după mine, eu te voi duce, înfocatule copil, în şcoala vieţii, unde vei învăţa mai de aproape şi mai cu luare-aminte caracterul femeiesc.

Contenind de a mă împotrivi, m-am supus voinţei lui şi, cu anevoie străbătând adunarea compactă a invitaţilor bucşiţi în sa­lon, ne-am oprit în sfârşit dinaintea unei uşi încuiate. Romfort o deschise şi, împingându-mă de umeri într-o odaie, a încuiat uşa şi dispăru. Mă aflam într-un buduar iluminat de o lampă ce împrăştia o lumină galeşă ca a lunii şi abia ridicai ochii, când tresării văzând... Ah, Dumnezeule! pe cine?... Pe Silvia în veş­minte de mireasă şezând nemişcată înaintea unei oglinzi. Ea stătea mâhnită pe gânduri, cu capul rezemat pe mână. Ochii ei frumoşi ţintiţi spre fereastră păreau că zboară cu gândul în depărtare.

O, ce fiinţă perfectă era această femeie în poza acelui moment! Era îngerul exilat din paradis care, curbându-şi aripile ostenite de zborul spre pământ, aruncă cu tristeţe o căutătură spre cer, trimiţând ultimul adio unei patrii în care nu se va mai întoarce: iar patria cerească a inimii este amorul.

Privind-o, nu mă simţeam pe pământ, îmi părea că sufletul meu ce flutura pe buzele ei deschise ea l-a sorbit în sine prin un suspin din sânul ei alb.

Silvia, voind să se scoale, se uită în oglindă şi, văzându-mă ca pe un spectru, pică îndărăt cu un răcnet de spaimă.

— Un mort aici! strigă ea acoperindu-şi faţa cu mâinile. Iar eu picai la picioarele ei.

— Silvio! Silvio! o chemai, greu suspinând. Ea îmi recunoscu vocea şi, ridicând capul, se uită la mine.

— D-ta aici? îmi zise ea tremurând. Nu! asta nu se poate, aşa o îndrăzneală de la un om nobil. Depărtează-te, te rog, nu mă aduce la pieire... Între noi toate s-au sfârşit... Asta ţi-am declarat-o prin epistola ce ţi-am trimis. Şi lacrimile cu suspinurile îi curmară vocea.

— Silvio! îi răspunsei eu cu desperare, tu îmi vorbeşti aşa? Buzele tale, care nu demult mă adăpau cu nectarul speranţei, îmi pronunţă acuma sentinţa asta crudă? Au doară nu te iubesc destul, hrănind cu sângele meu o pasiune ce mă chinuieşte? Su-pus ca un sclav, orice dorinţă a ta era pentru mine o lege, netrădându-te măcar cu gândul. Tu te mândreai mai înainte cu dragostea mea ca şi cu un mărgăritar nepreţuit de pe fruntea ta, şi acuma, schimbându-l pe cunună de mireasă alcătuită din frun­ze efemere, mă respingi de la tine?

— Însă eu te-am iubit! îmi răspunse ea înăbuşită de suspine.

Cu aceste cuvinte îmi învenină ea încă mai mult rănile inimii mele.

— Tu m-ai iubit! strigai eu cu iuţeală. Şi tu îmi spui asta în momentul când mă părăseşti pentru altul?

— Trebuie, sunt silită...

— Tu trebuie? eşti silită? replicai gemând de durere; tu ai ui­tat de jurământul tău, care este încrustat aici prin stigma de foc a amorului, şi eu îi arătai pieptul. Acel jurământ de aici nu se va şterge, fiind scris nu pe nisip, ci altoit pe inima mea... în sufle­tul meu.

— Iartă-mă, se rugă ea cu un şopot, dar asta ţi-am declarat-o în epistolă.

— Mi-ai declarat, dar prea târziu, tu ştiai hotărârea părinţilor faţă de tine, însă ai tăinuit-o înaintea mea, gândind, nesocotito, că pasiunea mea e atât de domoală ca şi a ta, plecându-se sub capriciul femeiesc. Prin cochetăria ta m-ai atras în templul amoru­lui, legându-mă cu promisiuni pe altarul de sacrificii ce l-ai aprins cu căutătura ta de foc. Acuma dar gândeşti a stinge acel foc nu­mai cu două lacrimi ce curg din ochii tăi aprinzători? Tu ai cre­zut că e aşa de uşor a-mi smulge din piept amorul, precum îţi smulg eu de pe a ta frunte această cunună de mireasă? Şi cu o mişcare repede i-am smuls de pe cap cununa de mireasă. Părul ei blond căzu în mii de cosiţe pe al ei sân şi pe umerii cei albi ca crinul.

— Nu! urmai ajungând la desperare turbată, tu nu vei fi proprietatea altuia şi dacă soarta a hotărât să ne despărţească pe pământ, atunci lasă să zboare în cer sufletele noastre împreu­nate. Şi apăsai ţeava revolverului de fruntea ei. Dar o putere nevăzută îmi smuci arma din mână, care cu o detunătură grozavă luă foc, trecând glontele prin fereastră. Fumul prafului îmi tâmpi vederea, şi în zgomotul asurzitor al împuşcăturii se auzi râsul în hohot al lui Romfort. Silvia pică jos leşinată.

— Da, d-ta, dle, faci o ciudată curte femeilor frumoase, îmi zise Romfort, ieşind nu ştiu de unde şi ridicând cu braţele sale pe Silvia ca pe o pană.

— Ce vrei să faci, strigai revenindu-mi în fire.

— O faptă pripită! îmi răspunse el, să fugim de aici cât mai în grabă. Ce socoţi, că oamenii sunt surzi, că n-au auzit detu­nătura? În moment vor năbuşi uşa toţi musafirii.

La aceste cuvinte deschise o uşă mascată şi noi tustrei in­trasem într-o tindă întunecoasă, apoi, coborându-ne pe scări, ieşirăm repede pe stradă. Echipajul care ne aduse aştepta la scară. Romfort deschise uşa cupeului şi dintr-o săritură se afla cu Silvia în trăsură, eu i-am urmat, uşa se închise şi caii porniră cu aceeaşi repejune înfricoşată cu care ne-au adus.

— Bine că am scăpat cu toţii, îmi zise Romfort cu mulţumire, de acuma ea este a d-tale, încredinţează-te singur şi, aşezând-o pe braţele mele, adaose: ţine-ţi odorul, pentru că această fiinţă e prea inocentă ca să fie în braţele mele. Iar când îşi va sfârşi tinereţile, la bătrâneţe voi fi eu adoratorul ei.

M-am uitat la el cu mirare.

— Apoi cum gândeşti? răspunse el la mirarea mea. Cauza e foarte lămurită; eu, fiind dezîncântat de frumuseţea femeiască, se-nţelege că preţuiesc în ele numai sufletul lor. Femeia în tinereţe înfloreşte ca o plantă mirositoare, la bătrâneţe anii îi rup câte o petală din a ei corală, până ce lasă din ea un spin înghimpător de care vă depărtaţi voi, fluturaşii, cu repulsiune. Pentru mine, din contra, timpul lor de tinereţe nu-mi aduce nici un folos. Su­fletul în ele este încă puţin dezvelit pentru fapte bune şi păcate. Iară când obrăjeii rumeori se veştejesc, buzele coralii lipsite de sprijinul dinţilor de mărgăritar se cufundă palide în cavitatea gurii, când albeaţa şi frăgezimea pielii de pe trup se preface în strenţe de pergament boţit, când zâmbirea încântătoare produce o schi­moseală urâtă, când ochii odinioară înfocaţi clipesc cu o cău­tătură rece în orbitele lor vinete, când vocea lor amorţeşte de­venind horcăitoare... atunci numai este femeia în deplină dez­voltare, înflorind ca o floare sub un schelet uitat în pustiuri. Atunci de-abia reiese sufletul ei de sub masca urâcioasă a bătrâ­neţii, ce o pune amorul ca de batjocură pe fosta lui favorită. Aşa au fost în floarea tinereţii toate fermecătoarele, vrăjitoarele şi strigoaicele. Ele reprezintă vechimea experienţei şi sunt păcatul împeliţat.

Cuvintele lui îmi păreau atât de enigmatice şi neînţelese, încât, neavând ce-i răspunde, dădui numai din umeri. Apoi, plecân­du-mă spre faţa Silviei, i-am ascultat cu îngrijire răsuflarea, părându-mi că ţin în braţele mele un leş de care vorbea el.

— Aşa că-ţi par ciudat, urmă el, pentru că nu m-ai înţeles. Aceasta este o hâtră justificare a neştiinţei omeneşti. Dar spu­ne-mi, te rog, ce fel de vitejii ai vrut să ne arăţi nu demult, când, de nu veneam la timp şi nu te-aş fi lovit peste mână, putea să treacă glontele nu prin fereastră, ci prin căpuşorul iubitei tale; iară plumbul în capul unei femei tinere e mai greu decât gândul de trădare.

— O, nu-mi aduce aminte de fapta mea grozavă, sau mi-a părea că ţin în braţe cadavrul adoratei mele, răspunsei eu punând mâna pe pieptul Silviei. Inima ei abia se mişca. Dumnezeule! strigai în desperare, îmi pare că se sfârşeşte.

— Apoi la o aşa întâmplare nu chema pe Dumnezeu, ci mai degrabă pe mine, ca să te fac a înţelege că trecerea de la moarte spre viaţă este mai grea decât de la viaţă la moarte. Dar linişteş­te-te, nu peste mult se va trezi.

Eu deschisei fereastra caretei, mă uitai afară şi vântul geros mă lovi în faţă. Câmpurile acoperite de omăt se pierdeau într-un orizont întunecat. Cerul începuse a se însenina, iară nourii groşi şi negri se zbuciumau în spaţiul bolţii eterului, demascând prin intervale discul lunii descrescânde şi însemnând miezul nopţii. Caii cu o repejune nespusă duceau careta spre o pădure. Crengile copacilor acoperite de promoroacă se desenau albe pe fundul întunecos al orizontului. Iar stejarii înaintaţi pe marginile codrului păreau ca nişte fantome învelite în linţoaie albe păzind intrarea în aceşti codri misterioşi. În jur era totul mort, nici cel mai mic zgomot, nici un semn de viaţă, nici măcar jalnicul vuiet al buh­nei nu întrerupse tăcerea de mormânt a acestei nopţi de iarnă în pustiuri. Până şi uraganul contenise suflarea sa de uriaş.

Noi am intrat în acea pădure sau, mai bine zis, treceam pes­te ea, căci uitându-mă pe fereastră îmi părea că zburam pe dea­supra stejarilor seculari, a cărora vârfuri când şi când aninându-se zgâriau fundul caretei. Eu, nevrând, apucai pe Romfort de mână, dară tresării, căci mâna lui era atât de rece, încât mă cuprinse un frig peste tot trupul.

— Aşa că-i frig, îmi zise el cu un râs ciudat... închide fereas­tra, căci Silvia poate să răcească.

— Unde mergem, şi unde ne aflăm? îl întrebai cu o voce tremurândă.

— Noi ne aflăm acuma de la oraş într-o depărtare de 15 mii de kilometri, şi mergem în ospeţie la lăcaşul meu în al şaselea planet de la soare, al zecelea de la lună, trecând, se-nţelege, prin fundul pământului.

— Dar noi zburăm prin aer? bâiguii eu gângăvind, căci de spaimă mi se paralizase şi limba din gură.

— Se prea poate, dar asta o fac din precauţie, căci noi în gra­ba pornirii nu ne-am pregătit cu paşapoarte, făr de care putem fi arestaţi pe la hotarele împărăţiilor, mai ales fiindcă în aer nu avem a întâmpina nici vamă, nici funcţionari şi scăpăm de pri­gonirea bărbatului Silviei, ce aleargă după noi ca un turbat.

Din profundă mirare începusem a deveni neghiob. Dar iată că Silvia făcuse o mişcare şi eu uitând toate m-am plecat să-i as­cult răsuflarea. Cătinel îşi venea ea în fire şi, deschizând ochii, m-a întrebat cu mirare unde ne aflăm.

— Cu mine şi la al meu piept, răspunsei eu depunând o sărutare pe fruntea ei, şi de acuma nici o putere nu ne va despărţi.

— Afară de puterea supranaturală, adaose Romfort cu un râs sălbatic.

1 2 3 4