Partea a doua

I

Simţul firesc al românului seamănă a fi ameninţat de întreagă stingere. Sisteme se ridică în contra sistemelor, şcoalele se ridicăuna asupra alteia şi se întreabă în furia polemicii stârnite de câtevaluni: Cine a dat născare jargonului? Tu... eu?... Bucureştii sau Blajul, sau jargonul nu ar fi oare limba reacţionarilor, aristocraţilor,slavonilor şi rusolatrilor moldoveni, care, după concluziile neconcluzând ale dlui B... , au slăbiciunea absurdă şi retrogradă de a crede şi propovădui că instrumentul cu care s-ar putea cânta româneşteeste bun, dar că meşterii nu sunt vrednici. Noi, care credem căglasul a opt milioane de suflete are mare putere în cumpăna logicii,şi putere mai mare decât logica sistemelor ce se întemeiesc pe gramatici străine şi pe uri politice fără fiinţă astăzi, noi, care credemcă glasul acestor opt milioane de suflete este mai mult decât ocoterie, cuvânt mai mult artistic şi glumeţ decât drept, aruncat dedl B... cu dezinvoltura ştiută a limbajului bucureştean, ne-amîncredinţat, după pătrunzătoare cercetare a lexicoanelor, că coterieînsemnează societăţi mici (româneşte: adunări), sau prietenii literare şi altele sau şcoale sistematice, ce se încerc a trăi afară de viaţaobştii şi a se deosebi de traiul tuturor, bunăoară cuacării şi pedanţii.

Cât de frumoase sunt sistemele şi rodurile lor, sunt români nătângi, convinşi că o limbă, fie ea turcită, grecită, franţuzită şislavonită, când vorbeşte de neam şi s-a născut cu el, când spune detrecut, de patrie şi în fiecare cuvânt stă o tradiţie istorică, o durere,o fală, sau o simţire, e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stârpi.Propovăduirea calvinistă a produs vietatea româniei; ea, precum s-azis, a scăpat neamul de oficialitatea slavonismului în stat şi în biserică, care oficialitate ne mâna în adevăr a nu mai fi naţie şireduce limba la un patoa dezmoştenit precum e acel patoa românescde pe şesurile Tisei. Dar propovăduirea calvinistă şi reacţiaromânească în contra ne aduse forma desăvârşită, forma concretăa neamului nostru. Pentru a tălmăci ideea noastră mai cu pătrundere,am zice că românia a ieşit înarmată de toate puterile vieţuitoaredin revoluţia religioasă, ca Minerva din fruntea lui Jupiter, nescăpânddin vedere că neamul nostru este rodul lumii romană şi al lumiibarbară pe malul Dunării, cum franţujii, italienii, spaniolii suntrodurile în alte proporţii al civilizaţiei vechi şi a sălbăticimii. Moderna ură politică a moscalilor, de care poate fraţii de peste munţica mai depărtaţi nu erau şi nu sunt pătrunşi ca noi, ne-a aruncat înitalienism, în franţuzism şi în alte isme ce nu erau şi nu suntromânism. Însă primejdiile politice, încât priveşte robirea sufletului român, au trecut, adevăratul românism trebuie a-şi ridica capul.

Deosebitele şcoale despărţitoare lumii română se unesc în socotinţa lor despre puţina ştiinţă a limbii slovenilor şi prin sloveniiaceştia ne măgulim a crede că se înţelege reacţionarii moldoveni aiRomâniei literare. Ce vor să zică şcoalele cu cuvântul de ştiinţă alimbii nu se prea pricepe, căci ţesătura, legătura părţilor unei fraze,singularul şi pluralul sunt astăzi ştiinţe ale copiilor şi nu se cerenici barbă, nici ani pentru a lor învăţătură. Purechetul unei virguli,lipsa unei vocale, greşul unei perioade sunt lucruri serioase,mărturisim, şi vrednicesc refutaţii şi nopţi de neodihnă a capetelorînvăţate, dar să fie îndurare şi iertare când cititorul va putea culegeideea prin greşelile limbii. — Nu corectura scrisului face cărţile maibune... îndeosebi pentru limba română, unde să căutăm regulileei? În şcoale?... Dar şcoalele se deosebesc toate prin sistema deţesătură şi de ortografie, şi toate pornesc de la analogii străine,unele italiene, altele latineşti, altele franţuzeşti. — În cărţilebisericeşti, în cronicari, în pildele lui Şincai, lui Klein, lui Maior,ale puţinilor cărturari în urma acestor, în poeţi ca Cârlova şi Scavinski?... Dar şcoalele, ca să fie logice, trebuie să respingă şi pe uniişi pe alţii, că ei sunt barbari, şi nu sunt români, după Blaj sau dupăBucureşti.

Dacă cărţile şi manuscrisele cele mai vechi nu ne dau altă limbă decât aceea ce umblăm a lepăda astăzi, putem oare să presupunemregulile, rădăcinile, terminaţiile şi schimonositurile combinate şicomplicate ce ne impun şcoalele, şi putem crede ca cuvânt de evanghelie că Iaşul, Blajul sau Bucureştii au găsit românia prăpădită.

Nu. — Cărţile cele întâi erau izbucnirea duhului neamului, ce îşi găsise întregimea lui după frământarea nevoită a veacurilor, eraurevoluţia învingătoare a ideii româniei, ce se mişcă în sfârşit înveacul al XV--lea şi vin la lumină în veacul al XVI--lea, cu limba,cu aplecările, cu civilizaţia şi presimţirea de tărie a ei. Până a nuluci la soare, naţionalităţile mocnesc veacuri, şi odată răsar cutoate armele lor, credinţă religioasă, credinţă politică, civilizaţie şilimbă.

Ideea româniei, născând în veacul al XVI--lea, se preface în revoluţie politică şi porneşte regulat analele naţionalităţii printipărire de cărţi: dar temelia acelei revoluţii este tradiţia orală.

Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cântecele vechi, zise astăzi balade, ne dă tot românismul cărţilor bisericeşti şi alcronicarilor, iar nicicum românismul nou. Astă tradiţie orală,neţinută în seamă de şcoale, astă tradiţie pe care este ziditănaţionalitatea română împrăştiată într-o minunată asemănare şiunire pe toate laturile româneşti, e limba. Câtă osebire ar fi întreprovincialismurile moldo-ardeleano-române, am avut şi mai avemîncă o limbă mai presus, o limbă cu care ne putem înţelege delaolaltă, moldovanul cu tisanul, ardeleanul cu craioveanul.

Decât vom discuta şi argumenta latineşte despre sisteme negăioase, care ostenesc, suntem în încredere, şi pe dascăli şi pe ucenici, ne închipuim mai bine că românii nu ştiu nici latineşte,nici franţuzeşte, nici italieneşte; şi se mulţumesc a spori înainte, înrod şi în frumuseţe, limba aceea care le-au făcut veacurile, pentrucare i-au hulit, necăjit, chinuit ungurii şi slavonii.

Nici Racine, nici Pascal, nici Schiller, nici Homer, nici Dante nu au făcut gramatici; unii din ei au scris până a nu fi gramatică înlimbile lor, şi scrierile lor au slujit de-a face gramatici, şi fac podoaba neamurilor lor şi a omenirii. Naţionalitatea nu stă nici în gramatică, nici în rădăcini, nici în terminaţiile unei limbi, dar în limba uzuală; românilor numai le-a fost dat a începe viaţa cu cărţinepotrivite şi a slăbi naţionalitatea cu sisteme şi chestii înnoite dingâlcevirile retorilor picării grecilor şi a românilor şi din sfezile scolastice ale Veacului din Mijloc.

De unde a pornit împotrivirea buruitoare în contra calvinismului, de acolo trebuie să pornească şi reacţia mântuitoare în contrascolasticii latineşti, ce ne duce la apostazia naţionalităţii. Uităm că latinismul şi neolatinismul au fost un steag politic, ce nu maiprinde loc acum; între români, moldovenii, şi între moldoveni, colaboratorii României literare sunt singurii ce nu au impus românilornici gramatici, nici altă scriere după iscodirile închipuirii lor; singură Moldova, ca şi în lupta naşterii, a sprijinit tradiţia scrisă şitradiţia orală. Este iertat dar Moldovei a cerceta titlurile necontestate vechi şi a cumpăni temeiurile nouă; este iertat Moldovei, carea pus mai multe pietre la zidirea veche a naţionalităţii a se convinge dacă limbile nouă fac cât limba veche, cât de frumoase şiarmonioase sunt ele, dacă substituţia lor este putincioasă, de nevoie,şi conformă cu ţelul la care sunt chemate limbile de a fi un organde înţelegere nu a unor oameni, dar a oamenilor, şi a se încredinţacă latinirea, sau franţuzirea, sau talienirea româniei vredniceşte truzile ce am putea întrebuinţa în cercetări şi lucruri mai serioase.

II

Nici o pricină personală nu ne-a îndemnat a pune pe hârtie micile observaţii ce a tipărit România literară sub nume de Cugetări,nici nume, nici profesie de cărturar nu avem; în călătoriile silite,uneori primejdioase, între români la 1848 am avut prilej a vedea şia ne dovedi nepotrivirea doctrinelor nouă ale limbii cu firea duhului, cu nevoile şi cu obiceiurile neamului. Cum zicea d... B. peCâmpul Libertăţii de la Blaj de silnica legătură a Ardealului cuŢara Ungurească, că ungurii puneau la cale de români fără români,am putea să zicem şi noi că gramerianii au pus la cale limba fără aîntreba pe limbă. Un lucru necontestat că limbile se prefac, dar seprefac ele singure cu întrebuinţarea zilnică, cu sporul ideilor şinevoile civilizaţiei; însă prefăcătura adusă de ani şi de trebuinţă,măsurată pe noima aplecărilor şi a năravurilor neamurilor enesimţită la auz şi la vedere. Tulburare în limbi, cum a fost revoluţianoastră, pică în baltă, dar nu pică până a nu aduce confuzie înidei, desfrânare în condei, cacofonie şi stavilă în inspiraţie. Cândrevoluţii de aceste năpăstuiesc neamurile, sau neamurile pier, sauoamenii de judecată vin dincotrova şi se opun potopului stricător.

Priveala unei polemici aprigi , ce a picat într-o înjosire de idei şi de cuvinte neiertate, ne-a fost întrerupt şirul ideii noastre istorice.Să o urmăm de aici înainte, după cum faptele şi vederea românilorne-au arătat-o în câmpul Blajului, al Filaretului, pe şesurile Tisei şipe malurile Prutului.

Un lucru dovedeşte polemica, că toţi românii nu sunt poleiţi şi ciopliţi ca atenienii, dar că au mult din firea beoţianilor; maidovedeşte polemica încă că pedanţii sunt iuţi, şi îndeosebi că oseamă de învăţaţi ai Ardealului apără limba născută din sisteme,ca o limbă ardelenească. Poate să fie ardelenească, dar nu esteromânească. Judecata dreaptă nu ne îndeamnă a scrie franţuzeşte, şi nici un moldovan nu a propovăduit aceasta; moldovenii zic căpredicile politice de pe câmpul Blajului de la 1848 s-au ţinut într-olimbă necunoscută celor patruzeci de mii de români adunaţi şi căacea adunare, fără Iancu, fără Buteanu şi fără alţi feciori asemene,ce nu vorbeau după gramaticile şi lexicoanele Blajului, ar fi fost omare mistificaţie. Facem chemare la mărturisirea celor ce au fostfaţă, iar dacă mărturisirea ar putea lipsi, ne îndreptăm la gazeteledin acea epocă şi la protocolul adunării din mai 1848. — Suntemconvinşi că înşişi învăţaţii Ardealului sunt astăzi uimiţi de rodurileşi confuzia propusă; simţim aceasta la moderaţia temeiurilor, a criticilor din nr. 22, 23, din Foaia pentru minte, unde cunosc că sistemele au întrecut hotarul lucrurilor iertate. Nu vom ridica ce estegreşit în apreciaţia dlui G. S. despre autorii franţuji şi limba franţuzească vorbită în Paris, deşi se pare ciudat ca Iaşul şi Blajulsă discute aceste obiecte, când e vorba de românie; însă dacă înFranţa există academia, şi academia folositoare, aceasta vine pentru că în Franţa nu sunt, nici au fost mii de sisteme şi de şcoli, miide gramatici, lexicoane şi opere, după acele şcoale şi sisteme felurite în consecinţe. Are Franţa academie, pentru că Franţa în vreme aînlăturat pedanţii, pentru că gramatica s-a mărginit a da numaireguli organizatoare a graiului unei limbi ce se vorbea şi se vorbeşte,iar nu codul unei limbi închipuite. Nu este drept ce zice fratele G.S. de fraţii moldoveni că nu pricep că limba se schimbă cu vremea.Moldovenii au pus schimbarea ca un axiom de cele ce nu au nevoiede demonstrare; ne pare rău de a-l îndrepta la nr. din Românialiterară; dar acum zicem că, de se schimbă limbile, gramatica însănu. Critica din nr. 23 a F. P. M. (Foaia pentru minte) se ocupă multde alteraţiile şi pronunţiaţiile provinciilor; şi aici ne pare rău deînţelesul criticului că provincialisme nu sunt limba; dar când oamenii din osebitele provincii, ca cronicarii, Klein, cărţile bisericeştişi mai târziu Şincai, s-au tălmăcit tot într-un fel, fără a pica în hiere, fără a mânca şapă şi fără a-şi pierde pşenea etc., suntem siliţia crede că este o limbă. Am crede chiar într-o gramatică ce s-ar facepe documentele ce avem, dar nu pe documente ce ne închipuim căam avut. Gramatica ce se complică şi, pentru a vorbi mai drept,care porneşte de la filologie, nu dă extrasul limbii vii, ci produceteorii ingenioase câteodată, dar totdeauna împoncişătoare realităţii. Românii au dat prea mare însuşire filologiei, sau mai binecuvântologiei, care e o ştiinţă de anticar, şi au ridicat-o până ce aufăcut din ea temelia unei limbi; dar nici Academia Franceză, nicigramaticile franţuzeşti nu pornesc de la filologie. Lexiconul a înscris cuvintele vechi sau nouă, ori de ce baştină, introduse de practică, de amestecarea dialecturilor provinciale şi străine, de inspiraţiileşi talentul scriitorilor. Gramerianii, pornind de la realitate, au culesşi statornicit reguli organice ale ţesăturii, singura misie şi datorie agramaticii. Când practica leapădă un cuvânt, academia se mulţumeşte a însemna noima şi etimologia lui şi a spune: cuvânt vechice nu se mai întrebuinţează; când practica a făcut un cuvânt, sau aîmprumutat unul, academia îl înregistră iarăşi cu noima şi etimologia sa. Polemica însă, cât nu va ajunge în necuviinţă, nu poate finefolositoare şi ne-a deştepta într-o zi calea adevărată. Precum fraţiiardeleni, cărora le cunoaştem multă ştiinţă latinească, sunt greşiţiîn apreciaţia lor despre autorii şi limba franceză, asemenea le estegreşită propunerea despre dl Eliade, ca cap de şcoală în Moldova.Moldova e o ţară rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nuprinde în clipeală; nici teoriile italiene şi romantice ale vestituluirevoluţionar, nici sistemele ardelene nu au prins rădăcină. Cei dinrari şi respectabili moldoveni, ce s-au încercat în nevinovate forme,au avut puţini imitatori, rămânându-le lauda numai că au dat semnul mişcării intelectuale, şi dându-şi laudă mai mare încă, nu cusisteme gramaticale, dar cu cercetări istorice, cu cercări de poezieşi alte asemenea ce au aţâţat publicaţiile şi scrierile moldoveneştide pe la 1840. Dar şi apreciaţia criticului despre românismul Principaturilor e greşită; românismul până la veacul al XVI--lea era numai în colţ, şi staturile române se mişcau în rotirea slavonismului,care, am zis-o o dată, era civilizaţia preponderentă. Slavonismulera Dunării ce a fost Apusului latinismul. Ardelenii, neavând fiinţălegală, nu aveau nevoie de a se ţinea de tradiţia politică a vremii;dar dacă arhiva oficială şi biserica au fost slavone la noi, să nuuităm că relaţiile dregătorilor cu locuitorii au fost româneşti, căcărţile domneşti către dregători erau româneşti, că tranzacţiile scrise şi judecăţile se făceau româneşte; şi dacă în Ardeal este colecţiade două sute diplome, toate slavone, în Moldova avem sute de miide zapise, cercetări, titluri de proprietate şi hotarnice originaleromâneşti. Erau aşa de români, că toate hrisoavele sună: "Înainteanoastră şi a boierilor noştri moldoveneşti.." Tălmăcirile uricelor,slobozite odată cu acturile oficiale slavone, sunt încă dovezi aleromâniei şi titluri ale limbii.

Studia istoriei nu este numai în cărţi tipărite: cartea vie a poporului, adică năravurile, obiceiurile publice şi private, portul, muzicaşi limba ne vor da poate soluţia ce o căutăm, soluţie ce o simţim cutoţii, învăţaţi şi neînvăţaţi, şi care unii o vânează pe pământuristrăine; nu îndelungat poate orbirea sistemelor să întunece minteaunui neam.

Este în obiceiul criticilor, ce simt pămâtul înfundându-se sub greutatea unor sisteme, a sări din un obiect în altul şi de a pune încauză efectul. Aşa şi dl G. S. de la gramatică a sărit la frumuseţilestilului, de la Blaj la Atena şi la Roma; şi de la frumuseţile stiluluila clasicii lumii, de la clasicii lumii la cântecele populare... Dl G. S.şi toate şcoalele noastre trebuie să urmeze tocmai din contra,... săpornească de la cântecele ce le hulesc ca să ajungă la clasici!...Prin câte fazuri şi prefacere au trecut toate limbile până la clasici !...Numai noi am avut pretenţii de a ne face clasici până a nu începe,de aceea suntem legaţi în felurite sisteme care au prefăcut toatăromânia într-o arenă de pedanţi. Fiecare fază în existenţa limbilora avut o epocă de mărire, a produs o operă ce a determinat fazaurmătoare; dar propăşirile nu au venit cu sistemele; nu sistemele au înfiat pe Ennius Rusticus , nu sistemele au înfiat pe Horatius. Clasicii se chem clasici, pentru că rezumă în ei, cu talentul sau cugeniul, civilizaţia şi calităţile veacului lor. Dar numai prin gramatică nu se fac clasici. Vaugelas nu e numărat între clasicii franţuzeşti, şi nu avem nădejde că românia viitoare va putea puneîn rândul clasicilor grameriani de astăzi. Sunt autori care au scrisdupă toate regulile gramaticale, şi nu sunt clasici; sunt alţii plinide greşeli antigramaticale, dar sunt clasici. Pentru ce?... Cea întâinevoie a omului este a înţelege şi a fi înţeles. Cât de clasic ar fi unom neînţeles, munca lui e netrebnică, şi cunoaştem multe opere deasemenea în biata românie.

Faceţi-ne o gramatică a limbii după limba nu ce ar trebui să avem, dar după limba ce avem, şi lăsaţi-ne să începem de la început,lăsaţi-ne să ne rugăm lui Dumnezeu; iar nu lui Dominus Zeus, careeste un domn păgân, lăsaţi-ne să lucrăm în voia sa limbuşoara astaturcită, grecită, ungurită, slavonită şi ce a mai fi, ce o înţelegemtoţi, şi vom ajunge şi noi de când în când a naşte câte un clăsicişor.Noi, moldovenii, dimpotrivă, simţim că o mare avuţie, inspiraţie şilimbistică este în cântecele dispreţuite în Ardeal, şi cu ele şi voiacriticului vom urma înainte cercetările retrospective. Şi Homer afost orb, şi gramerianii de pe vremea lui l-au hulit de barbar şineclasic. Cu părere de rău vedem pe ardeleni mai mult dedaţi literei lucrurilor decât duhului, multă erudiţie moartă, dar nicicumspiritul filozofic al lucrurilor.

III

Gramatica, a zis oarecine, este un mijloc, iar nu un ţel; la români, ambiţia gramerianilor a prefăcut mijlocul în ţel; cu pericolul de astinge în noi închipuirea, slobozenia gândului, volnicia stilului, armonia, firea şi folosurile scrisului, domnii grameriani ne-au adusîntr-un timp în care popoarele s-au scuturat de vrăjbile şcoalelor, şila un neam mândru ca al nostru, în care conştiinţa sângelui a fostvie în cele mai grele vremi ale istoriei sale, a concentra înţelepciuneaneamului cu cuvântologie, alfa şi omega ştiinţei şi a râvnei românilorde dincoace şi de dincolo de Carpaţi. Primejdia înghiţirii slavone,frica şi visul rău al gramaticilor şi politicilor noştri, au petrecut-ode mult românii, şi au petrecut-o până a nu fi pe lumea românăgramaticii şi politicii. Cine ia pană în mână astăzi nu gândeşte ceva scrie, ce carte de folos va da la lumină pentru inima, mintea şiînvăţătura românului, dar gândeşte pe ce mod va scrie, pe carelogică gramaticală: pe logica italienească, pe logica ardelenească,pe fantezia franţuzească, sau pe alte logici, nebotezate încă, cafoile Blajului, ca Patria din Bucureşti, ca Zimbrul din Iaşi; nimenenu scrie ca să-l poată înţelege fraţii şi părinţii săi... Patrioţii scriitori, gramerianii, ziditorii de temelie ai limbilor nu văd gloata, poporul iubit pentru care se fălesc că lucrează, sau socot acea gloatădeprinsă cu latinească, franţuzească şi italienească; nici unul nu-şiaruncă ochii peste logică şi nu se întreabă când şi când: oare logica lungită, tot lungită şi întinsă, ca o aţă, din deducţie în deducţie,nu cumva duce drept la neputinţă şi la groapa absurdului, dacă neeste iertat a întrebuinţa acest cuvânt străin, tălmăcit româneşteprin cuvântul neghiobie? Logica este de a se opri la pontul unde unprincip se loveşte cu alt princip, şi pentru noi este de a ne opri înanalogiile stârnite la pontul unde limba noastră respinge limbilestrăine, la pontul unde aceste analogii vatămă nu numai armonia,dar fiinţa organică a limbii.

România ştie acum de descoperirea manuscriptului moldovenesc din 1427 în biblioteca de la Oxford; acest manuscript dă dreptateRomâniei literare în privirile sale istorice asupra limbii scrise. Nu ne fălim de această descoperire, ce ne întăreşte în apreciaţiile noastre,pentru că adevărul izvorea pentru noi din însăşi viaţa neamului;simţim că toate sistemele şi-au trăit veacul şi oamenii serioşi, ca săprindă la putere, se întorc şi se vor întoarce, ca uriaşul din mitologie, la doctrina sănătoasă, adică la tradiţia istorică în picioare,tradiţia care ne-a făcut şi ţinut români, şi care tradiţie, ea numaine va da putinţele de a produce literatură însufleţită şi trăitoare şine va pune pe calea civilizaţiei adevărat naţională, de care nedepărtează năluciri.

De a greşi prin mult patriotism este o greşeală frumoasă; de a greşi cu trudă, cu erudiţie încă nu este nefolos: din frământăturaminţilor, din scăpăratul ideilor ies priceperea şi adevărul; sistemele, judecata de înseşi rodurile sale sunt în cumpănă de a opri întinsele lor deducţii; mulţi scriitori se alăturează de tradiţii; şi aceştiscriitori sunt cei bine primiţi de cititori; este de prevăzut că încurând şcoalele şi tradiţia se vor uni într-un eclectism, unde neamână sporul ideilor, dezvoltarea civilizaţiei, şi de care ne leagăbaştina noastră, căci românul s-a născut prin eclectismul politic;gramatica se va reduce la misia sa, şi scriitorii, după învăţătura,talentul şi aplecările lor, vor întrebuinţa, alege, lepăda şi românizacuvintele. De a face din limbă o chestie de naţionalitate se înţelege;dar de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului ei este altăchestie: chestie de pedanţi, de neştiitori, de şarlatani sau de mişei,când nu este cumva o neguţitorie de sentimente patriotice. De avorbi de aşezarea limbii pe nişte baze mai solide, de baze cerute deregulile ce constituie o limbă este o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi, îngâmfătoare pentru cel ce o scrie, deşartă pentruînţelepţi. Când se naşte o limbă în lume, se naşte cu organismul ei,se naşte negreşit pe o bază solidă, pe baza alteraţiilor sau adecompoziţiei altor limbi, pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se naşte cu ea, precum românii, pe condiţiile climei,a vecinătăţii şi o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria. Nu doarăsă căinăm românii că, surzi şi muţi, nemişcători şi nesimţiţi douămii de ani, nu au avut răbdare a aştepta zilele noastre, pentru a lise face o limbă solidă. Dacă cititorii României literare ştiu muzica,ar putea asemăna cuvintele însemnate cu oarecare întorsături urlate nepotrivite cu notele şi acompanemântul.

Până la ziua dorită a înfrăţirii sistemelor, Patria eroică din Bucureşti, un corp ager, ce respiră ca un torent liber un aer de viaţăvegetală, spânzurată cu sfforţu pe vârfurile antitezei, ca o pasăre pebolta cerului va urma a sprijini sistemele, ba încă va mai naşte o sistemă ce se iscăleşte Y grec; singură buche sistematică de carescăpase biata românie. De ce rădăcină să fie acest Y grec ruşinos,ascuns în coada Patriei noastre, ca alt Y grec ce se ascunde încoada rândurilor de pe urmă ale emigraţiei române de la 1848?...Nu este ardelenesc, căci Ardealul, şi când se îmbracă latineşte, totvorbeşte româneşte. Moldo-român?... Dar românul de mult s-adespărţit de grecul; nu ar fi oare acest Y grec din acele neamuriînţelepte, care ştiu, zice dl Voinescu, a pregăti în optsprezece feluricartofele , dar nici într-un fel a vorbi româneşte?... Crescături hibride ce stârpesc pământul român, de care s-a mai vorbit odată înMoldova.

IV

Roma creşte, se întinde, se revarsă peste lumea întreagă prin soldaţii şi coloniile ei; până în veacul al IV--lea, în care năvălirilenoroadelor se prefac în potopul omenesc ce a înecat puterearomanilor, vorba în provinciile romane se împărţea în limba oficialăa dregătorilor şi a şcoalelor, adică limba latină, şi o limbă populară, alcătuită după fiecare provincie de limba romană a soldaţilorşi a coloniştilor şi de dialectele, ori de ce baştină, ale aborigenilor.Dachia, mai mult, ca cea de pe urmă şi mai mare colonie, s-a colonizat cu o mulţime de oameni şi soldaţi din toată împeria, şi maiales de italieni, de spanioli şi de gali în scopul politic de a încingeEuropa şi Italia de sânge credincios, unit cu patria mumă în tradiţii,în religie, în interesele afinităţii; se înţelege lesne că nămolul deoameni aşezaţi în Dachia aduse în noua patrie dialectele mixte, ceîncepuse a se tocmi la dânşii, şi totodată tradiţiile, credinţele şinăravurile lor; amestecarea lor năştea limba şi naţionalitatea românăsau romană a noastră, în care elementul roman trebuia să domnească în proporţie mare, dar fără a înlătura alte ramuri nevoite.

Greşeala noastră a fost, de când am intrat în dezbaterile limbii, că am urmărit numai asemănările noastre cu limba latină şi celelalte limbi neoromane, dar nu ne-am bătut capul cu neasemănările
— şi tocmai neasemănarea informează duhul sau, cum se zice astăzi,geniul limbilor — şi desparte o limbă de alta: singurul Petru Maiora presimţit aceasta.

Dovadă că neamul nu vine din Roma de-a dreptul, nici din Italia numai, ci din provinciile europene ale imperiului: Italia, Galia,Spania, Grecia mare, stau cele multe obiceiuri păstrate astăzi deromâni, care se găsesc unele numai în Galia, iar altele în Spania, şi Lexiconul românesc- altele în Italia; dovadă că limba nu este latină, stau: ţesătura şicuvintele cele numeroase care lipsesc în latină, dar se găsesc înlimbile noastre, şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi, ce îşi auperechea în unele din ţările citate; şi în sfârşit numirea de haine,de lucruri, de sate şi de locuri, care numiri desluşite de aproapene-ar ajuta a descoperi pricina deosebirii românilor în pronunţiaţie,în florile hainelor şi ne-ar aduce poate a specifica geograficeşte încare lature s-au aşezat, de pildă, coloniştii veniţi din Spania, saucei veniţi din Galia şi Italia.

De la al IV--lea veac, lumea romană se sfarmă: târgurile, coloniile, provinciile se despart; care se stăpânesc de sineşi, care secuprind de barbari, limba latină se retrage pe vârfurile societăţii,iar limbile şi dialectele năvălitorilor se intorloc, se mistuie, se topesccu dialectele romane; dialectul italian rămâne mai roman, deşi numai latin, ca unul ce din capul locului se alcătuia de mai puţinepărţi eterogene, şi ca tradiţie vie a limbii obşteşti vechi a Italiei;dialectul romano-galic se modifică cu limba biruitorilor germani,dialectul romano-ispanic cu limba gotico-arabică, şi dialectul nostru, cel mai de pe urmă născut din toate elementele ce aveau rădăcinăîn Galia, în Spania, în Italia, în Grecia mare, se combinează cuinfluenţa slavonă.

V

Întrebuinţând porecla dată de dl M. Kogălniceanu unor "Columbi" literari de astăzi, am zice cu temei că, Petru Maior osebit,toţi novatorii din timpul nostru au fost şi sunt tătari în limbă şi înistorie, când s-au silit a ne încredinţa că suntem fiii romanilor depe malul Tibrului şi ne-au îndatorit a vorbi latineşte. Nici un puristneolog nu poate întuneca adevărul istoric, pentru că adevărul acestaeste viaţa ce ne mişcă. Pe lângă izvorul istoric trebuie să mai ţinemîn seamă că norodul alcătuit din colonişti şi legionari, trezindu-se într-o ţară cu păduri întinse, cu felurite zidiri ale naturii necunoscute lor, cu climă osebită, cu vecini duşmani înarmaţi şi străini dehaine, de limbă, de năravuri, silit de a-şi preface în totul viaţaînlesnicioasă a Italiei şi a Galiei în viaţă aspră, muncitoare, aucăpătat alte idei, aplecări şi impulsie, şi-au prăpădit accentul dulce;prin urmare, dialectele felurite întrunindu-se, au mai sporit cu cuvinte nouă. Ce fac neologii din cuvintele născute odată cu românia...cuvinte ce nu sunt nici latine, nici grece, nici celtice, nici slavone?..Ce vor face din rădăcinile pelasge ca: iorum, hora, miros?... Cu cedreptate vor zvârli sau opri cuvântul codru, cuvânt nelatin, dar cese găseşte în limba franţuzească veche?... glod, în limba spaniolă şialte multe?... Bucureştenii şi poeţii din Moldova zic astăzi: parfum... Ardelenii au osândit şi pe Petru Maior de slavon şi ne-au datlexicoanele ce le ştim.

Acestea sunt temeliile istorice ale limbii şi a neamului. Fapta logică nu poate fi alta, decât o limbă compusă de mai multe elemente; toate aceste elemente au conlucrat a o produce, prin urmare nici unul nu e străin şi slavonismul este o nevoie istoricăpentru limba noastră precum germanismul, arabismul au fost nevoileistorice ale celorlalte limbi neoromane, pentru a se întregi. Scoatedin limba românească ramurile străine... unde e limba... unde eoriginalitatea ei?... Orice vom face, mirosul slavonesc are să rămâie;doară să ne hotărâm a adopta ex abrupto limba latină sau alta înloc. Slavonismul e strigoiul cu care ne sperie reformatorii; dar ni separe că reformatorii nu au învăţat rolul slavonismului în limbanoastră; ardelenii şi bănăţenii leapădă slavonismul, pentru că le-aufost urâţi sârbii ce le disputau dajmele bisericilor; noi lepădăm slavonismul pentru că urâm astăzi pe ruşi, însă cu toate aceste uri,slavonismul nu ne va lepăda şi el zice ca domnul Moldovei: "Dacăvoi nu mă vreţi pe mine, eu vă vreau pe voi".

Precum în rânduiala psihologică, asemene şi în rânduiala materială a lumii şi a faptelor istorice sunt principuri ce se împoncişesc la întâia vedere, dar aceasta este orbirea duhurilor mici şi a vederilorscurte, ce nu văd mai departe decât la gardul lor şi îşi uimescmintea şi priceperea a chiti un lucru sau o chestie numai pe o parte.

....................................................................................................

După socotinţa mea, rolul adevăraţilor învăţaţi ce se vor îndeletnici cu filozofia va fi să se mărginească în definiţia rânduielilorlimbii, statornicia sintaxei şi a ortografiei; iar alcătuirea, întrebuinţarea, iscodirea sau depărtarea cuvintelor trebuie să rămâie proprietatea urechii, a bunei judecăţi ale scriitorilor. Codul limbii nupoate fi mai aspru decât cele politiceşti. Cuvântul, fie slav, fie turc,fie latin, ce se va români, are drit de împământenire, şi numaiobşteasca frământare şi nevoia pot să-i deie indigenatul, iar nuautoritatea fabricanţilor de sisteme. Oare elementul fundamentalgerman al limbii engleze îi necinstit, deşi limba englezească cuprinde multe cuvinte franceze, italiene, latine?

Oamenii serioşi, ce privesc literatura ca complementul naţionalităţii, sunt datori să se opuie puhoiului de sisiteme cuvântaşe şi acombate tendenţia literaturii cu cuvinte verzi şi stacojii ca frunzelecopacilor când le-a bătut bruma toamna, în loc de idei bune...Ideea bună aduce cuvântul... deşertăciunea sub cuvinte sturlubatice ce nu se leagă unul cu altul îi cangrena noastră... Le faux goűtest toujours le faux goűt!

Întâi şi întâi, până a nu ne arunca în bolboacele etimologiei şi ale purismului, făcut-am de-amănuntul catagrafia bogăţiei sau asărăciei limbii? Şi al doilea, câţi ne-am îndeletnicit cu chestii gramaticale şi cuvântale avut-am deplinele ştiinţe cerşute de asemeneobiect...? Să nu ruşinăm fudulia nimăruia, dar sub chip de învăţaţi,multă neştiinţă se ascunde, mulţi au zvârlit în sistemele lor cuvinteosândite străine, care ar putea dovedi de o baştină mult mai românădecât baştina osânditorilor.

Când românii vor întorloca o societate serioasă, spre aşezarea şi dezbaterea chestiilor limbii, când vor pune pe izvod tot ce au, cândsocietatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite, indigenate, lepădate, înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşteromâneşte, când se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placulfieştecărui, dar după duhul istoriei şi a originilor neamului, atunciliteratura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului. Însă, ce va fişi mai de folos încă, până atunci, ar fi să vie în ciuda pedanţilor unsoi de Pascal, Racine să scrie în limba românească fie acea limbăpură sau pe slavonie în ţie, în ţio, în ţiune, în ciune, o carte de inimăşi de duh român... În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele, cănimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă, simplă, degust şi de idei.

Reacţia în contra apucării literaturii de astăzi trebuie să vie judecata şi gustul se vor isca în ziua aceea în care vom înţelege căliteratura este pâinea zilnică a unui neam. Într-acea zi se va ridicafurtuna împrăştietoare a pedantismului; puţine scrieri vor scăpa;acele scrieri sunt ale oamenilor care s-au oprit pe marginea prăpastieinovatorilor, fără însă să se îmbrace cu totul cu mantaua limbiipoporale, tocmai ca oamenii ce înot între două ape... Unii, deşi numai tălmăcitori ai ideilor şi scrierilor străine, şi-au pus încalesilinţa a le traduce într-o limbă limpede şi înţeleasă, în care sistemele nouă îşi arată urechile când şi când ca o pată neagră pe opânză albă. Sunt încă câteva scrieri care dovedesc o presimţire demisia literaturii şi se deosebesc de operele pedanţilor prin o mişcare slobodă, o aducere aminte de obiceiurile limbii, şi prin urmare au oacţie morală pe cititori, dar sunt rari... Totimea literaturii seamănăo mozaică a căria pietricele, nepotrivite în flori şi mărime, nu suntunite cu ipsos, toate literaturile cunoscute s-ar putea scula şi zice:"Pagina aceasta-i a mea; ideea aceasta, schimosită şi desfrumuseţită,o cunosc; fraza cutare îi furată din operele lui Lamartine, lui Dumas, lui Hugo, lui Byron, fila atâta, rândul al 5-lea sau 6-lea".