-- Însă el pare a fi foarte desperat, adăuga altul, căci a rupt strunele lirei sale.

-- Şi chiar lira sa a zdrobit-o sub picioare! Damele râdeau de leşinau, iar eu, păcătosul! primeam în tăcere acele trăsnete pe capul meu, căci mă credeam bun de spânzurătoare. Bietul moşul meu, roş ca o sfeclă şi ştergându-şi fruntea, sta deoparte, cufundat într-o posomorâtă meditare. Numai nobila ledi V. nu râdea, ci căuta să potolească împroşcarea acelor sarcasme; însă neputând reuşi prin rugăminte, ea se apropie de mine, mă luă de mână şi zise cavalerilor: Domnilor! iau pe sir Campbel sub protecţia mea!

Îmi venea să mă arunc în genunchi dinaintea ei, dar ea mă opri prin o căutătură rece, care îmi îngheţă inima. Nu voi uita niciodată acea căutătură, în care era scrisă soarta mea! Ea îmi arătă o prefacere cumplită în simţirile frumoasei ledi. Sărmana!...

Îşi pierduse, într-o clipă, toate nălucirile cele mai încântătoare asupra mea, şi acum poate că se ruşina de slăbiciunea ce avusese pentru un colegian ridicol.

Moşul meu, înţelegând acea schimbare în ideile ei, făcea toate chipurile ca să redobândesc favorul ce pierdusem; şi, când liniştea se restatornici în salon, el căută în mai multe rânduri să aducă vorba asupra poeziei, sperând că poate voi fi rugat de a rosti versuri de ale mele, dar în zadar! Societatea grăia despre cea de pe urmă operă a lui Rossini.

-- Apropo, strigă moşul meu, cunoaşteţi romanţa cea mai nouă a lui Auber?

-- Care? întrebară damele.

-- O romanţă foarte frumoasă, răspunse bătrânul, şi foarte sentimentală. Nepotul meu o cântă prea bine, şi dacă voiţi s-o ascultaţi...

La această propunere, damele şi cavalerii căutară unii la alţii cu un aer ironic şi, voind negreşit să mai aibă motiv de râs, mă rugară ca să binevoiesc a-i încânta prin glasul meu. Eu blestemam în mine ideea moşului meu, dar n-avui ce mă face, căci o damă mă luă de mână ca pe un copil şi mă duse la piano, făgăduindu-mi să mă acompanieze chiar însăşi.

După multe bătăi de inimă, mă hotărâi să încep şi deschisei o gură largă pentru ca să atac notele în plin. O! prigonire a soartei!...

O! fatalitate grozavă!... Tocmai atunci o muscă rătăcită se speria de sunetul clavirului şi, năvălind chiorâş în gură-mi, se opri bâzâind în gât!

Vă las să gândiţi râsul adunării, desperarea moşului meu şi dispreţul scris în ochii ledii V. Iar eu, domnilor, cuprins de nebunie, mă aruncai cu capul gol afară din salon. Câtă vreme am alergat pe uliţele Londrei şi pe malurile Tamizei, nu ştiu; dar, când se făcu ziuă, mă trezii pe podul unei corăbii ce pleca la India!... Astfel am început călătoriile mele pe mare, şi de atunci n-am mai văzut nici pe moşul meu, nici pe frumoasa ledi V.

Cine ştie care ar fi fost soarta mea pe lume dacă nasul meu nar fi făcut carambol cu fruntea unei dame elegante; dacă nu vărsam o tabla cu pahare de limonadă pe toaletele unei adunări întregi; dacă nu turteam un instrument menit a împreuna cântece de amor şi dacă o muscă chioară nu şi-ar fi ales loc de scăpare în gâtul meu!... De nu mi s-ar fi întâmplat toate aceste catastrofe, poate ca nu aş fi ajuns căpitan al vaporului ce comandez şi n-aş avea acum plăcere de a vă umplea paharele cu mâna mea... Dar frumoasa ledi V. unde să fie acum?... Oriunde s-ar găsi, în lumea aceasta sau în ceea lume, domnilor, beau încă o dată în suvenirul ei!

• * *

Povestirea nenorocirilor căpitanului Campbel ne făcu mult să râdem, şi convorbirea noastră, aţâţată prin plăcuta înrâurire a punciului, se prelungi până la două ore după miezul nopţii. Cu toate acestea, a doua zi, noi eram pe podul vaporului la răsăritul soarelui, răsuflând aerul învietor al dimineţii şi privind în dreapta noastră malurile Spaniei. Marea limpede şi albastră se întindea până la poalele munţilor ce se înşiră de-a lungul orizontului, de la marginea Franţei şi până la hotarele Portugaliei. Ea oglindea seninul cerului, şi iluzia era atât de mare, încât ni se părea că pluteam între două ceruri.

În călătoriile pe mare, unde pasurile omului sunt mărginite în lungimea podului corăbiei, unde ochii lui nu întâlnesc de jur împrejur decât întinderea pustie a valurilor; unde toată viaţa e concentrată pe nişte scânduri plutitoare şi numai prin ele este despărţită de prăpastia îngrozitoare a mării... acolo cea mai mică întâmplare este interesantă şi atrage luare-aminte. Răsăritul voios al soarelui, corăbiile ce se zăresc trecând în depărtare cu pânzele lor albind în lumină, lucrul marinarilor acăţaţi pe funiile catargurilor, jocul peştilor în faţa apei, sosirea unei păsăruici rătăcite ce se opreşte puţin pe vârful catargului, cântă drăgălaş şi apoi se face nevăzută în văzduh... toate aceste incidenturi dobândesc o mare importanţă în ochii călătorului, căci ele rup monotonia zilelor. Pe mare omul devine un copil, căruia lucrul cel mai neînsemnat produce mirare şi prilejuieşte o nevinovată petrecere. Din această cauză mai toate jurnalele călătorilor pe mare cuprind aceleaşi însemnări, de pildă:

24 sept. -- Soarele se ridică măreţ din sânul valurilor şi, razele lui poleind orizontul cu o linie strălucitoare, marea limpede şi albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur.

Un vânt răcoritor începe a sufla: întinderea mării se acoperă de lungi şiruri de valuri ce se înaintează asupra corăbiei ca o armie duşmană; dar corabia, însufleţită prin geniul omului, dă năvală printre movilele de apă, se înalţă pe vârfurile lor, se clatină în văzduh şi apoi, lunecând cu repejune, pare a se adânci în fundul prăpăstiilor.

Mişcarea vaporului îmi produse deocamdată un efect displăcut; mă simt puţin ameţit şi de-abia pot să-mi cumpănesc pasul pe pod.

Un arap de la Fez, care călătoreşte cu noi, pătimeşte de boala mării şi se vaietă, invocând pe Allah! Mă apropii de el şi îl întreb turceşte: Chief ioc?... El se mânie şi îmi întoarce spatele.

Angel râde cu căpitanul Campbel, cercând a juca polca în clătinarea corăbiei, în vreme ce marinarii, acăţaţi pe funiile catargurilor şi legănaţi în văzduh, desfac pânzele.

Spre seară, vântul conteneşte, marea se linişteşte, şi când stelele răsar, ele se prevăd pe faţa apei ca într-o oglindă. Un fenomen foarte curios se produce în întunecimea nopţii: mii de globuri luminoase strălucesc împrejurul vaporului, ieşind din valuri şi dispărând în brazda largă şi spumegată ce lăsăm în urma noastră. Acel fenomen, netălmăcit până acum, se numeşte: fosforescenţa mării.

25 sept. -- Zi frumoasă; marea albastră; orizont luminos.

Mulţime de corăbii se zăresc în depărtare, unele mergând spre răsărit, altele spre apus; unele având forma de păsări uriaşe cu aripile întinse, altele semănând cu nişte catedrale.

Zărim insula Ivice de-a stânga noastră, şi, pe la 8 ore, trecem între insulele Baleare şi coastele Spaniei, în fata capului SanMartin şi în canalul Balearelor.

Cu cât ne apropiem de capul San-Martin, malurile se arată mai vederat în limpezimea atmosferei. Un lanţ de munţi goi şi arşi de soare închide orizontul de-a dreapta noastră şi se confundă în depărtare cu norii cerului.

Câteva păsărele vin de ne vizitează. Arapul cearcă să prindă una din ele, suindu-se ca o mâţă pe scările de frânghie care spânzură de-a lungul catargurilor; dar, ajungând la jumătatea scării, pierde cumpătul şi rămâne aninat în văzduh, deasupra valurilor, vreo cinci minute. Angel şi căpitanul pun rămăşag că a cădea şi că n-a cădea... dar, în sfârşit, bietul Haji-Ab-el-RahmaLahlo îşi adună toate puterile în desperarea sa şi scapă din poziţia primejdioasă în care se găsea. Angel a prăpădit rămăşagul, adică doua butelci de şampanie, şi ne pofteşte ca să le deşertăm în sănătatea arapului.

26 sept. -- Podul corăbiei, spălat cu săpun şi grijit, luceşte ca parchetul ceruit al unui salon; bronzurile şi alămurile de la cutia busolei strălucesc în razele soarelui ca bucăţi de aur.

Mulţime de goelanzi (păsări de mare) zboară pe deasupra valurilor şi deodată se azvârl în ele cu repejune şi apoi ies cu peştişori în pliscuri. Aripile lor mişcate în albastrul mării par ca o spumă argintie.

Vaporul lasă în urmă-i o brazdă verde, iar împrejuru-i plutesc pete albe de spume care seamănă cu vinele marmorelor.

Un curcan bătrân, menit de a fi prefăcut în friptură, iese din cuşcă, şi, pentru ca să scape de foc, se azvârle în apă! Îl vedem plutind pe valuri, şi, după o luptă eroică de câteva minute, sărmanul! cufundându-se în noianul mării, ne amintează trista imagine a lui Leandru. O mare jale cuprinde tot vaporul la o privelişte atât de dramatică! iar mai cu seamă bucătarul nostru rămâne desperat peste măsură!

27 sept. --Pe la 8 ore dimineaţa, o minunată panoramă se înfăţişează ochilor noştri. La lumina aurită a soarelui zărim, în dreapta, ţărmurile Andaluziei, în faţă, stânca măreaţă a Gibraltarului, şi în stânga, munţii Africii, dintre care cel mai înalt se numeşte arăpeşte: Jvelmussa. Spectacol maiestuos! Două continente, Europa civilizată şi Africa sălbatică, despărţite prin canalul de Gibraltar, şi două mări, Oceanul şi Mediterana, unite prin acelaşi canal într-o tainică însoţire. Munţii Spaniei şi ai Marocului, formând în fundul orizontului un măreţ amfiteatru, seamănă a fi martorii uriaşi ai acelei însoţiri.

Stânca Gibraltarului ni se arată încinsă cu un brâu de nori trandafirii, în vreme ce creştetul ei alb se scaldă în seninul albastru al cerului, şi poalele sale în albăstrimea valurilor. Ea seamănă, de departe, cu un leu gigantic culcat pe labele sale la picioarele Spaniei.

Peste două ore de o plutire nesimţită, trecem lângă capul Europa, pe care este ridicat un far, şi intrăm în baia Gibraltarului, ce se îndoaie ca un arc, format de munţi arşi de soare şi de capurile Europa şi Cabruta.

Vaporul se înaintează de-a lungul fortificărilor engleze ridicate pe maluri, şi în curând soseşte şi aruncă ancora dinaintea oraşului Gibraltar, în faţă cu târgul Algesiras, ce albeşte dincolo de baie, pe coasta Spaniei.

Ne coborâm într-o barcă şi, trecând prin o mulţime de corăbii venite din toate părţile lumii, sosim la mal şi sărim pe cheiuri, în mijlocul hamalilor lungiţi la soare. Trecem pe sub două porţi de cetate şi intrăm voioşi în oraş, după îndeplinirea formalităţii paşapoartelor.

Întâlnim un mare corp-de-gardie de scoţi, în îmbrăcămintea lor neisprăvită, adică purtând căciuli mari cu pene negre, spenţere roşii, fuste scurte de materie în dungi, ghetre, şi alta nimică.

Apucăm strada mare a oraşului, ce are cu totul fizionomia oraşelor engleze şi, în fine, sosim la locanta numită Club house (clob hauz) pe piaţa Commercial Square.

Ferestrele salonului meu se deschideau asupra mării şi asupra ţărmurilor Africii şi, de când sosisem la locantă, nu mă puteam sătura de priveliştea minunată ce se desfăşura în faţa mea.

-- La ce gândeşti? mă întrebă Angel.