Două ceasuri am alergat pe câmpi după glasul lupului, cu dorinţă de a-l găsi; dar cu cât mergeam spre dânsul el se depărta; în sfârşit, negăsindu-l, m-am întors spre casă. Uşa era deschisă, şi înlăuntru se auzea un vaiet slab ca de om care moare. Intru şi văd pe biata nevastă lungită jos la pământ, plină de sânge şi dându-şi duhul.

Atunci durerea m-a turbat, desperarea m-a făcut nebun şi nu-mi aduc altă aminte din ceasul acela decât cuvintele cele de pe urmă ale Elenuţei: De ce nu ai şezut cu mine, Gheorghe? îmi zicea sărmana, că poate acum eu n-aş muri. Bine îţi spuneam că inima-mi prevestea de rău!... Cum te-ai dus, peste puţin a intrat aici unul din acei patru turci care ai ucis, când m-ai scăpat, s-a uitat la mine cu ochi de fiară şi fără milă a tras cu pistolul în mine. Ah!

Gheorghe, de ce nu m-ai ascultat? Acum vezi că-mi dau sufletul.

Rămâi sănătos, dragul meu; nu uita pe Elenuţa.

Călugărul plângea şi se bocea ca un copil, povestindu-ne moartea femeii lui; iar după ce se linişti puţin, el luă în mână pistolul ce ne mirase atât de mult şi urmă aşa:

-- Lângă trupul Elenuţei am găsit pistolul acesta; el a răpit viaţa nevestei mele, el mi-a răpit şi norocirea mea! Iată de ce îl păstrez, iar nu pentru tâlhari!

Sfârşind, bătrânul ieşi iute din chilie; pasurile lui se auziră sunând pe lespezile din ogradă şi se pierdură în depărtare. Am aflat a doua zi că el a petrecut noaptea rătăcind ca o nălucă pe malurile Bistriţei ş.c.l.

Ne întoarserăm mâhniţi şi pe gânduri la arhondaric, unde ne aştepta o masă vrednică de a îndestula nişte stomacuri de poeţi şi de judecători, care, de când e lumea, sunt cunoscute de flămânde şi lacome; şi fiindcă din nenorocire materialismul înăduşă foarte ades idealismul, priveliştea acelei mese ne-a împrăştiat îndată ideile triste şi a trezit în noi oarecare gâdilire stomahică ce avea multă asemănare cu foamea. Ne-am pus deci boiereşte împrejur, am ospătat frumos şi, fără a mai prelungi cu vorba, ne-am dus la culcat ca nişte creştini ce aveam de gând a ne scula dimineaţă spre a ne întoarce la Piatra. Somnul însă nu vine lesne la patru tineri când ei sunt culcaţi într-o singură cameră; căci afară de glumele vesele şi de nebuniile ce au de făcut între ei până a nu stinge lumânarea, adeseori ceasurile lor trec repede în povestiri de întâmplări interesante.

Astfel se istorisiră între noi următoarele anecdote:

TOADER ŞI MĂRINDA. În satul Mirceşti de pe Siret era un biet copil ca de vro 18 ani, fără nici o rudă care să fi avut cea mai mică grijă de el; acest băiat se numea Toader şi slujea de văcar satului. Toată ziua el o petrecea pe câmpi cu vitele ce ducea la păscut, şi seara, când le întorcea în sat, sărmanul copil se culca unde putea, când într-un coşer, când într-un zămnic părăsit, când sub un copac, căci n-avea nici masă, nici casă.

Cum se mijea de zi, Toader se scula degrabă, îşi arunca sumanul pe umeri şi se ducea în câmp cu fluieraşul la gură şi cu măciuca subsuoară; acolo, după ce da vitele la iarbă, el se întindea la pământ şi cânta din fluier câte cântece ştia; acesta era tot traiul lui. Singur toată ziua şi toată noaptea, pentru că nici un flăcău din sat nu vroia să se amestece cu dânsul sau, deşi se apropia vreunul de el, o făcea numai pentru ca să-l ia în râs. La hore nimeni nu-l îndemna să intre în Joc şi, măcar că era cel mai frumos dintre toţi flăcăii, nici o fată nu se uita la el, pentru că era sărac, pentru că n-avea cămaşă cu altiţe şi pălărie cu mărgele.

Într-o zi de primăvară, cum sta Toader culcat pe iarbă, iată că vede o fată fugind către el, şi după dânsa o vacă neagră ce o alunga. Cât pe ce era să o ajungă pe biata copilă, cât pe ce era s-o ia în coarne, când Toader, sărind într-o clipă, se aruncă cu măciuca înaintea vacii şi o izbi atât de tare în frunte, încât pe loc ea pică ameţită jos.

Sărmana fetică era mai moartă de frică; inima i se bătea de-i cutremura pieptul şi de-abia se putea răsufla. Toader alergă iute la un pârâu aproape, aduse apă rece în pumni şi-i stropi fruntea; încet-încet, copila se linişti şi îşi veni în simţiri.

În vremea asta Toader se uita la ea cum era culcată pe iarbă şi simţi deodată că se tulbură şi că i se bate şi lui inima mai tare decât altă dată. Nu se putea dumeri el ce era pricina; însă nu-şi putea întoarce ochii de la fată, şi din vreme în vreme îi venea să ofteze fără voie.

Avea dreptate să se tulbure bietul Toader, pentru că Mărinda(aşa se numea copila) era cea mai frumoasă fată din sat; ea avea şaisprezece ani, părul negru ca pana corbului şi faţa albă ca omătul, guriţa mică şi ochii mari, plini de foc; ea mai avea şi un trup mlădios ca o salcie, glasul dulce ca un glas de păsăruică, şi când se împodobea duminica cu flori pe cap, cu salbă la gât, cu catrinţă nouă şi cu cămaşă subţire cusută cu altiţe de fir, toate fetele se făceau slute de ciudă şi toţi flăc[...]i săreau în cale pentru ca să şuguiască cu ea... Iar când Mărinda juca la horă, moşnegii îşi trăgeau bărbile, privind la dânsa, babele o sărutau care de care, iar flăcăii se apucau la bătaie, pentru că Mărinda juca şi cu trupul, şi cu inima, şi nici se cunoştea locul unde călca piciorul ei. Avea dar dreptate Toader să nu-şi poată întoarce ochii de la dânsa.

-- Cum ţi-i, Mărindo?... a zis el peste puţin. Ea se uită la el cu nişte ochi ce-l pătrunseră la inimă şi-i răspunse:

-- Mai bine acum, Toader. Slavă Domnului c-ai sărit de m-ai scăpat; căci de nu erai pe-aici, acum aş fi moartă.

-- Să ferească Dumnezeu! strigă Toader, oţărându-se; mai bine să mor eu... tot nu-s de vro treabă... un biet văcar fără tată, fără mamă; dar tu, Mărindo, tu ai neamuri; pe tine te iubesc toţi sătenii; mâine-poimâine te-i mărita... te-i mărita...

-- Nu vreau să mă mărit aşa degrabă, şi măcar că pân-acum m-au cerut mulţi, dar nu m-a îndemnat inima s-aleg pe nici unul din ei.

-- Nici măcar pe Ion Ghiurca? întrebă Toader.

-- Ion Ghiurca?... Şi cine-i Ion Ghiurca de mă întrebi de el, ca şi când ar fi Făt-Frumos?... Ce? pentru că are mai multe oi şi mai mulţi boi decât alţii, socoţi că numaidecât trebuie să-l iau de bărbat?

-- D-apoi el s-a lăudat că-ţi este drag şi că n-are decât să te ceară pentru ca să mergi după dânsul.

-- Minciuni a spus, minciuni a spus el. Ion Ghiurca-i un ticălos, un minciunos.

Zicând aceste, copila se sculă în picioare de mânie şi ochii i se umplură de lacrimi. Toader cu bucuria în faţă se apropie de dânsa, o luă de mână şi căută s[...]mpace. După puţină vreme fata începu a râde şi toate fură uitate.

Ceasurile trec repede între doi tineri când încep a simţi dragoste unul pentru altul, şi se vede că Mărinda şi Toader aveau multe taine a-şi spune, pentru că mai se făcuse noapte când ei se întoarseră în sat.

A doua zi, Mărinda se trezi cu poftă de a culege flori, şi se porni îndată la câmp, dar nu ştiu cum se rătăci, că nimeri iar lângăToader, şi în urmare iar înnoptase când au apucat amândoi drumul spre sat.

A tria zi, Mărinda îşi aduse aminte că în oarecare loc îşi prăpădise un cercel şi alergă îndată ca să-l găsească; însă nezărindu-l nicăieri, îi veni în cap să meargă să întrebe de el pe Toader.

Toader nu găsise cercelul, dar propuse Mărindei să-l caute amândoi prin câmp; ei l-au căutat atât de mult, încât se făcuse iar seară când au fost ca să vie acasă.

Aşa, în toate zilele Toader şi Mărinda găseau pricini de a se întâlni. Cât erau ei de fericiţi atunci! cu câtă dragoste se uitau unul la altul! cu câtă plăcere Mărinda asculta pe Toader cântând din fluier doina de la munte!... Amândoi erau aşa de pătrunşi de mulţumirea ce gustau, că nici nu gândeau la vremea viitoare; nu gândeau că nimic în lume nu e mai nestatornic ca norocul!

Într-o zi, Ion Ghiurca, unul din fruntaşii satului, care de mult căuta să se însoare cu Mărinda, a zărit pe aceasta împreună cu Toader şi îndată a alergat în sat de a înştiinţat pe părinţii fetei.

,,Veniţi, le zise el, de vedeţi pe Mărinda cea cuminte cum se drăgosteşte cu văcarul satului, ea, care se fudulea cu ceilalţi flăcăi".

Părinţii Mărindei, împreună cu vro câţiva bătrâni săteni, călăuziţi de Ghiurca, au alergat cu grabă şi au văzut în adevăr pe copilă culcată pe iarbă lângă Toader.

Din ceasul acela soarta lor îşi schimbă faţa, şi toată fericirea lor se stinse!... Mărinda, ocărâtă de tatăl său şi de muma sa, fu închisă zi şi noapte în cămara casei lor, şi Toader fu alungat din sat ca un rău.

Bietul copil, văzând că nu mai avea nici o sperare de a mai vedea pe draga lui Mărindă, veni la Iaşi şi se scrise la oaste.

Peste trei luni după silnica ei despărţire, Mărinda, fiind iertată de părinţi, se primbla pe marginea luncii care este pe malul Siretului.

Ea era cufundată în gânduri triste, căci gândea, sărmana, la Toader.

De trei luni nu auzise nimic despre el şi nu ştia ce se făcuse.

Tocmai atunci o ţigancă bătrână şi zdrenţăroasă ieşi din luncă şi veni drept la ea cu mâna întinsă, zicându-i:

-- Dă-mi o părăluţă, draga mea, că de trei zile n-am mâncat şi mor de foame; dă-mi o părăluţă, că ţi-oi căuta în oglindă şi ţi-oi spune sorţii!