Gândurile lui ar fi mers departe dacă nu ar fi fost distrase prin sosirea a două umbre ce se opriră lângă el. Erau maica iconoamă şi vara lui Alexis.

— Domnule, zise bătrâna, iată maica Evghenia! şi se depărtă în întuneric.

— Dumneata eşti, vere Alexis? întrebă un glas dulce şi tânăr.

— Eu, măicuţă... am venit să vizitez Agapia şi am dorit să te văd.

— Şi eu de mult o doresc, căci sunt ani de când nu ne-am mai întâlnit.

— Haideţi dar în chilia mea, observă Alexis, pentru ca să ne vedem la faţă.

Intrând în acea chilie şi aruncându-şi ochii la călugăriţă, el rămase uimit de frumuseţea ei şi de expresia adevărat îngerească a figurii sale. Albă ca un crin, albeaţa ei era mult mai strălucitoare sub comănacul şi neagra îmbrobodire a hainelor călugăreşti. Ochii săi albaştri ca floarea inului aveau o limpezime care reflecta virginitatea sufletului, gura ei mică şi graţioasă se desena sub o zâmbire de bucurie, şi genele sale lungi lăsau umbre uşoare pe rotunzimea obrajilor. Într-un cuvânt, ea păru atât de admirabilă în lumina lămpii, că Alexis nu se putu opri de a zice:

— Ah, verişoară, cum de te-ai călugărit fiind aşa de frumoasă? Juna măicuţă coborî ochii şi răspunse:

— Nu m-am călugărit de bunăvoie, verişorule!

— Cum? strigă Alexis, luând-o de mână, o mână delicată de copil.

— M-au silit părinţii mei să pun rasă.

—Ce nelegiuire! N-au milă de tinereţile tale?

— Nu! Am vărsat şiroaie de lacrimi, le-am căzut la genunchi, i-am rugat, le-am declarat că nu mă trăgea inima să mă îngrop de vie în mănăstire... toate au fost în zadar! Într-o zi m-au ameninţat că m-or blestema dacă m-aş împrotivi dorinţei lor, şi atunci a trebuit ca să plec capul. Eu, care eram mândră de lungimea şi de frumuseţea părului meu, am fost tunsă ca un făcător de rele; eu, care mă numeam în lume Lucia, m-am trezit deodată despărţită de această lume sub numele de Evghenia. Zicând aceste, maica începu a plânge şi căzu pe un scaun. Alexis, înduioşat, cătă să o liniştească prin cuvinte mângâietoare, dar nu putu să reuşeze decât pomenindu-i de zilele copilăriei lor.

— Îţi aduci aminte, dragă verişoară, de teiul cel mare din ograda de la moşia noastră?... îţi aduci aminte cum ne jucam la umbra lui şi cum ne speriam unul pe altul, ascunzându-ne după trunchiul său?

Copila, auzind aceste cuvinte, îşi ridică ochii plini de lacrimi, îi ţinti cu drag asupra lui Alexis şi zise zâmbind:

— Îţi aduci şi tu aminte, verişorule, când te-ai suit în copac pentru ca să-mi rupi o creangă înflorită şi ai căzut lângă mine?... Doamne! cât m-am speriat atunce!... Chiar acum, după trecere de atâţi ani, încă îmi bate inima când gândesc că puteai să te ucizi.

— Ah! observă Alexis. Ştii că lucrul rău nu piere.

— De aceea poate n-am pierit nici eu când m-au călugărit, replică măicuţa, râzând încet. Dar spune-mi, verişorule, ce te-ai mai făcut din copilăria noastră? Stiu că ai fost multă vreme în străinătate! Ai studiat în Francia... Sunt şi acolo mănăstiri şi calugăriţe?

— Sunt, dragă, în toate ţările persoane nenorocite, căci prostia omenească nu are hotare.

— Dar tu, fost-ai încalte şi eşti fericit?

— Eu, dragă? răspunse Alexis suspinând, deşi trăiesc în lume, duc zile mai negre şi mai amare decât voi, care sunteţi închise în mănăstiri.

— Eşti nefericit tu, Alexis? zise copila, apropiindu-se de vărul ei şi apucându-l de mână... Cum?... Ce durere poţi să simţi când parinţii tăi au iubire pentru tine, când toată lumea trebuie să te stimeze şi să-ţi arate simpatie?... iubeşti poate vreo persoană pe care împrejurările nu-ţi permit de a o lua de soţie!?... Dar... inimami spune că nu este altă cauză durerii tale.

— O! Suflet îngeresc! ai citit în sufletul meu şi ai descoperit adevărul! răcni Alexis cu desperare. Aşa este, Lucio, iubesc o fiinţă înzestrată cu toate darurile naturii, şi ea-i condamnată a face bucuria altuia.

— Ah! replică Evghenia, eşti mult mai de jelit decât mine, dragă Alexis. Amândoi rămaseră câtva timp cufundaţi într-o dureroasă tăcere, când sunetul unui clopot îi trezi din cufundarea gândurilor.

— Ce este? întrebă Alexis. Pentru ce trage clopotul la miezul nopţii?

— Trage pentru utrine, răspunse maica... Merg la biserică... Vii şi tu, verişorule?

— Vin să te văd în strană.

— Şi să mă auzi cântând, adăugă ea, că sunt eu de rând în astă-noapte.

Peste un cuart de oră, Alexis coborî scările arhondaricului şi apucă pe-o cărăruşă în sunetul toacei batute de o călugăriţă pemprejurul bisericii. El intră în sfântul locaş luminat de o singură lampă aprinsă dinaintea icoanei Maicei Domnului. De la uşă până lângă stranele cântăreţelor, biserica era plină de călugăriţe pierdute în umbră, unele culcate pe lespezi, altele dormitând prin strane, iar aproape de uşa altarului sta maica Evghenia, acoperită cu o mantie lungă şi creaţă. Ea cânta psalmele rugăciunii, cu ochii ridicaţi spre icoane şi luminaţi de flacăra slabă a lămpii de argint. Glasul ei melodios răsună sub bolta întunecată şi vărsa în inimă simţirea pietăţii. Alexis o privi cu o respectuoasă admirare şi crezu că vede un palid serafim coborât din ceruri pentru ca să continue pe pamânt imnul de adorare către Dumnezeu.

Rezemându-se de strana mitropolitului, el căzu într-o reverie profundă şi adresă cerului fierbinte rugăminţi pentru fericirea Margăritei; căci imaginea iubitei sale îi apărea în toate tablourile măreţe ce se prezentau ochilor lui. La finitul serviciului, Evghenia întovărăşi pe Alexis până la scara arhondaricului unde îşi ziseră adio, căci el avea a pleca a două zi de dimineaţă.

— Când ne-om mai vedea, verişorule? întrebă maica.

— Dumnezeu ştie! răspunse Alexis, căci sunt decis a pleca iar în străinătate.

— Vrei să fugi de durere? zise copila; în zădar, ea-i umbra omului.

— Sau poate că omul e umbra durerii! Adio, dragă Lucie!

— A revedere dar, verişorule, când a vrea Dumnezeu! adăugă ea cu glas întristat şi dispăru ca o nălucire.

VI

Plecând în faptul zilei de la Agapia, tânărul călător se duse la Văratic, altă mănăstire de călugăriţe, aşezată în poalele unui munte, apoi trecând prin satul Bălţăteşti, el sui Dealul Doamnei, se coborî la Hangu, şi acolo luă o plută ca să meargă la Piatra pe apa Bistriţei. El făcu această primblare încântătoare fără a fi distras din tristele cugetări care îi frământau mintea, căci în acea frumoasă perioadă a vieţii, unde inima omului domneşte în toată suveranitatea sa, lumea se luminează şi se întunecă după starea inimii. Un cântec poporal zice:

Inima-i voioasă,

Lumea-i luminoasă.