27 aprilie 2011, 17:16 views 23675
Înapoi views 23676 Vizualizări
Stamati-Ciurea Constantin   | Proză

Sofia Karpov

(fragment din romanul Insula Sahalin. Ţara misterioasă a exilaţilor)

 

La force brute de tout temps

Oppresse la faiblesse,

Dans les airs,

Sur la terre,

Partout la même détresse

Partout malheur,

Partout douleur,

Rien néchappe aux souffrances

Dans cette lutte à outrance...1

Ingeniosul turist francez Henri Mérimée în opul său intitulat Un an în Rusia între altele scrie: „Rusia umilită, subjugată, mută, neştiută mai de nime, suferă jugul şi lanţul sclaviei. Şi abia noi începusem a o cunoaşte mai de aproape, când ea se ridică ca o puternică suverană, purtând pe frunte strălucita coroană de gheaţă a Nordului şi scăldându-şi picioarele în mările calde ale Sudului. Cu prietenie ea întinde o mână spre surorile sale din Europa, iar alta înarmată şi îngrozitoare până la frontierele Chi­nei. Şi umbra acestei mâini, aşternându-se pe nemărginitele pus­tiuri, ţine în respect hoardele războinice ale sălbaticilor...“

Aceeaşi comparaţie poetică o face şi marchizul de Chiustin, însă cu totul în alt sens. Iată ce zice el: „... Şi acest uriaş cu pi­cioarele de lut îşi întinde braţele sale puternice spre a sugruma Europa...“

Ce contrazicere ciudată între doi eminenţi scriitori francezi! Cui din ei să dai crezare? Cititorul rămâne în nedumerire, şi mulţi îşi amintesc maxima cosmopoliţilor: Ubi bene ibi patria2. Deci să lăsăm pe unii înduplecaţi de Mérimée, pe alţii de Chiustin şi să întoarcem privirea noastră la capitala împărăţiei Rusiei, la această frumoasă cochetă, care, cu bogăţiile ei, ca o sirenă mitologică a răsărit pe neaşteptate din codrii şi mlaştinile nepătrunse, pe a cărora suprafaţă încă nu călcase vreun picior omenesc, şi nici tăcerea lor n-o profanase glasul vreunui muritor. Şi iată minu­nea, astăzi pe acele ţărmuri sălbatice înaintea ochilor călătorului se desfăşoară un oraş colosal, cu cea mai modernă arhitectură, luxul cel mai îmbelşugat al orientului, şi cu invenţiile şi indus­triile şi manufacturile cele mai alese ale Europei. Aici aflăm cea mai pestriţă adunare de popoare, cu diferite idiomuri: cinci­sprezece limbi vorbite pretutindene: pe străzi, prin localurile publice şi pe pieţele comerciale. Petrecerile cele mai variate au aici loc, şi tot ce în Europa, relativ la arte, apare înalt şi per­fecţionat îşi face debutul său în acest oraş unde plăcerile sunt bine remunerate de galantomii ruşi. Artiştii străini scurg anual sume mari de bani de la ruşi.

Dar ca tot ce-i adus la perfecţie şi străluceşte, se vede că este menit să aibă şi umbra sa întunecată. Precum cocheta ce te subjugă irezistibilei sale atracţii şi în momente de mânie îţi respinge sentimentul ce ţi l-a inspirat cu atâta ardoare şi pasiune, tot ast­fel şi capitala, după ce te-a încântat cu frumuseţile sale, îi vine mânia, când Neva ce-o încinge îşi rupe colanul său de gheaţă şi cu o furie sinistră porneşte valurile sale tulburate, înecând cu ele cele mai frumoase străzi; sau când iarna înfricoşatul viscol, sub un ger nesuferit, o acoperă cu omăt.

Natural că cetăţeanul cel avut, în palaturile sale bogate, nu suferă atâta cât acei ce locuiesc în mahalale, unde furtuna fără cruţare dărâmă şi strică lăcaşurile slabe ale săracilor, şi-i lasă fără ocrotire sub un ger de 40 grade.

  • * *

Tocmai într-o aşa o noapte pe la 10 ore, când furtuna şi vis­colul turbau mai grozav, pe una din străzile insulei Vasilievsk, o femeie îmbodolită într-o blană rufoasă şovăia prin omăt abia ţinându-se pe picioare sub apăsarea viscolului. Un moment ea se opri pentru a răsufla şi a orienta la palidele raze argintii ale lunii dinspre cărarea ce avea s-o apuce între troienele de omăt.

Ulicioara în care ea se afla era cu desăvârşire pustie. Oftând, biata femeie porni înainte şi după un drum greu de tot obositor, ea se opri dinaintea unei căscioare. Aici se aşeză pe scări nemai­putând de osteneală; capul îi se slobozi pe piept şi ea rămase câtva timp fără mişcare, ca şi când grele gânduri i-ar zbuciuma mintea. Dar iată că sculându-se întinse mâna ei uscată după frânghiuţa clopoţelului atârnat dinaintea uşii; ea de câteva ori se sili să prindă mănunchiul clopoţelului, zbuciumat de furtună, şi când îl prinse şi voi să-l tragă, deodată la spatele ei se auzi o detunătură.

Tresărind speriată ea scăpă din mână mănuncheşul frânghiuţei şi se întoarse repede îndărăt. „Dumnezeule! Dumnezeule! şopti ea făcându-şi cruce. De ce trebuie să locuiesc în megieşie cu această ruină blestemată în care satana îşi serbează petrece­rile?...“

Detunarea grozavă veni de sub o spaţioasă zidire veche, dis­trusă de un mare incendiu şi din care mai rămăsese numai câţiva pereţi şi o bucată de acoperiş. Din maiestuosul palat de odinioară ce-a rămas acum? Numai un munte de moloz acoperit cu omăt şi ici-colea se mai zăreau nişte văgăuni căscate în pereţi, iar capetele bârnelor tăciunite se distingeau din albul cerceaf de omăt.

Bătrâna, după ce făcu o mică rugă, prinse iarăşi frânghiuţa în mâna-i tremurătoare şi începu să sune. Printre crăpăturile unui oblon ce astupa fereastra, străluci deodată lumină şi după scâr­ţâitul unei uşi se auziră paşi repezi ce coborau pe scări până la intrare şi un glas de femeie, de un timbru plăcut, răsună în tăcere.

— Cine-i acolo? întrebă de după uşă.

— Eu sunt! Eu! răspunse bătrâna cu grăbire. Uşa se deschide şi îndată pe loc se şi închide după ea.

— În sfârşit, slavă Domnului, mămucă, că te văd iar acasă, îi zice o tânără fecioară blondă, punând sfeşnicul pe masă, apoi cu amândouă mâinile scuturând omătul ce se aşezase pe gulerul jubeicei bătrânei. Vino, mamă, vino degrabă de te încălzeşte bând un pahar de ceai, samovarul clocoteşte pe masă.

Amândouă intrară într-o odăiţă abia luminată de lumânarea pusă pe masă. Toată locuinţa avea numai două odăiţe, sărăcuţ mobilate, numai cu câteva scaune, două paturi, o masă de lemn de brad şi un dulap în care erau aşezate vasele de cuhne. Pe masă fierbea un samovar fumegând clăbuci de abur.

Bătrâna dezbrăcându-se de jubeică o scutură de câteva ori, apoi punând-o pe un scaun s-a apropiat de samovar şi, întinzând mâinile învineţite de frig, le ţinu câtva timp lângă samovarul fumegător spre a le dezamorţi.

— Of! Doamne, ce viscol e afară, zise ea. Mai că nu am fost îngropată de vie în omăt. Dar, în fine, iată-mă, m-am întors. Păcat numai că alergătura mea a fost degeaba, nedobândind nimică.

— Şi ce să facem noi acum? strigă copila ridicând ochii la cer, până în zi vom pieri de frig, mamă, căci am sfârşit lemnele de foc şi gerul tot creşte.

— Vom împrumuta la vreun megieş vreo câteva vreascuri, iară mâine mă voi duce din nou la guvernorul oraşului, să-i cer încuviinţarea ca să iau lemne de foc din depozitul pentru vă­duvele invalizilor.

— Cum? vrasăzică, guvernorul astăzi nu te-a primit? întrebă fiica cu mirare.

— Nu! Nu m-a primit, copilă dragă, nu! răspunse bătrâna sor­bind ceaiul. Aceşti puternici ai împărăţiei sunt mai inaccesibili şi mai mândri decât însuşi ţarul. Dumnezeule! ei primesc numai pe boieri şi funcţionarii lor subalterni. După masă ei se odihnesc, iar sub seară ies de se plimbă cu sania, expunând ochilor preum­blătorilor preţioşii lor cai trepătari; apoi se duc la teatru sau la vreun bal de curte. Astfel puţin timp le rămâne pentru a primi săracii, ce aşteaptă pe stradă. Tremurând de frig, întreaga ziu­lică am şezut pe scările de paradă, păzind tot ieşirea guvernoru­lui; când deodată spre seară o damă elegantă urmată de un adi­utant, coborându-se dintr-o caretă ce trase la scară, s-a suit în palat. Atunci uşierul, ieşind pe peron, ne-a vestit că Excelenţa sa nu mai primeşte pe nime. Iată dar povestea întreagă a zadar­nicei mele alergări, din cauza căreia, scumpa mea Sofi, puteai să rămâi desăvârşit orfană.

Rezemându-şi frumosul ei cap pe o mână, copila ascultă poves­tirea mamei. Fizionomia ei exprima o tristeţe nespusă şi o ciudă arzătoare, iar obrăjeii ei se acoperiseră cu roşaţă şi sprâncenele i se încreţiră.

— Mai mult tu nu vei merge la guvernor, o întrerupse copila, căci eu singură mă voi duce; şi având mai mult curaj voi dobândi cererea. Eu voi şti a-i spune că un veteran care pe câmpul de luptă şi-a vărsat sângele pentru patrie, a lăsat copilei sale cel puţin dreptul ca în caz de nevoie să ceară ajutor.

— O! draga mea fiică, dacă tu vei merge şi vei începe astfel a vorbi cu dânsul, te vor da de spete afară, zise bătrâna clătinând din cap.

Sofia s-a sculat de pe scaun roşindu-se şi mai tare şi ochii ei mari şi frumoşi scânteiau.

— De spete afară? strigă ea... Apoi voi ieşi ca să mă întorc iarăşi şi iarăşi...

— Linişteşte-te, fiica mea, poate că aşa nu se va întâmpla, dar orişicum, nu trebuie să zădărâm mânia acestor puternici, care pot să ne nimicească sub picioarele lor, ca pe nişte viermişori. Mâine mă voi duce la megieşul nostru Kolosov care mi-a scris petiţia şi socot că el îmi va da un sfat bun.

— Dar până când să mai dureze aceste sfaturi şi alergări? Mamă, eu nu pot să te las să degeri de frig. Dar să lăsăm aceste; tu te culcă, iar eu mă duc să caut în ruina megieşă, poate că voi găsi vreun capăt de lemn tăciunit.

— Dumnezeule! strigă bătrâna sărind de pe scaun, ce ţi-a trecut prin minte? E o nebunie să te gândeşti numai la aceasta, dar încă s-o faci? Cum se poate ca pe un viscol ca acesta, şi încă la miez de noapte, să umbli prin acea ruină drăcească? Şi bătrâna, cu o convingere religioasă, îşi făcu cruce de câteva ori. Da ştii tu, dragă, adause ea, că în momentul când am voit eu să sun cu clo­poţelul, o înfricoşată detunătură se auzi în ruină, şi să nu-mi fi deschis în grabă uşa, muream de spaimă pe prag.

— Pentru că eşti fricoasă, mămucă, răspunse copila zâmbind. Ce alta putea fi zgomotul, decât numai dărâmarea vreunuia din pereţi, din cauza furtunii. Dar mai la urmă ce ne pasă nouă de toţi dracii ruinii, să vorbim mai bine de neajunsurile noastre. Aşadar, e lucru hotărât: mâine eu, în persoană, voi înmâna pu­ternicului demnitar petiţiunea, iar tu, mamă, te vei duce să aduni ceva parale de pe la doamnele ce-mi sunt datoare pentru lucrul meu de cusut, căci până ce ajutorul ne va veni din sus, trebuie să-l căutăm jos.

— Bine, fiica mea, bine. Fă, dragă, cum ştii tu, dar eu mă duc să mă odihnesc, căci sunt de tot ostenită. Şi bătrâna, sărutând-o cu frăgezime pe frunte, s-a retras în odăiţa sa. Sofia, sculându-se de pe scaun, o petrecu pe maică-sa cu o căutătură tristă, până ce uşa s-a închis după ea; apoi rezemându-şi ceafa de spetele scaunului îşi aţinti ochii în tavan pierzându-se în felurite gânduri, căci ea era de un caracter foarte ciudat. Părea că natura prin greşeală o făcu femeie în loc de bărbat, pentru că toate apu­căturile ei erau îndrăzneţe şi de o energie nespusă. Ea semăna cu viteazul său tată, căpitan de artilerie, care în crâncenul război, suindu-se călare pe al său tun, abia atunci sfârşi a-l apăra, când baionetele îi străbătuseră pieptul. Fiica îi semăna lui, nepăsându-i şi ei de nimică, fiind curajoasă. Iar pe lângă acest caracter aprins, se ivi în ea şi simţirea femeiască, căci Sofia era contemplativă.

În acest moment, uitând de necazurile casnice, ea trecu cu meditaţia într-o lume ei necunoscută, misterioasă, plină de eve­nimente neaşteptate. Şi ciudat lucru că tocmai acum ea gândea la ruina din care se auzi detunătura. Acel zgomot subit o intrigă, aţâţând în ea o dorinţă curioasă de a afla cauza. Poate că ima­ginaţia ei tristă păstra încă impresiunile poveştilor pline de minuni, cu care mama ei o adormea în copilărie. Nefiind ca mama ei superstiţioasă, pentru aceea orişice enigmă era pentru dânsa un ideal. Sofia absolvise gimnaziul şi dobândise diploma de cea mai distinsă studentă în toate ramurile ştiinţelor prescrise în pro­gram. Rezultatul fu strălucit, căci ea acum, la vârsta de 20 ani ce avea, putea să intre în discuţiuni serioase cu cel dintâi profe­sor, mai ales că graiul ei avea ceva foarte atrăgător, şi era de un colorit poetic. Multe familii aristocrate se grăbiră a-i oferi locul de instructoare pe lângă copiii lor.

Dar Sofia refuză cu îndărătnicie, nesimţindu-se în stare să reziste mult timp unei ocupaţiuni aşa de liniştite, petrecând ore şi zile întregi într-o odaie, fie măcar cât de bogat decorată, care tot are asemănare cu o închisoare, în care îi va fi părut că este arestată pentru vreo greşeală. Ea aspira libertatea, spaţiul, nevoind a fi împiedicată de a putea pătrunde tot ce-i misterios şi a vedea tot ce-i nevăzut. Ea găsi o plăcere într-o agitaţie intelec­tuală şi nu ar fi schimbat-o nici pentru orice bogăţie.

Aşa sunt şi vor fi toţi acei pe care nervii îi domnesc. Aşa şi în acele momente de meditaţie, în mijlocul nopţii sub impresia vije­liei, ce urla pe străzi şi se bocea jalnic prin crăpăturile obloane­lor şi ale ferestrelor, gândul ei zbura scotocind prin toate unghiu­rile întunecate ale ruinei luminate ca de razele soarelui prin imaginaţia ei lucidă.

— Voi găsi şi voi afla totul! şopti ea intrând în odaia în care mama ei dormea liniştită. Plecând urechea la gura dormindei, ascultă răsuflarea; apoi acoperind-o încetinel cu blana s-a uitat la ornicul aninat de perete. „Miez de noapte, şopti ea în gând, şi gerul începe a se furişa în odaie!...“ Apoi îmbodolindu-se cu un şal, stinse lumânarea de pe masă şi încet, pe vârful degete­lor, a ieşit din odaie, a coborât scările şi ieşind în stradă a încuiat după dânsa uşa, punând cheia în buzunar. Făcând câţiva paşi în omătul ce-i ajungea până la glezne, ea se opri ţintind ochii la ruină.

În jurul ei totul era pustiu. Numai viscolul o zbuciuma cu fu­rie în contra căruia trebuia să lupte ca să n-o răstoarne la pământ. Nouri de omăt se învârteau trecând pe dinaintea discului lunii ca nişte valuri transparente sau ca nişte stafii uriaşe.

Sofia făcu câţiva paşi spre ruină, dar se opri pe loc ascultând cu atenţie la loviturile de ciocan ce se auzeau, pare că din ruină. Acest zgomot neaşteptat zădărî şi mai mult curiozitatea fetei. Un impuls nestăpânit, o putere nebiruită o îndemna să cercete­ze ruina. Imaginaţia ei se aprinse şi cu grabă ea începu să urce scările zidirii dărâmate, acoperite cu omăt; scările duceau spre etajul dintâi, a cărui galerie de columne era pe jumătate dărâ­mată. Urcând vreo 20 de scări în sus, ea ajunse la o uşă de sticlă cu geamurile stricate, dar încuiată. Fără să ştie ce face, atrasă numai de ideea fixă să meargă tot înainte, ea a împins uşa, care se deschise cu un mic zgomot. Un curent rece trecu prin lungul şir de tinzi, dar Sofia nu simţea nimic; cu aviditate nestăpânită ea îşi împlântă căutătura în acel şir de camere, unele cu totul întunecate, altele luminate de razele lunii, care în răstimpuri se ivea şi lumina printre nouri. Din acele galerii cu tavanurile prăbuşite se vedeau multe odăi şi saloane cu pictură al fresco3 şi sculpturi rare, acum toate stricate, sfărâmate sau de tot nimici­te. Într-un ungher erau rămăşiţele unei colecţii de tablouri şi ale unui altar, din care spânzurau încă câteva icoane pe jumătate pârlite şi o cruce mare poleită, răsturnată pe o coastă. Podeala era pretutindenea acoperită cu moloz, cărbuni şi cenuşă. Dar ciu­dat lucru că cu toată această neorânduială şi pustietate în odaia din fundul galeriei, podeala era ceva curăţită de dărâmături şi tencuită. Şi mare a fost uimirea Sofiei când ea a dat de o mătură rezemată de perete. Aceasta dovedea că ruina era locuită. Dar în ce fel şi cine putea să fie locuitorul unei odăi fără sobă şi cu ferestrele stricate şi încă pe un ger aşa de mare? Nici o urmă de culcuş sau mobilă nu se zărea nicăieri. Viscolul spulberase o pânză de omăt pe podeală, dar nici pe ea nu se vedea vreo urmă de om. Sofia începu să ocolească odaia uitându-se la pereţii goi şi dispoeţi de tencuială, când deodată într-un ungher zări încres­tătura unei uşi secrete, ascunsă în perete. Ea se opri şi o zâmbire de mulţumire încreţi buzele ei, căci această descoperire realizase ideea ce prin imaginaţie ea şi-o închipuise. Iată dar cheia miste­rioasă a enigmei pe care o căuta prin vis cu atâta dorinţă. Cu grăbire puse mâna pe clempuş nepăsându-i ce este după uşă, şi o deschise înainte. Uşa s-a deschis şi Sofia rămase pe loc, încre­menită.

Înaintea ei într-o cămăruţă abia iluminată de o lumânare subţire, pe o masă de lemn se vedeau înşirate multe unelte de chimie, precum colbe, retorte, alembici, strecători, felurite păhăruţe şi o lampă Bercelius aprinsă, deasupra căreia într-o tin­gire clocotea un lichid necunoscut. Lângă masă, pe o laiţă, şedea un om, întors cu spatele spre uşă; părul de pe cap şi barba îi erau zburlite. Era preocupat cu un calcul ce-l făcea, copiind cu creionul dintr-o carte deschisă. Acest om încă tânăr şi foarte uscăcios semăna să fie din clasa inteligentă a studenţilor-artişti, căci purta părul său blond în plete. Buzele lui subţiri şi palide şopteau nişte cuvinte neînţelese şi câteodată el îşi arunca privi­rea spre tingirea ce clocotea şi împrăştia un abur albăstrui şi înăduşitor.

El era îmbrăcat într-o redingotă blănită cu pielicele de cârlan negru, iar pantalonii, de postav ordinar, erau adunaţi în turetcile cizmelor. Costumul lui semăna a fi de ţăran finlandez, din ola­turile capitalei. Tânăra copilă imediat a şi înţeles poziţiunea sa şi a necunoscutului, care după presupunerea ei trebuia să fie sau un falsificator de monede, ori un membru din corporaţia revo­luţionară, sau de nu, apoi student sărac, care, neavând mijloace de trai şi o locuinţă aptă pentru studiul chimiei, şi-a ales acea ruină unde nu-l costă nimic şi se îndeletnicea gratis. Orişicum, dar ea se simţi deziluzionată. Atrăgătoarea fantezie a imposibi­lului, ceva fantastic, îşi slobozi vălul dinaintea adevărului factic, obişnuit, al unui om ce caută prin chimie dezlegarea problemei.

„Iată dar la ce ne duc poveştile fantastice, îşi zise copila. O! cum poate cineva fi aşa de dobitoc să creadă în astfel de bârfeli. Dar la toată întâmplarea trebuie să caut să ies din această locali­tate periculoasă, căci, precum se vede, acest om nu doreşte să aibă martori la lucrările sale.“ Aşa gândind, îşi întoarse privirea spre uşă, voind să facă un pas îndărăt, când uşa, rămasă pe jumătate deschisă, împinsă de un curent, se închise cu zgomot. La moment necunoscutul îşi întoarse capul şi, văzând pe Sofia dinaintea uşii stând nemişcată ca un spectru, speriat şi ca fript sări de pe laiţă în picioare rămânând un moment ca încremenit, apoi apucând în mână lumânarea într-o săritură o apropie de faţa copilei.

Atunci Sofia gândi la mamă-sa...

— Cine eşti? şi de unde te-ai luat aici? întrebă el cu un glas iritat.

— Din căsuţa de peste drum, răspunse Sofia cu sânge rece. — Şi ce cauţi aici?

— Lemne de foc, căci eu şi mama degerăm de frig. Necunoscutul s-a uitat la ea cu o aşa mânie că biata copilă se înfioră. — Şi nu alta ceva te-a adus pe aici? adause el.

— Da! răspunse copila nevrând şi uitând pericolul. Necunoscutul cu grăbire a vârât mâna în buzunar. — Şi ce cauze sunt acele? întrebă el încreţind sprâncenele.

— Curiozitatea care nu are raţiune, răspunse Sofia silindu-se a zâmbi spre a-şi acoperi greşeala. — Şi frica nu te-a cuprins?

— De ce să am frică?

Necunoscutul părea ceva încurcat.

— Apoi de stafii, de strigoi, în sfârşit, de dracul... adause el gângăvind.

— Dracul fiind un spirit are spirit, şi odată ce el este aşa, va înţelege şi venirea mea aici.

Necunoscutul, auzind acest răspuns îndrăzneţ, păru a pierde cumpătul scoţând mâna din buzunar şi aşezându-şi cu două de­gete după ureche câteva jărgiuţe de păr ce-i acopereau vederea, tăcu câteva minute ţintind o privire pătrunzătoare asupra tinerei copile. Sofia simţind acea căutătură fixă se înroşi şi zise:

— Dacă d-ta, domnule, ai sfârşit interogatoriul, apoi eu pot să mă retrag.

— Din contra, nu vei ieşi de aici, răspunse necunoscutul cu grăbire. Eu de acuma nu am voie să-ţi dau drumul, şi arătându-i o laiţă adause: „Poţi şedea aici şi vei aştepta până ce alţii vor hotărî această chestie. Ce atârnă de la mine te mai întreb una: dacă ai înţeles ce înseamnă lucrarea mea în care m-ai găsit acu­fundat“.

— Prea uşor de înţeles, răspunse Sofia, zâmbind. D-ta studiezi o problemă chimică. — Şi ai ceva cunoştinţe în această ştiinţă?

— Acele care le-am învăţat în gimnaziu la profesorul Urbanov, pe care sunt sigură că îl cunoşti, zise Sofia aruncând o căutătură întrebătoare asupra necunoscutului, care păru ceva confuz.

— Adevărat, zise el, cine nu cunoaşte pe acest eminent pro­fesor. Vasăzică, domnişoară, d-ta poţi ghici, din exalaţiunea ce dă tingirea, ce fel de lichid conţine?

— Mirosul este a acid de nitrat ce d-ta îl evaporezi, mes­tecându-l cu alt product sau nu, răspunse Sofia. Orişicum, însă, acest lichid este exploziv, fiindcă baza lui o formează salitra. Din el se poate combina sau nitrat de argint, sau glicerină, sau piroxy­lină; asta atârnă de la voinţa manipulatorului care are în mână-i acest preţios product. Deci vezi, dle, că eu nu sunt aşa de igno­rantă, cum domnii studenţi ai universităţii au idee de sexul nos­tru, adause ea cu oareşicare fală.

— Tocmai pentru salvarea d-tale ar trebui să fii ceva mai mult ignorantă, întrerupse necunoscutul. El vroi să mai adauge ceva, dar deodată din podeală se ridică o clapă şi ca din fundul pămân­tului sări deodată în odaie un om înalt la stat. Sofia sări în­spăimântată de pe laiţă, vroind să fugă, dar mâna necunoscutu­lui o opri pe loc. În grabă tot pe aceeaşi uşă ieşiră alţi trei oa­meni. Cel dintâi, arătând cu degetul pe copilă, a zis: „Ea este Sofia Karpov, ce o cunosc de pe nume, fiindcă locuieşte în căsuţa de peste drum.“ Apoi uitându-se la ea cu o privire măreaţă o întrebă:

— Cum ai intrat aici? Atâta îndrăzneală la o femeie este un lucru de necrezut. Deci ascultă: de la adevărul ce ne vei spune atârnă şi sentinţa care vom face-o. Eu sunt adevăratul locuitor al acestei ruine, iar d-lor sunt camarazii mei ce mă vizitează. D-ta trebuie să ne mărturiseşti dacă ai fost adusă aicea de cine­va sau ai venit singură. Căci te socot destul de inteligentă ca să poţi înţelege că neaşteptata d-tale sosire între noi poate să-ţi fie fatală, mai ales dacă ieşind de aici printr-un cuvânt ai putea să ne trădezi.

Sofia nu şi-a pierdut cumpătul.

— Dacă, zise ea, după nume mă cunoaşteţi, apoi asemenea trebuie să cunoaşteţi şi glorioasa moarte a tatălui meu, al cărui nume este scris pe paginile istoriei patriei. Dacă el nu a fost un trădător, apoi mai cu seamă copilul lui nu poate fi o astfel de creatură! D-stră cereţi mărturisirea mea. Ascultaţi dar: eu sunt de un caracter entuziast pentru tot ce este neobişnuit şi neaş­teptat. În timpul studiilor mele la gimnaziu, multe din cama­radele mele îmi făceau descrierea unei societăţi politice miste­rioase, a cărei acţiune era îndreptată în contra guvernului. Pe mine nu mă interesa să cunosc organizarea lor, dar ardeam de dorinţă să asist nevăzută la una din adunările lor, ca să văd cu ochii mei proprii pe aceşti exaltaţi, care pentru o idee înrădăcinată în creierii lor merg fără păsare la eşafod. Una din camaradele mele pierduse pe fratele său, alta pe tata şi alta pe logodnicul ei. Eu, neavând pe nime, eram geloasă de doliul inimii lor. De multe ori, în timpul nopţilor furtunoase, şezând pe pragul căsuţei noas­tre, mă uitam lung timp la această ruină şi mă simţeam atrasă către ea de o putere nevăzută. Eu tot aşteptam să văd ieşind din aceşti pereţi afumaţi o creatură misterioasă. Dar în zadar îmi era aşteptarea, nimică nu-mi oferea un semn că ea ar fi locuită. Tăcerea se întrerupea numai de scrăşnetul lemnelor dezbârnate şi de vaietul jalnic al cucuveicii. Dar iată, cu o oră în urmă mama mea, întorcându-se din centrul capitalei, s-a înspăimântat de o detunare ce ieşi din astă ruină. Acelaşi zgomot l-am auzit şi eu. Atunci îmi veni în minte că aici se petrece ceva neobişnuit, şi că acest zgomot trebuie să fi fost pricinuit de oameni. Dar mie nu-mi pasă dacă ei sunt bandiţi sau conspiratori, precum aseme­nea nu gândeam că curiozitatea mea poate să mă aducă la pieire.

Ideea de a afla cauza m-a predominat nebiruită de nici un co­mentar al raţiunii şi iată-mă-s aici. Deci dacă va trebui să plătesc cu viaţa nebunia mea, apoi voi plăti-o, însă numai cu moartea, iară nu cu ruşinea. Sunt sigură că oamenii care proiectează idei măreţe nu se vor înjosi să pângărească o biată copilă nevinovată. Aşadar, hotărâţi mai în grabă osânda sau daţi-mi drumul să mă întorc la mama, pe care am lăsat-o singură şi fără lemne de foc pe un ger aşa de cumplit. În acest moment ea doarme, dar în odaie frigul creşte; şi de mă veţi opri aici, apoi nu uitaţi de mama mea vădană, că va degera acolo. Nu o uitaţi, dacă întru adevăr sunteţi scutul săracilor.

Sofia conteni de-a mai vorbi, uitându-se la judecătorii ei cu o căutătură plină de demnitate. Ea, o biată fată, se află dinaintea acestor oameni îndrăzneţi, care semănau mai mult a bandiţi decât a judecători şi care reprezentau legea în organizaţia lor pompoa­să. Ei se sfătuiră în tăcere, numai cu semne masone, apoi unul din cei mai tineri, mic la trup, cu ochii albaştri şi hâtri şi cu totul ras, având asemănare cu o femeie, întrerupse tăcerea.

— Chestia de viaţă sau moartea acestei persoane, zise el, tre­buie votată, fiindcă părerile noastre sunt diferite. Numai să nu uităm că jurământul nostru este de a stârpi în noi orice senti­ment moral, ce ne leagă cu viaţa şi interesul nostru individual. Noi de la sine ne-am răzleţit şi ne-am lepădat de orice afinitate, de orice pasiune a inimii, care pot să împiedice mersul tendinţelor noastre. Şi dacă la vreunul din noi se urzesc aşa piedici, trebuie imediat să le rupem, să le nimicim. Nu trebuie să avem îndu­rare supunându-ne inspiraţiei vreunui sentiment, acolo unde atârnă siguranţa unei mâini de oameni voinici ce merg la o ţintă, pe o potecă lunecoasă. Noi suntem purtătorii steagului libertăţii şi noi trebuie să păşim tot înainte, chiar de vom călca pe trupu­rile părinţilor, fraţilor, surorilor şi iubitelor, căci noi deschidem calea pentru o naţiune întreagă, răspunzători fiind dinaintea tri­bunalului conştiinţei noastre. Deci votul meu este moartea acestei femei, care, ieşind de aici, poate, fără a voi, să ne trădeze. Cuvântul este al D-voastre, domnule preşedinte, a adaus el adresându-se către acela ce se zice locuitorul ruinei.

Sofia devenise palidă ca o moartă.

— După un aşa scurt timp de viaţă să mor? Apoi la ce dar m-am născut? şopti ea oftând dureros.

Preşedintele îi făcu un semn să tacă, aruncându-i o căutătură care numai femeia, prin instinctul sexului său, a putut pătrunde şi înţelege.

— Acela ce este răspunzător dinaintea cugetului său, a început preşedintele, nu poate fi ucigaşul nevinovatului, şi ace-la ce ridică arma în contra apăsării nu poate să fie un opresor. Adunarea voinicilor noştri nu reprezintă o maşină distructivă ce dărâmă orbeşte tot ce întâmpină în cale. Domnilor asociaţi! Înainte de a primi titlul cu care m-aţi onorat v-am prevenit că deviza ţintei mele este numai reforma, iar nu stârpirea, căci sunt două sisteme de opoziţie revoluţionară, una prin fapte brutale, adică terorismul, şi alta prin propagandă, ce arată poporului adevărata cale care duce spre progres.

Deci noi reprezentăm călăuza unui popor orb, iar nu su­grumători fanatici. Noi suntem apostolii unei religiuni noi, ce este dreptul omului în lupta pentru existenţă, precum au fost apos­tolii lui Hristos ce dictau lupta pentru conştiinţă.

Aceeaşi apăsare a drepturilor individuale a fost în timpul lui Hristos, şi dacă acel mare reformator ar fi început a cere omorul, apoi cu religiunea lui nu se vor fi cultivat sute de veacuri.

Morala a fost cea întâi piatră de temelie, pe care el a ştiut să puie mijlocul puternic prin care a răsturnat barbarismul naţiunii sale.

Morala este cimentul care încheagă zidirea unui monument pentru că el întăreşte mutual simţurile iubirii de omenire. Aşa a fost dumnezeiescul utopist care nu a apucat a sfârşi lucrările de­finitive pe temelia templului republicii sale, fiind curmate prin moarte hativă4. Şi de atunci până astăzi acele lucruri se schim­bară într-o direcţie contrarie, căci pe temelia libertăţii pusă de el se zidi templul apăsării al ingenioşilor, care au ştiut a înşela un popor credincios, ignorant şi nepăsător. Către acei hâtri noi îndreptăm lupta, căci ei numai profanează templul libertăţii, punând în sacrificiu pe altarul lui binele poporului. Pe de altă parte, dispariţiunea acestei copile va aduce cercetări judecătoreşti, care pot descoperi şi asociaţia noastră în aceste ruine. Eu o cred pe cuvântul ei, ce ne va da în numele tatălui ei, a cărui umbră o respectează, şi votez că ea este liberă de a se retrage de aici.

Camarazii şoptind se sfătuiră, apoi chimicul, apropiindu-se de Sofia, i-a pus două degete pe inimă zicându-i: „Aici este emble­ma demnităţii omului. Jură că vei păstra taina acestei nopţi, şi adu-ţi aminte că la cea mai mică trădare nu vei scăpa de a noas­tră răzbunare.“

— Jur! răspunse Sofia cu convicţiune.

— Apoi eşti liberă de a te depărta. Sofia era urmărită de chimicul.

— Eu te voi petrece până pe stradă, îi zise el, ca să mă încredinţez de nu te aşteaptă cineva.

Sofia mergea încet pe aceste tinzi friguroase cu capul plecat şi pe gânduri, faţa ei era mâhnită. Alta în locul ei, scăpând de moarte, ar fi fost mai voioasă. Dar ea în acel moment, uitând pericolul ce o îngrozise, gândi la tânărul prezident care cu atâta ardoare a apărat cauza ei, şi-i părea rău că debutul a fost aşa de scurt. În grabă ea ieşi pe marginea străzii şi întoarse capul să vadă încă ultima oară pe unul din acei oameni ciudaţi ce o pe­trecea. Dar chimicul se făcu nevăzut.

Făcând câţiva paşi înainte, ea se opri pe stradă, parcă nefiind hotărâtă încotro să meargă. În ea încetase toată mişcarea gân­dului şi a trupului, nu vedea, nu simţea nimic, parcă era un leş îngheţat, stând încremenit pe picioare.

Viscolul încetase şi tăcerea nopţii nu era întreruptă de nici un zgomot. Luna plină plutea pe un cer senin. Omătul de o al­beaţă orbitoare în unde îngheţate strălucea în miriade de diamanţi pe marginile pereţilor dărâmaţi, pe colţurile bârnelor şi pe stradă, în unele locuri troienite de movile ce se urcau până la ferestrele căsuţelor, unele astupându-le de tot. Câteodată numai în acea tăcere se auzea geamătul dureros al bufnei ce şedea zgribulită în geamul unei ferestre stricate a ruinei. Aerul era lim­pede, dar uscat şi gerul ca cărbunii aprinşi ardea mâinile goale ale Sofiei, dar ea nu simţea nimică, căci în al ei sân ardea un foc ce se aprinse subit, neprevăzut... Răsuflarea ei împrăştia aburi care de frig se cristalizau în prisme de promoroacă subţire ca acele, ce se aşezau pe tulpanul ei, pe sprâncene şi gene. Ea făcu o mişcare, apoi păşind cu iuţeală strada ajunse la uşa căsuţei sale, o deschise şi, iarăşi închizând-o, în grabă intră în odăiţa cu samo­var, abia luminată de lumina ce venea de afară strecurându-se prin sticlele ferestrelor îngheţate. Sofia dezbodolindu-se s-a pus pe un scaun şi cu coatele pe masă rezemându-şi în palme fruntea ei fierbinte, un şiroi de lacrimi năvăli din ochii ei. Ea plângea singură neştiind pentru ce. Ea simţea o apăsare a pieptului suferind de o tristeţe nebiruită, de o dorinţă neînţeleasă, şi în acest paroxism, întâiul simptom al amorului, obosită, slobozind capul pe masă, a adormit, dar de un somn neliniştit, nervos, cu toate că natura ei ostenită se silea să potolească vijelia sufletu­lui tulburat.

Când deschise ochii, zorile dimineţii se mrejeau luptând cu slaba lumină ce trimitea în odăiţă cu razele sale. Ea scutură capul, parcă vroia să se trezească din ameţeala ideilor, pe care voia să le coordoneze pentru a-şi închipui mai liniştit trecutul atât de mişcător şi care a lăsat, în sufletul ei, urme adânci. În acel mo­ment raţiunea ei lupta cu adevărul şi fantasticul, ideile ei se lămureau precum se lămurea în odaie lumina de întuneric, ea se întoarse cu amintirile spre un trecut ce-i părea că a fost un vis plin de îngrijire, de grozăvie, dar totodată de o fericire abia născută, aprinzătoare, ce subit luă foc ca iasca din o scânteie sărită din lovitura unui amnar. Şi toate acele câteva momente îi părea că trecură ca un lung şir de ani cu peripeţiile şi impresiu­nile lor diferite. Căci ciudat este ornicul amorului: momentele de plăcere trec ca fulgerul, iar dorul după ele se tărăgănează cu veacurile...

Sofia se găsea într-o slăbiciune sufletească ca după un vis înfricoşat, dar totodată priincios, încântător. Când deodată în odăiţa megieşă ea auzi tusea seacă a mamei sale.

Sculându-se cu grăbire, s-a apropiat de patul bătrânei.

— Cum, tu eşti acum îmbrăcată şi te-ai sculat aşa de diminea­ţă? o întrebă mama.

— Nu! i-a răspuns Sofia cam încurcată. Mă cam doare capul. Apoi, nedorind ca mama să-i vadă ochii plânşi, a alergat la sobuşoara de spijă şi, pipăind-o, a zis: Rece! rece ca gheaţa! Tu, mamă, nu te scula din pat, eu îndată-ţi voi trimite un braţ de lemne, după aceea mă voi duce la guvernor.

— Socot să nu te duci, îi zise bătrâna.

— Nu mă opri, mamă, fii încredinţată că, dacă eu nu voi reuşi, tu nici atâta!

Bătrâna ridicându-se pe pat a adaos: „Numai una te rog, co­pilă dragă, nu te înfoca, stăpâneşte-te, nu te mânia înaintea lui... Of, Dumnezeule! de astă dată îndrăzneala ta tare mă îngrijeşte“, şi bătrâna s-ar mai fi căinat încă, dar văzând că Sofia a fost ieşit, a încetat.

La douăsprezece ore de amiază Sofia sta, rezemată de o coloană, în marele salon de audienţă al guvernorului. Într-o mână ea ţinea o hârtie ce era o chitanţă pentru suma ce i se cuvinea pe ultimul trimestru din capitalul rezervat pentru copiii vetera­nilor căzuţi în război.

Palatul era năvălit de solicitatori de ambele sexe şi diferite naţiuni, vârste şi poziţiuni sociale. Însă cu toate că era o aşa mare adunare de oameni, o tăcere mormântală domnea în acel colo­sal salon, decorat cu un lux vrednic de palatul unui rege.

Nici cel mai mic zgomot sau mişcare nu se auzea în el. Fieştecare îşi reţinea până şi răsuflarea; câteodată se auzea nu­mai o tuse înăduşită a vreunui bătrân sau a unui astmatic. O te­mere, o îngrijire molipsitoare se putea observa pe fizionomiile palide şi serioase, nici o zâmbire, nici un şopot nu le mişca.

Doi adjutanţi în uniforme aurite, cu decoruri strălucite pe piept, ca doi arhangheli cu paloşele goale şi ridicate, păzeau nemişcaţi o mare uşă ermetic închisă, spre care ochii întregului public erau aţintiţi. Pentru că acea uşă în curând trebuia să se deschidă, pentru unii spre fericire, pentru alţii spre refuz şi prigo­nire fără apel; aşa că mulţi din public erau atât de înfricoşaţi, că ale lor feţe se acoperiseră de o paloare mortală şi ale lor buze tremurau convulsiv. Câţiva ciuntiţi şi podagraşi, neputând sta mai mult timp în picioare, şedeau jos, zgribuliţi şi fără mişcare, având asemănare cu bonţii din capiştea budiştilor. Şi tocmai acel salon spaţios părea a fi un templu de sacrificiu, în care jumătatele de zeu, mândrul parvenit avea să apară ca Joe tunătorul, ţinând fulgerele în mână, pe care le va arunca de multe ori în orb, nepăsându-i unde ele vor detuna.

Guvernorul era un general de artilerie, iscusit să aşeze la ţintă un tun şi să poarte sabia, dar nu predestinat de-a putea ţine cumpăna dreptăţii în mână, plecând urechea la glasul des­peraţilor cerşetori. Dar lui ce-i pasă dacă disciplina domnea în mijlocul acelor cerşetori. Pentru el era destul dacă nime nu îndrăznea a pronunţa un cuvânt dinaintea lui, ci numai prin o mişcare automatică să-i întindă mâna cu petiţiunea, pe care dem­nitarul o lua, şi, grămădindu-le una peste alta, le înmâna, făr-a le citi, adjutanţilor săi, care după audienţe le duceau în cabine­tul unde funcţionarii subalterni, numerotându-le alfabetic, le tre­ceau pe rând demnitarului spre deciziune. Acesta le trecea în re­vistă, însemnând pe ele cu creionul nu o dată ciudate hotărâri, căci în acele minute el gândeşte poate la picioruşul şi pulpele vreunei balerine. Generalul, cu toate că era un om de un spirit eminent, dar suvenirele desfrânărilor tinereţii lui trecute îl stin­ghereau nu o dată în îndeletnicirile lui, aţâţându-i dorinţele amorţite de neputinţa unei vârste de cincizeci de ani. Câteodată el, răsfoind petiţiile, pe unele uita să le hotărască, şi astfel ele se întorceau iar la registratură spre a fi însemnate prin alte numerotaţii, tărăgănând astfel neliniştea şi aşteptarea nenoroci­tului solicitator luni şi nu o dată ani întregi. Aşa se întâmplă că flămândul trebuie să moară de foame, sau în desperarea sa să se apuce de prădat; bolnavul, neavând ajutor, să treacă la eter­nitate; sărmanii, tremurând de frig, să înţepenească degeraţi. Grozăvie! Când cineva citeşte faptele marilor inchizitori, care cu sânge rece priveau efectele oţelului ce sfâşia carnea vie omeneas­că, dar oare foametea, frigul şi boala, nu sunt aceleaşi unelte distructive ce chinuiesc pe săracii neputincioşi?

Şi demnitarii regimului trecut din Rusia, dacă şi nu erau aceiaşi inchizitori ce ascultau cu indiferenţă gemetele şi răcnetele nenorociţilor, într-atât erau de acufundaţi în propriile lor in­teresuri ce-i măguleau linguşindu-le iubirea lor de sine, că uitau a da nenorociţilor ajutor.*

Dar iată că sunetul unui clopoţel de argint se aude şi uşa sălii de audienţă s-a deschis în tot largul ei. Un murmur înăduşit ca adierea unui vânt trecu dintr-un capăt la celalt capăt al salonu­lui. Solicitatorii cu grăbire se înşiră în două rânduri dinaintea uşii. Pe prag s-a ivit guvernorul, un frumos om, cu toate că era în vârstă, dar cu ajutorul cosmeticelor părea a fi încă tânăr. Părul şi dinţii nu te îndemnau la un prepus că ar fi falşi. El răspândea un miros plăcut de cele mai alese parfumuri. Îmbrăcat în uni­formă militară cu mulţime de decoraţii: stele, steluţe şi cruciuliţe ce-i acopereau pieptul; cu epolete de aur sleit, ţarţamuri şi găitane de acelaşi metal strălucit, el se opri în prag, aruncă o privire măreaţă peste toate capetele plecate cu umilinţă şi apoi începu a păşi înainte cu un pas măsurat, adunând petiţiunile ce i le întin­deau sute de mâini tremurătoare.

Trecând pe lângă Sofia, aceasta cu îndrăzneală îi întinse petiţiunea sa. Atunci căutătura lui rece şi ceva somnoroasă, pen­tru că toată noaptea până în ziuă a fost petrecut la un bal, cătinel începu a se învioşa; luând din mâinile ei hârtia, s-a grăbit să scoată din cheutoarea uniformei un monoclu pe care l-a aşezat pe ochi.

Părea că acest jumătate de zeu voia să vadă mai de aproape pe micul viermişor, ce se târâie mai că nevăzut la picioarele lui de colos.

Frumuseţea Sofiei l-a frapat, şi el, ca şi naturalistul pasionat când cercetează ceva foarte mic, şi-a înarmat ochiul cu un microscop, ca să cuprindă prin el cu de-amănuntul făptura acestei fiinţe.

  • Toate aceste abuzuri au fost desfiinţate prin reforma legislativă introdusă de Alexandru al II-lea în anul 1866.

O zâmbire de plăcere lunecă pe buzele lui. Nările lui se lărgiră adulmecând de aproape un bonbon atât de gustos... El o înghiţea cu căutătura... o sorbea cu răsuflarea...

Onoarea deosebită de a fi distinsă de Excelenţa sa intrigase pe toţi solicitatorii. Sute de ochi se pironiră cu invidie asupra bietei copile ai cărei obraji rumenindu-se de ruşine mai adause­ră la farmecul frumuseţii ei de înger.

Excelenţei sale i se părea că vede dinaintea sa o nălucă încântătoare, şi un moment el uitase de tot ce-l înconjura. Pu­ternicul sacrificator al templului dreptăţii se coborâse de pe al său altar spre a se face adoratorul vulgar al sexului frumos. El se prefăcu în curtezanul trivial care prin vreo frază aleasă cearcă se sloboadă cea întâi săgeată a ispitei.

— Cine eşti d-ta? a întrebat-o el uitând că suplica ei o ţinea în mână.

Sofia prin instinctul cu care natura a înzestrat-o pe femeie, in­stinct care la timp o face a înţelege chiar şi gândul amicului sau duşmanului, a înţeles gândul puternicului, şi o flacără de mânie scânteie din ochii ei frumoşi, ce-i ridicase spre Excelenţa sa.

— Toate detaliurile răspunsului meu sunt lămurite în suplica ce am avut onoarea a o pune în mâinile Excelenţei voastre, a răspuns ea cu un glas tulburat.

Guvernorul păru cam confuz; zâmbirea în moment a dispărut de pe buzele lui şi o mică zbârcitură îi încreţi sprâncenele. El se întoarse de la copilă şi cu pasul său maiestuos şi cu gravitate a mers înainte colectând suplicile de la ceilalţi.

Dar un observator iscusit, care ar fi privit la mişcarea degete­lor lui, ar fi băgat de seamă cum el a îndoit un colţ al suplicii ce a luat-o din mâna Sofiei.

Guvernorul parendând rândurile de solicitatori a intrat în alte apartamente şi uşa s-a închis după dânsul. Audienţa era sfârşită. Toţi s-au împrăştiat, care încotro, şi Sofia asemene, ieşind din palat, dusă pe gânduri, cu pas iute şi cu ochii în jos, o apucă înainte. Ea era palidă şi sprâncenele i se încreţiseră.

Biata porumbiţă, ascunsă în iarbă, zări în spaţiul aerului pe şoimul cu aripile întinse gata a se slobozi ca o săgeată spre vic­tima fără armă. Ea merse în bobot, neluând seama încotro se duce. Şi din stradă în stradă ea se depărtă de calea ce trebuia să

o ia spre casă. Când deodată ea aude un glas cunoscut, şi inima ei tresări în piept.

— Unde mergi aşa de repede, domnişoară? Ea ridică ochii, dinaintea ei sta prezidentul din noaptea mem­orabilă.

Sofia se opri ca încremenită de agitaţiunea ce o cuprinse, abia mai putând a-i răspunde:

— Mă duc acasă.

— Dar cum de te îndrepţi spre nord, când trebuie să te întorci spre sud, se vede că ai rătăcit? Sofia aruncă o privire în jur.

— Bine zici, domnule! Eu am rătăcit depărtându-mă de ma­halaua în care locuiesc.

— Cum îmi pare, te frământă nişte gânduri? adause pre­şedintele.

— Se prea poate, răspunse Sofia stăpânindu-şi emoţiunea. Căci în luptă pentru o existenţă onorabilă trebuie bine să ne păzim, pentru ca să nu picăm victimă puternicului ce ne pri­goneşte.

— Şi cine este acel puternic cu care vei trebui să lupţi, spune-mi, se prea poate ca să-ţi pot fi de ajutor în acea luptă.

— Vă mulţumesc pentru bunătatea ce aveţi pentru mine, şi cred că sunteţi gata a veni în ajutorul sexului nostru, umilit de vechii rutinieri, care socot că o femeie, care nu are stăpân, este un obiect rătăcit şi lepădat şi care-l pot lua în posesiunea lor dacă le pică sub mână.

O zâmbire de o deosebită expresiune lunecă pe buzele prezi­dentului.

— Daţi-mi voie, domnişoară, zise el, a vă observa că cuvin­tele d-voastră au o mare însemnătate, nu sunt spuse făr oare­care cauze importante. Deci daţi-mi voie să vă fiu un apărător vremelnic; câteodată un ajutor de un moment, dar la timp, scapă întreaga viaţă din pericol.

— Precum mi-aţi dovedit-o, dle...

— De asta nici un cuvânt, se grăbi a o întrerupe prezidentul. Trecutul trebuie uitat, precum nici nu a fost. Gândiţi-vă numai că la cea mai mică imprudenţă eu trebuie să o plătesc cu viaţa.

— Ah! Destul! destul! întrerupse de asemenea şi tânăra fe­cioară cu o spaimă sinceră, şi subit ea se roşi la faţă de această mică mărturisire.

Prezidentul a zâmbit, dar cu o zâmbire ce exprimă toată simţirea inimii, zâmbire ce nu are glas, spune însă mai mult decât un şir de cuvinte. Dar subit, parcă îşi aduse aminte de ceva dure­ros, fruntea lui se încreţi şi o mâhnire nespusă îi acoperi faţa, şi cu glas moale el o întrebă:

— De unde vii acum?

— Dacă voieşti să te faci apărătorul meu, îţi voi spune tot adevărul; eu mă întorc de la guvernorul, căruia i-am înmânat su­plica pentru pensia ce mi se cuvenea ca unei orfane după invalid, comitetul neplătind-o ne lasă pe mine şi pe mama într-o mize­rie nespusă.

— Şi ce a zis el?

— Cu gura nimic, dar prin priviri prea multe. Eu prea bine

am înţeles acea căutătură şi am ieşit ofensată şi supărată. O paloare semnificativă acoperi faţa tânărului om.

— La astfel de întâmplare, zise el, sunt chiar silit să-ţi dau mână de ajutor, fiindcă ştiu că te afli în cel mai mare pericol în care o fecioară se poate afla, căci ceea ce d-ta ai înţeles, eu şi mai bine am înţeles. Aceşti puternici nu rabdă mult dorinţa ce-i stăpâneşte. Ei nu sunt deprinşi să aştepte. Şi nu mai departe decât astăzi sau mâine de la dânsul vei avea o ştire.

— Of, Dumnezeule! Şi ce trebuie să fac? întrebă Sofia de­venind palidă.

— Să nu răspunzi la chemarea lui. Să te prefaci bolnavă, şi atârnă de la împrejurări ce va fi mai departe. Din partea-mi eu voi urmări toate pasurile lui ostile, pentru ca să pot paraliza ata­curile lui contra d-tale. Adio, domnişoară, adaose el, nu pierdeţi curajul, cu toate că aveţi a lupta cu un Goliat. Se prea poate ca pentru dânsul eu să fiu David. Al meu nume este Dimitri; pen­tru d-ta e destul să ştii numai atât.

Cu aceste cuvinte, prezidentul s-a depărtat, întorcând în drumu-i de câteva ori capul spre Sofia care sta pe loc fără mişcare, petrecându-l cu ochii vii până ce a dispărut în colţul unei străzi.

Aşadar, audienţa la guvernor a fost pentru Sofia prevestirea unui pericol. Dar se urzea oare în adevăr acel pericol? Pe ce putea ea să-şi întemeieze presupunerea? Nenumărate gânduri treceau prin creierii ei.

Poate că tânărul prezident a istorisit totul mai grozav, şi în culori mai negre decum era în realitate, fiindcă aceşti oameni privesc cu duşmănie şi ochi răi la tot ce are puterea în mână şi este chemat a cârmui. Pentru ce privirea îndelungată a guverno­rului să o explici numaidecât într-un sens măgulitor şi doritor? Cum? Se poate ca un om atât de eminent să aibă timp a se gândi numai la o biată copilă ce aleargă la el să-i ceară ajutor? Se poate el oare coborî din luxul ce-l înconjoară şi să vie până la pragul bordeiului unei sărace, în mizerie, ca să caute o plăcere de un moment? Sau este ea aşa de frumoasă ca dintr-un moment să poată plăcea până la adoraţiune, până la uitarea de sine şi încă unui om atât de desfrânat şi nesimţitor?

Dusă pe gânduri, ea păşea înainte şi mintea i-o frământau toate aceste întrebări. Ea cu minte ageră cumpăni toate detali­urile întâmplării, şi din toate combinaţiile ce atât de neaşteptat o împresurară ajunse la rezultatul că pericol pentru ea nu exis­tă; că pericolul ce ar exista pentru ea este numai o invenţie, născută din ura în creierii unui conspirator politic, ce se acaţă de tot ce străluceşte şi este puternic, spre a putea numai sfărma şi forma totul după sistemul său. Şi tot acel prezident al conspi­ratorilor, ce se numea Dimitri, odată a scăpat-o din pericol şi acum îi făgăduieşte iar ocrotirea sa.

Dar pentru ce o face el asta? O iubeşte el oare? Totul îi dove­dea că aşa trebuie să fie. Dar apoi se poate şi aceea, ca el din gelozie să aibă un prepus fals, născut din mărturisirea ei rela­tivă la privirea provocatoare a guvernorului.

Toate aceste gânduri, deopotrivă rezonabile, îi frământau mintea, şi într-o ameţeală nemaipomenită, fără a şti când şi cum, ea se văzu deodată dinaintea căsuţei sale.

Ciudată privelişte i se dezvelea înaintea ochilor! Strădişoara era bucşită de mulţime de sănii cu lemne de foc gata tăiate.

Sofia trecu printre sănii şi fără a se opri intră în odăiţa de întâi, apoi în a doua. Negăsind pe mamă, ea a strigat-o. Nime nu a răspuns. În odăiţa în care dormise bătrâna ea a observat oareşcare neorânduială; unul din scaune era răsturnat, iar tulpa­nul cu care maică-sa îşi îmbrobodea capul zăcea jos lângă pat.

O presimţire neplăcută îi trecu prin gând. Pentru ce scaunul era răsturnat şi ce grabă mare a fost că mama ieşind nici nu a avut timp să-l ridice? Cheia era în uşă, pe când ea trebuia să fi fost ascunsă sub scări, la un loc ştiut numai de ele amândouă.

— Vasăzică, gândi Sofia, mama a alergat în grabă la megieşă, să merg să o caut. În astă credinţă ea începu să coboare scările ca să iasă afară pe stradă, dar pe prag întâmpină un hamal cu o sarcină de lemne pe spinare.

— Unde te duci? l-a întrebat copila cu nerăbdare.

— Duc lemn de foc pentru vădana Karpov, îi răspunse hama­lul, au doară ea nu locuieşte aici?

— Aici. Dar cine te-a trimis?

— Eu sunt trimis de la biroul pentru transportul lemnelor de foc din mahala. Opt sănii sunt destinate pentru doamna de aici. Este ea acasă ca să-mi deie o chitanţă de primire?

— Doamna nu-i acasă. Însă eu, fiica ei, pot să vă dau chitanţa. Numai spuneţi-mi, nime din d-voastră nu aţi văzut pe bătrâna mea mamă ieşind din casă?

— Nu am văzut-o, trebuie să întrebi pe camarazii mei, care au sosit mai înaintea mea. Sofia cu grabă a coborât în jos în stradă, lăsând hamalii în nedumerire unde să puie lemnele.

Gâfâind de mersul grabnic, cu un glas tulburat, ea a întrebat pe ceilalţi vizitii ce stăteau la scară de nu au văzut pe bătrâna ieşind din casă pe stradă.

— O damă? răspunse unui din vizitii. Ba cum nu. Am văzut-o suindu-se într-o sanie bogată, înhămată cu doi telegari de mare preţ.

— O sanie bogată... doi telegari de mare preţ... bâigui biata copilă, uitându-se în jur cu o privire rătăcită...

— Dar a cui putea să fie acea sanie cu telegari? întrebă ea.

— Negreşit că a guvernorului; căci cine nu cunoaşte armăsarii lui murgi, a răspuns unul din vizitii, ce sta aproape de Sofia. Dar ce te-a apucat, domnişoară? Parcă nu te simţi bine. Şi zicând aceste cuvinte, el o prinse în braţe, la timp, căci Sofia leşinând abia că nu a picat sub picioarele cailor. Pe puternicele sale mâini vizitiul a dus-o în odăiţele ei şi a aşezat-o pe pat, apoi a aţâţat focul în sobuşoară.

Începuse a însera şi în odăiţă se făcuse întuneric, numai soba, prin uşiţa sa de spijă, licărea o lumină roşietică ce se juca pe pereţi şi tavan. Vizitiii de mult s-au fost dus şi totul era cufun­dat în tăcere adâncă pe care din când în când o întrerupeau nu­mai plesnetele lemnelor ce ardeau în sobă. O căldură priincioasă adia de la sobă şi trecea pe fruntea rece a Sofiei. Ea deschise ochii şi, oftând adânc, vroi să se scoale în picioare; dar o slăbi­ciune nespusă o cuprinse şi ea iar a căzut pe patul ei. Un fior rece îi cuprinse tot trupul, dinţii îi clănţăneau... sărmana, o cu­prinseră frigurile.

Deodată uşa se deschise cu grăbire şi bătrâna ei mamă intră în odăiţă. Ea de câteva ori strigă pe Sofia, dar neprimind nici un răspuns s-a apropiat de patul ei.

— Of, Doamne! a strigat bătrâna, ce este asta? Tu eşti bol­navă, tu tremuri şi ţi-e frig? şi de când asta?

— Nu-mi e nimic, mamă, se sili să-i răspundă copila, cu un glas amorţit, vrând să o liniştească pe bătrâna, ce bojbăia prin toate ungherele căutând lumânarea pe care la urmă găsind-o o aprinse şi a apropiat-o de faţa copilei.

— Cum de zici tu nimic? Dar faţa ta e tulburată.

— Îţi spun să nu te îngrijeşti, mamă, mă cam scutură frigu­rile, dar va trece. Să vorbim mai bine de ale noastre afaceri.

Bătrâna simţindu-se liniştită începu a vorbi cu un ton vesel zicând:

— De astăzi înainte pentru noi necazul şi mizeria s-au sfârşit. Ştii tu, dragă copilă, că ni se deschide un şir de fericiri neaş­teptate. Mâine noi ne mutăm de aici şi trecem într-un lăcaş bogat ce seamănă a un palat. Of, când numai mă gândesc la asta mi se învârteşte capul. Închipuieşte-ţi, scumpa mea, perdele de catifea, cortine de mătase, mobile de mahon şi...

— Destul, mamă! destul! o întrerupse Sofia cam iute. Spu­ne-mi rezultatul, te rog, pentru ce răsplată nouă ni se dau toate aceste fericiri? o întrebă mai departe clătinând din cap.

— Of, Doamne! da este prea uşor de înţeles. Pentru serviciul nostru ce-l vom avea la guvernor. Eu ca chelăriţă, tu ca camerie­ră. Şi socoţi tu că vom avea puţin lucru, până vom pune în rânduială gospodăria unui holtei bătrân sau văduvoi? Sigur nu ştiu, dar cum îmi pare el copii nu are. Astăzi am picat ca detu­nată din cer când majordomul guvernorului a intrat în odaia mea şi, închinându-mi-se cu respect, mi-a zis:

— Stimată doamnă! sania Excelenţei sale stă la scară. Exce­lenţa sa vă aşteaptă. Vă rog ca pe loc să mergeţi cu mine.

Eu în fugă nici nu am mai luat seama cum am ieşit. Şi când m-am suit în sanie, mi-a părut că m-a luat o vijelie; mi se închidea răsuflarea, aşa fugeau de tare telegarii lui. Sosită, îndată am fost introdusă la Excelenţa sa. O, ce om! Nici n-ai închipuire cât e de bun, generos şi amabil! Luându-mă de mână, m-a tras spre dânsul la o canapea zicându-mi: „Poftim de şezi, respectabilă vădană a unui erou al patriei“ şi, luându-mă de umeri, m-a aşezat lângă dânsul.

„Copila d-tale, mi-a zis el, a cărei frumuseţe şi modestie îţi face onoare, mi-a înmânat o suplică relativă la pensiunea ce i se cuvine după bărbatul d-tale, picat în război. Eu am adunat toate informaţiunile şi m-am încredinţat că vă aflaţi în mare lipsă, mai mult din cauză că comitetul invalizilor a întârziat să vă vie în ajutor. Drept zicând, şi eu sunt cam vinovat, dar ocupaţiunile fe­lurite ce mă năvălesc din toate părţile nu-mi permit să pot su­praveghea toate şi în tot locul. Deci am trimis să te aducă în per­soană să-ţi propun următoarele: poate că vei consimţi să ei asu­pra-ţi îngrijirea casei mele, se înţelege că cu copila d-tale, pe care negreşit nu o poţi lăsa singură. Pentru un aşa serviciu veţi avea amândouă o locuinţă frumoasă, dar nu tocmai în casa mea, asta ar putea să mă stingherească fiindcă sunt fără familie“. Apoi el a sunat clopoţelul şi majordomul s-a arătat. „Mergi, i-a poruncit el, şi arată dnei locuinţa însemnată pentru ea“ şi, întorcându-se către mine, a adaos: „Deci, dnă, mă vei înştiinţa de consimţeşti la propunerea mea. Un viitor fericit vă aşteaptă, şi de la d-ta atârnă ori de-l vei avea sau ba. La revedere, dnă!“ Şi eu am ieşit cu majordomul.

Sofia ascultă cu capul plecat la vorbele maicei sale. Frigurile ce o scuturau mai odinioară se schimbase într-o fierbinţeală arzătoare.

— Şi socoţi, mamă, să consimţeşti la asta? întrebă Sofia cu un glas mai de tot stins.

— Ei! Şi n-ar fi o dobitocie dacă aş refuza, răspunse bătrâna cu iuţeală. Un noroc neaşteptat ca acesta mă bezmeticeşte de cap. Dar tu ce socoţi? Oare ne vom putea strămuta chiar azi?

Văzând însă faţa cu totul schimbată a copilei, bătrâna adaose: „Of, Doamne, în ce hal ne aduce boala ta. Mă tem că, întârziind cu răspunsul, acest om generos să nu-şi ia la urmă pe seamă sau să uite făgăduinţa. Deci cât mai în grabă tu trebuie să te ridici din pat. Alerg pe loc la farmacie, ca să-ţi aduc vreun medicament“. Şi în grabă, luându-şi numai şalul pe cap, a ieşit, nevrând să as­culte înduplecările Sofiei, ce se silea să o oprească.

„De acum sunt pierdută... gândi biata copilă... prorocul meu bine mi-a mai prevestit, că nu voi avea scăpare!... Nu, şi iarăşi nu!...“ Şi sărmana, cu capul înfierbântat, cu trupul tot în durere, s-a răsturnat pe pat, suspinând şi acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile. Sângele îi năvălea bulbuc la cap şi bătea ca cu un cio­can în tâmple şi îi răsuna în urechi cu sunete ciudate. Deodată i s-a părut că pe ale ei tâmple s-a atins o mână ce pipăia loviturile pulsului. Ea deschise pe jumătate ochii şi prin genele plecate zări lângă patul ei pe Dimitri, care se uita la dânsa cu o privire întristată. El era palid şi cu părul pe cap zburlit.

— D-ta eşti bolnavă, şi pătimeşti, domnişoară, îi zise el cu un glas şoptitor. Eu am aflat totul. Pentru că, dacă opresorii au la dispoziţia lor poliţia secretă, noi, opozanţii, avem pe-a noas­tră. Eu am combinat toate şi la urmă m-am încredinţat că nu ai scăpare. Mama d-tale, orbită de lux şi măgulită în deşertăciunea ei, nu vede pentru d-ta numai o fericire efemeră, nu prevede că acele flori presurate pe calea d-tale veştezindu-se vor lăsa la urmă numai nişte spini înghimpători. Opresorul cu o mână te atrage la undiţă, cu alta prin puterea sa brutală te va îndoi ca pe o nuia sub voinţa lui.

— Niciodată!!! strigă Sofia sărind din pat ca cuprinsă de un delir şi ochii ei scânteiau de mânie. Niciodată defăimarea nu va păta numele şi onorul tatălui meu, câştigat cu sângele său. Eu cu mândrie port acest nume, lăsat mie ca cea mai preţioasă clironomie şi demnitatea mea este mai presus decât cea a mul­tor dintre princesele ce şi-au câştigat titlul prin trădare şi lin­guşire. Eu ştiu, adause ea ştergându-şi cu o mână tremurătoare fruntea sa înfocată, ştiu că pieirea mea este irevocabilă, eu voi pica victimă pe arena tiraniei, precum picau odinioară martirii sexului meu sub căngile leilor... Mişeii vor aplauda pe biruitor, generoşii vor judeca cu dispreţ fapta lui urâcioasă.

— Şi se vor răzbuna! adaose Dimitri cu o voce tunătoare.

— Da eu nu voi lăsa nedreptatea neispăşită; răzbunarea este dreptul meu. Şi pupilele ochilor ei luminau într-un straniu foc de ură şi mânie. Eu singură mă voi răzbuna! adause ea însufleţită de eroism, şi voi muri la urmă îndestulată.

— Şi eu, părtaşul d-voastre, strigă Dimitri, voi lovi acolo unde va slăbi mâna de femeie. Viitorul va hotărî despre soarta noas­tră amânduror…

Peste două luni după aceasta, prin saloanele de modă se şop­teau zvonuri despre o ciudată dispariţiune a unei copile. Se pre­supunea că ar fi fost răpită de guvernor. Alţii istoriseau că ea ar fi fost arestată din cauze politice şi dusă nu se ştie unde. Iar lim­bile cele mai veninoase şi mai îndrăzneţe nu ştiau alta decât că copila a fost luată cu de-a sila spre a fi concubina guvernorului.

Cea de pe urmă faimă păru să fie cea adevărată, şi mai ales atunci când toată capitala a fost surprinsă şi înspăimântată de catastrofa ce-l ajunse pe guvernor — o tânără copilă îl ucise cu trei focuri de revolver ce i le slobozise drept în pântece.

Trecură încă trei luni la mijloc, când toate gazetele scriau de descoperirea unui complot revoluţionar, ce se încuibase în cen­trul capitalei şi pe ai cărui membri, poliţia aflându-i adunaţi lao­laltă, după o luptă desperată, a putut la urmă să-i aresteze şi să-i întemniţeze.

De alte detailuri gazetele nu mai vorbeau fiindcă procesul s-a făcut în secret, în puterea legii administrative. Cum se presupu­nea, ei au fost exilaţi la Sahalin.

NOTE

Romanul cu titlul deplin Insula Sahalin. Ţara misterioasă a exilaţilor a apărut în româneşte la Cernăuţi spre sfârşitul anului 1894. Într-o notă la Introducere la volumul Răsunete din Basarabia (1898) Stamati-Ciurea îşi califică romanul ca „apendice la opul lui Kennan“. Este vorba despre opera jurnalistului ameri­can J. Kennan Siberia şi exilul, scrisă de acesta în urma călătoriei întreprinse în Siberia în anul 1885. În lucrarea sa Kennan a descris amănunţit locurile vizitate, întâmplările la care a fost martor şi oamenii pe care i-a cunoscut în timpul călătoriei.

Cartea lui Kennan face parte din literatura de călătorii, şi Stamati-Ciurea îşi considera romanul ca un adaos al acesteia, evident, în sensul că în prefaţă el a descris alte locuri, acţiunea desfăşurându-se, parţial, pe insula Sahalin, de unde şi titlul lucrării.

Se ştie că scriitorul basarabean n-a călătorit la Sahalin, iar în prefaţa ro­manului el a descris nu insula, ci partea continentală învecinată cu ea, pre-cum şi viaţa locuitorilor băştinaşi — a ghileacilor, folosind în acest scop, după cum a menţionat el însuşi, „câteva notiţe de la călătorul Maak“ şi informaţii „din gura unor exilaţi, ce s-au întors de acolo, după expirarea exilului“ (p. 11). Este vorba de R.K. Maak (1825-1886) — naturalist şi cercetător rus al Siberiei şi Răsăritului Depărtat, care în 1859 a editat la Sankt-Petersburg lucrarea Călătorie pe Amur, întreprinsă prin decizia Secţiei siberiene a Societăţii geografice ruse în anul 1858.

Romanul Insula Sahalin cuprinde Prefaţă şi şase capitole: Sofia Karpov, Surghiuniţii, Evaziunea, Matilda Untilov, O cunoştinţă neaşteptată şi Agonia. În ediţia de faţă am reprodus primul capitol ca fiind cel mai semnificativ sub raportul artei şi al conţinutului de idei.

1 Forţa brutală a tuturor timpurilor

Asupreşte omul slab

În aer,

Pe pământ,

Pretutindeni aceeaşi amărăciune,

Pretutindeni nefericire,

Pretutindeni durere,

Nimic nu se sustrage suferinţei

În această luptă înverşunată (fr.).

2 Unde-i bine, acolo-i patria (lat.). 3 A se îmbodoli. A se încotoşmăna. 4 Moarte hativă. Grabnică, subită.

În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?

Localitățile Republicii Moldova
Statut:
Sat
Prima atestare:
1793
Populația:
518 locuitori

Şalvirii Vechi este un sat şi comună din raionul Drochia. Din componenţa comunei fac parte localităţile Iliciovca, Șalvirii Vechi și Ceapaevca. Localitatea se află la distanța de 35 km de orașul Drochia și la 197 km de Chișinău. La recensămîntul din anul 2004, populaţia satului constituia 518 oameni. Satul Şalvirii Vechi a fost menționat documentar în anul 1793.

Biblioteca
Biblioteca electronică a site-ului www. moldovenii.md conţine cărţi, documente, materiale audio şi video, privind istoria și cultura.