Filtru pe categorii
  • 2011
  • page views Vizualizări

Civilizaţia geto-dacilor

Lumea geto-dacilorÎn antichitate tracii de nord – geții, dacii, tyrageţii, crobizii, tribalii, costobocii, carpii ş.a. – populau regiunile de la nord de Balcani. Arealul de vieţuire al geţilor cuprindea un vast teritoriu între Balcani şi Nipru şi între regiunile muntoase ale Transilvaniei şi Marea Neagră. Aceştia erau agricultori şi crescători de vite.

Primele informaţii despre geţi sînt atestate în operele literare greceşti din secolele VI-V î.Hr. cum ar fi Hecateu din Milet, Sofocle, Herodot şi Tucidide. Herodot îi aminteşte pe geţi, ca opunîndu-se trecerii armatelor lui Darius I peste Dunăre în timpul campaniei persane împotriva sciţilor (514 î.Hr.), numindu-i pe geţi „…cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.

Vecinii geţilor

Coloniile greceşti. În secolele VII-V î.Hr., grecii au înfiinţat peste 90 de oraşe-state (colonii) pe ţărmurile Mării Negre, create cu scopul de a întreţine relaţii comerciale şi culturale cu populaţiile autohtone din regiune. Pe litoralul nordic şi vestic au fost înfiinţate mai multe colonii cum ar fi Histria, Olbia şi Apollonia.

Ostaşi celţiGeţii menţineau strînse relaţii economice, culturale şi militare cu coloniştii greci. În secolele III-II î.Hr. unii conducători ai geților din preajma coloniilor greceşti ofereau protecţie acestora de incursiunile altor populaţii. Astfel, într-un decret descoperit la Histria, datat cu secolul al III-lea î.Hr., este menţionat Zalmodegikos, un conducător get din nordul Dobrogei, care a impus un protectorat asupra oraşului. Un alt decret din acest oraş (sfîrşitul secolului III î.Hr.) îl menţionează pe regele geţilor, Rhemaxos, care stăpînea teritoriile din sudul Moldovei.

Celţii. În a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. celţii pătrund în Cîmpia Tisei şi Podişul Transilvaniei. Aceştia au creat mai multe aşezări care aveau un caracter rural. În jurul anului 175 î.Hr. se constată dispariţia bruscă a aşezărilor şi necropolelor celtice din Transilvania.

Bastarnii. Bastarnii se stabilesc în regiunile de la răsărit de Carpaţi în mediul populaţiilor autohtone ( în partea centrală a Moldovei, la est de rîul Siret şi mai ales în bazinele Prutului şi Nistrului) în jurul anului 200 î.Hr. Potrivit unor autori antici (Strabon, Plinius cel Bătrîn, Tacitus) bastarnii erau de neam germanic. Arheologii au denumit manifestările culturale ale prezenţei bastarnilor drept cultura Poieneşti-Lukaşovka. Această cultură se încheie la sfîrşitul secolului I î.Hr.

Agatîrşii. Potrivit lui Herodot, în Transilvania, pe valea Mureşului (IV, 48), locuiau sciţii agatîrşi, care au pătruns în zona intracarpatică la începutul secolului al VI-lea î.Hr. Ei au stabilit relaţii de colaborare cu populaţia autohtonă fapt care a generat mai multe împrumuturi şi influenţe ce s-au manifestat de ambele părţi. Astfel, potrivit lui Herodot (IV, 104), „Ei (agatîrşii) poartă, cei mai mulţi, podoabe de aur.... Cît priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci”. Agatîrşii vor dispărea treptat pe parcursul secolului al V-lea î.Hr., fiind asimilaţi de geţi.

Sarmaţii în luptăSarmaţii. Sarmaţii au fost o populaţie înrudită cu sciţii. Aceştia, după părerea mai multor cercetătorii, reprezentau o populaţie apropiată lingvistic şi cultural de mediul protoslav. Pentru prima dată sarmaţii sînt menţionaţi în secolul al V-lea î.Hr. de Herodot, care-i plasează la est de Don, descriindu-i ca fiind asemănători sciţilor la înfăţişare, obiceiuri şi armament. În secolul al IV-lea î.Hr. sarmaţii, în valuri succesive, pătrund în stepele nord-pontice unde-i înving şi asimilează pe sciţii care dominau în regiune. La sfîrşitul secolului al II-lea î.Hr. sarmaţii înaintează spre vest. Strabon menţionează mai multe populaţii de origine sarmatică între Dunărea Inferioară şi Nipru: iazigii, roxolanii, urgii şi aorşii.

Yazigii migrează în secolul al II î.Hr. spre apus, stabilindu-se în Cîmpia Tisei, la hotarele de vest ale Daciei, la rîndul lor roxolanii migrează spre apus în secolele II-I î.Hr., pătrunzînd în regiunile extracarpatice, în estul Daciei, între Nistru şi Don.

Sarmaţii vor întreţine relaţii strînse cu populaţia autohtonă. Ei alături de geți vor reprezenta principalele grupuri etnice din statul Dacia. O parte din yazigii au jucat un rol important în războaiele daco-romane, ca aliaţi ai romanilor, iar după secolul II ca inamici ai acestora, adesea în alianţă cu geţii. Călăreţii yazigi sînt reprezentaţi pe Columna lui Traian.

Roxolanii au participat, alături de geto-daci, la luptele împotriva romanilor în iarna anilor 67/68, 68/69 şi 69/70, fiind aliaţii lui Decebal în timpul războielor cu Traian, din 101-102 şi 105-106. După cucerirea romană a unei părți din Daciei, yazigii, roxolanii şi o parte din geți rămîn în zonele unde locuiau anterior, formînd comunitatea numită dacii liberi, care fac incursiuni în teritoriile Imperiului roman. După retragerea aureliană din anul 271-275 sarmaţii din teritoriile dacilor liberi pătrund şi pe teritoriul fostei Dacii romane.

S-a constatat arheologic o puternică influenţă între populaţiile sarmaţilor şi populaţia autohtonă a geţilor. Acest fapt confirmă teoria potrivit căreia numele Sarmizegetusa ar însemna „uniunea sarmaţilor şi a geţilor”. De asemenea, sarmaţii au participat alături de geţi la formarea regatelor din regiune şi a statului Dacia. În procesul de interacţiune dintre geţi şi sarmaţi se constată o asimilare reciprocă, deşi cu predominarea elementului tracic.

Unii cercetători consideră că denumirea oraşului Iaşi provine de la numele yazigilor.

După anul 330 d.Hr. roxolanii părăsesc, sub presiunea goţilor, regiunea Dunării de Jos, o grupare stabilindu-se în Imperiul Roman, alta, majoritară, unindu-se cu sarmaţii iazigi din Cîmpia Tisei.

Sarmaţii rămaşi în stepele nord-pontice sînt supuşi în perioada 260-360 de către goţi, apoi, după 375, de către huni.

Modul de viaţă

Moneda geto-dacilorOcupaţia principală a geţilor a fost agricultura, inclusiv viticultura, de asemenea ei se îndeletniceau cu creşterea vitelor, albinăritul şi practicau meşteşugurile (prelucrarea pietrei, lemnului, metalelor, olăritul ş.a.).

Meşterii geţi au realizat o gamă foarte largă de unelte agricole, obiecte de uz casnic, arme etc. din fier, iar orfevrierii au produs podoabe şi accesorii vestimentare din argint şi bronz. În agricultură era utilizat plugul cu brăzdar şi cuţit de fier. Erau utilizate cazmale, sape, săpăligi, securi şi coase.

Meşteşugarii utilizau cleşte, nicovale, sfredele, dălţi şi confecţionau vase de cult, lănci, scuturi, coifuri, cnemide şi sici (sabie scurtă curbată cu un singur tăiş). Geţii erau iscusiţi meşteri în confecţionarea ceramicii, inclusiv şi cu utilizarea roţii olarului. Ei confecţionau o ceramică bogată cum ar fi borcanele ornamentate cu butoni şi brîuri alveolare, aşa-numitele „fructiere" şi opaiţele realizate în formă de ceaşcă, precum şi ceramica pictată cu motive geometric, zoomorfe, florale.

Geţii întreţineau relaţii comerciale cu coloniile greceşti de pe litoralul Mării Negre, cu tracii de la sud de Dunăre, cu vecinii din est şi vest precum şi cu provinciile romane. Dezvoltarea economică a geţilor a dus la baterea, la sfîrşitul secolului al IV-lea î.Hr. a propriei monede de argint.

Structuri sociale la geţi

În societatea geto-dacilor nobilii erau numiţi tarabostes, iar poporul simplu comati sau capilati. Tarabostes purtau un fel de căciuliţă din lînă, care reprezenta un semn al demnităţii aristocratice, de unde şi denumirea dată acestor nobili – pileati (pileum – căciuliţă, bonetă). Nobilii stăpîneau mari întinderi de pămînt şi turme de vite, din categoria lor proveneau regii, preoţii şi conducătorii militari. Oamenii de rînd aveau capul descoperit, iar din pricina părului mare li se spunea comati (de la coma – coamă). Aceştia constituiau principala pătură productivă, fiind agricultori, meşteşugari, negustori. Comaţii alcătuiau efectivul armatei. În societate existau şi robi, însă rolul lor în economie era redus.

Aşezări şi cetăţi (oraşe-dave)

Cetatea geto-dacilor de la Butuceni, raionul OrheiGeţii au creat numeroase aşezări, de tipul unor cătune mici cu cîteva locuinţe şi anexe gospodăreşti. Locuinţele sînt de suprafaţă sau adîncite în pămînt, iar în jurul lor au fost descoperite gropi de provizii.

Cetăţile erau dispuse pe forme de relief dominante (boturi de deal, terase înalte, culmi montane etc.), care controlau căile de acces din anumite zone. Fortificaţiile erau constituite, de obicei, din elemente tradiţionale (valuri de pămînt şi palisade de lemn), dar după consolidarea puterii Regatului Dac în vremea lui Burebista au apărut ziduri de incintă şi bastioane patrulatere din piatră fasonată.

Oraşele geţilor (desemnate cu termenul de dava) au avut funcţii economice, administrative, militare şi religioase. Principalele oraşe-dave ale geto-dacilor au fost Sarmizegetusa,Tamasidava, Ziridava, Arcidava, Burridava, Cumidava, Drobeta, Napoca, Porolissum etc.

Religia geto-dacilor. Religia geto-dacilor avea un caracter specific, fiind o religie henoteistă. Geţii venerau mai multe zeităţi dar una din acestea era considerată cea mai importantă, care stapînea asupra tuturor zeilor.

Alături de zeul suprem, dominant, panteonul geţilor conţinea şi alte divinităţi cum ar fi, probabil, zeiţa vetrei şi a focului ce corespundea Hestiei greceşti şi Vestei romane, un zeu războinic şi ocrotitor, în acelaşi timp, al ogoarelor geţilor, Gebeleizis, zeul fulgerului, tunetului, ploii. Unii istorici moderni au inclus printre divinităţile nord-danubiene pe Bendis (cunoscută în Tracia), zeiță a Lunii, a pădurilor şi a farmecelor, zeița dragostei şi a maternității şi pe Sabazius (corespundea la greci lui Dionysos).

Divinitatea principală şi supremă a geţilor a fost Zalmoxis (Zamolxis) despre care autorii antici ne oferă informaţii bogate. Herodot este cel care afirmă că geţii „sînt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” şi îl înfăţişează pe Zalmoxis ca o divinitate de seamă, la care se duc cei care mor. Informaţiile cele mai preţioase aduse de Herodot sînt în legătură cu mitul şi cultul lui Zalmoxis. Herodot afirmă că geţii se cred nemuritori. Această „imortalizare” se dobîndeşte prin intermediul unei iniţieri. O altă caracteristică a credinţelor geţilor a fost credinţa antifatalistă privind destinul uman. Ei credeau că soarta omului depinde de el însuşi, de faptele lui. Astfel de credinţe sînt atestate şi la alte popoare indo-europene cum ar fi vechii indienii. În Grecia concepţii asemănătoare le întîlnim şi în orfism, curent mistico-religios care s-a constituit, potrivit grecilor în baza ideilor promovate de legendarul Orfeu, considerat de greci de origine tracă.

Religia constituia prin autoritatea şi organizarea ei o mare forţă în statul lui Burebista şi a lui Decebal. Înfăptuirile politice interne şi externe ale lui Burebista au fost realizate şi cu ajutorul marelui-preot Deceneu.

Preoţimea. Ca şi la alte popoare antice, preoţimea juca un rol însemnat în societatea geto-dacilor. Preoţii aveau cunoştinţe din diferite domenii şi inspirau un profund respect. Autorii antici deosebeau mai multe categorii de preoţi: capnobatai, ktistai şi polistai. Este greu de spus care au fost rolul şi atribuţiile acestor categorii de preoţi, deşi potrivit unor autori antici polistaii erau asemuiţi cu esenienii, o sectă ascetică din Orientul Apropiat cărora le aparţin aşa numitele „Manuscrise de la Marea Moartă”, care la rîndul lor ţin de primele comunități creştine.

Preoţii geţilor efectuau sacrificii şi posedau cunoştinţe ştiinţifice. O dată cu formarea statului se înfiinţează funcţia de preot suprem, care era şi vicerege. Potrivit autorilor antici, pe parcursul istoriei geto-dacilor o astfel de funcţie ar fi avut-o Zamolxis, Deceneu şi Comosicus. Cel mai important şi cunoscut este Deceneu care 1-a ajutat pe Burebista să unifice populaţiile geţilor, sarmaţilor şi altora într-un singur stat, iar după asasinarea acestuia a devenit rege.

Sanctuare geto-daciceSanctuare şi locuri de cult. În lumea geţilor existau numeroase sanctuare. Cele mai vechi erau rectangulare din lemn. Importante sînt sanctuarele de la Sarmizegetusa unde au fost descoperite sanctuare circulare şi patrulatere. Un sanctur a geto-dacilor a fost descoperit la Butuceni (raionul Orhei). Potrivit lui Strabon geţii considerau sfînt muntele Kogaionon în peştera căruia s-a retras Zalmoxis.

Practici funerare. Informaţiile privind practicile funerare ale geţilor sînt obţinute din datele arheologice şi relatările unor autori antici (Herodot V, 8; Pomponius Mela II, 2, 18-20; Solinus 10, 1). Datele existente demonstrează că în secolele V-III î.Hr. incineraţia constituia ritul funerar aplicat aproape cu exclusivitate, deşi unii membri ai aristocraţiei au practicat însă inhumaţia. În prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr. practicile funerare au cunoscut o modificare fundamentală: defuncţii fiind trataţi într-un mod care nu poate fi identificat arheologic.

În perioada domniei lui Burebista sînt atestate în sud-vestul Transilvaniei, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei necropole tumulare. În perioada ulterioară morminte tumulare sînt atestate în preajma aşezărilor est-carpatice din valea Siretului, comportînd vădite influenţe sarmatice nord-pontice.

Limba geţilor

Geto-dacii vorbeau o limbă tracică care făcea parte din marea familie a graiurilor indo-europene, fiind înrudită cu limbile protolatine, balto-slave şi iraniene. Izvoarele antice conţin informaţii puţine privind graiul tracilor. Sînt cunoscute cca 2 800 de nume proprii, şi cca. 200 de glose (în special nume de plante). Mai puţin de o treime dintre acestea aparţin zonei tracilor de nord, restul fiind atestate în Tracia propriu-zisă, la Sud de Haemus. Homer vorbind despre tracii aliaţi ai troienilor aminteşte numele unui rege al acestora, Resos (echivalentul skr. raja şi al lat. rex, dar luat ca nume propriu).

La moment nu cunoaştem esenţa structurii lingvistice a graiului geto-dacilor. Nu ştim nici cum spuneau pentru „om” şi „femeie”, „bun” şi „rău”, „a fi” şi „a putea”, „eu” şi „tu”. În aceste condiţii au fost formulate mai multe teorii privind originea şi răspîndirea limbii geţilor. Unele teorii recente încearcă să explice din ce cauză geto-dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar alte popoare care de asemenea s-au aflat sub stăpînire totală sau parţială a romanilor nu au refuzat la propria limbă. Astfel s-a constatat că populaţiile geto-dacice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală pînă în Asia, aproape de China şi India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă este urmaşa unui neam de geţi (masageţii) localizaţi în Asia Centrală cu peste 2500 de ani în urmă. Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă ce seamănă cu moldoveneasca (româna). Dar multe din cuvintele punjabi comune cu moldovenească (româna) sînt comune şi cu latina. Aceasta înseamnă că geţii vorbeau o limbă asemănătoare celei „latine” mult înainte de expansiunea romană.

Ipoteza privind existenţa unei legături strînse dintre limba geţilor şi limba latină a fost expusă deja de cercetătorii din secolul al XIX-lea şi dezvoltată în secolul al XX-lea. Drept argument în susţinerea acestei ipoteze au fost invocate nu numai datele lingvistice dar şi cele arheologice, inclusiv imaginile de pe Coloana lui Traian unde geto-dacii comunică cu romanii direct, fără traducători.

Asemănările dintre limba geţilor şi cea latină se explică prin:

— substratul autohton, limbile vorbite de populaţiile protoindo-europene (de ex. purtătorii culturii Cucuteni), o parte din care a migrat şi în peninsula Apenină (Italia);
— fondul comun indo-european;
— împrumuturi de la o limbă la alta, explicabile prin contactele existente între vorbitorii acestora. Deşi este puţin cercetată problema care dintre aceste limbi este mai arhaică şi respectiv cine de la cine a împrumutat un şir de cuvinte.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Scăieni

Statut:
Sat
Prima atestare:
1679
Populația:
502 locuitori

Scăieni este un sat din cadrul comunei Izvoare, raionul Floreşti. Localitatea se află la distanța de 25 km de orașul Florești și la 145 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 502 oameni. Satul Scăieni a fost menționat documentar în anul 1679.

Citeşte mai departe