Arată noutățile începînd cu...
Mergi spre compartimentul: Istoria

eye 11455 Vizualizări

Adevărul despre Republica Democratică Moldovenească


Materialul de mai jos vă familiarizează cu evenimentele de la începutul anilor 1917-1918 - o perioadă tumultuoasă din istoria țării noastre.

În publicația ce urmează vă propunem să luați cunoștință de mişcarea pentru emanciparea naţională din Basarabia, proclamarea Republicii Moldoveneşti, intensificarea luptei pentru putere în ţinut, mişcarea ţărănească din Basarabia, poziţia unităţilor militare de pe front şi ale acelora dislocate în Basarabia, ponderea reală în societate a liderilor Sfatului Ţării, adresarea Sfatului Ţării după ajutor la Iaşi, Agravarea situaţiei politice din ţinut, decizia Guvernului român de a trimite trupe în Basarabia şi începutul intervenţiei militare străine în ţinut, atitudinea forţelor politice din Basarabia faţă de acţiunea armată a Guvernului român, ocuparea militară a Basarabiei de către Armata Română şi declanşarea terorii împotriva poporului moldovenesc, Proclamarea „independenţei" R.D.M, Anexarea Basarabiei de către România regală, Atitudinea populaţiei Basarabiei faţă de unirea ţinutului cu România, Unirea în contextul dreptului international.

Mişcarea pentru emanciparea naţională din Basarabia

Revoluţia Rusă a proclamat dreptul popoarelor la autodeterminare, iar în acest context şi moldovenii au căpătat posibilitatea să-şi hotărască singuri soarta. În scurt timp după Revoluţia din Februarie în conştiinţa populaţiei din Basarabia a pătruns adînc ideea autonomiei. Cei mai activi care pledau pentru aceasta erau activiştii Partidului Naţional Moldovenesc (P.N.M.) şi ostaşii moldoveni din armata rusă. La 20 octombrie, la Chişinău au fost convocați aproape 600 de delegaţi, reprezentanţi ai circa 300 mii de compatrioţi de-ai noştri mobilizaţi la război. Delegaţii au sprijinit propunerea creării „Sfatului Ţării" – organ suprem al viitoarei autonomii teritoriale şi politice a Basarabiei. Principala sarcină a Sfatului Țării a fost proclamată: convocarea Adunării Constituante și problemele administrării ținutului pînă la convocarea ei.

Proclamarea Republicii Moldoveneşti

La 2 noiembrie 1917 a fost creat biroul pentru constituirea Sfatului Ţării care a mărit numărul membrilor acestui organ pînă la 160, inclusiv, zece locuri pentru moldovenii transnistreni. Pentru basarabenii de naţionalitate moldovenească au fost rezervate 105 mandate. Anume din rîndul lor a fost creat apoi în primul Parlament Blocul Moldovenesc. Fiecare partid politic, grup social, mişcare naţională, cooperatistă, studenţească, feministă, uniune de breaslă, societate culturală căpătau un anumit număr de mandate.

Însă această repartizare n-a fost nici pe departe echitabilă. Astfel, după cum am menţionat deja, minorităţilor naţionale care alcătuiau circa 50% din populaţie le-au fost rezervate numai 36 de mandate, adică mai puţin de 25%. Muncitorii n-au primit nici un loc, iar ţăranii care alcătuiau circa 80% din populaţie au căpătat doar 30% mandate. Formaţiunile politice au primit locuri în Sfatul Ţării nu în conformitate cu ponderea lor în societate, ci în dependenţă de numărul oratorilor elocvenți din fiecare grupare care participau la Congres. Mai multe mandate le-au căpătat formaţiunile de orientare „naţională", care includeau și elemente proromânești. De exemplu, celui mai influent partid din Basarabia – eserilor, pentru care, mai tîrziu, la alegerile în Adunarea Constituantă din FR au votat 31,2% din alegători, i-a fost acordat un singur loc, pe cînd P.N.M., care a obținut la aceste alegeri doar 2,2% din voturi, a căpătat 4 mandate. Cîte un loc, ca şi eserii, au primit diferite asociaţii ale intelectualilor, liga femeilor – organizaţii slab cunoscute sau necunoscute, în genere, iar colegiului avocaţilor şi lucrătorilor telegrafului – chiar cîte două.

La 21 noiembrie 1917 şi-a deschis lucrările Sfatul Ţării. Preşedinte a fost ales Ion Inculeţ. În discursul său el a formulat sarcinile „celui dintîi Parlament basarabean. În baza dreptului la autodeterminare, dobîndit în urma revoluţiei ruse − a declarat Inculeţ − Basarabia va trebui să devină republică democratică, formînd o parte indivizibilă din marea Republică Federativă Democratică Rusă". Organul suprem din ţinut avea drept scop să pregătească convocarea Adunării Constituante din Basarabia, să soluţioneze problema „trecerii pămîntului la poporul muncitor" şi să asigure respectarea libertăţilor democratice şi drepturilor minorităţilor naţionale.

Majoritatea acelora care au luat cuvîntul au salutat Sfatul Ţării în calitate de „parte componentă nou-născută, – cum s-a exprimat reprezentantul ziariştilor basarabeni I. German, – a Republicii Federative Ruse", iar preşedintele Sovietului Central moldovenesc al deputaţilor soldaţilor şi ofiţerilor Gh. Pîntea şi-a finisat alocuţiunea cu cuvintele: „Trăiască Autonomia Basarabiei şi toate popoarele Marii Rusii Federative!"

La 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, în virtutea dreptului la autodeterminare a popoarelor, a proclamat Basarabia Republică Democratică (Populară) Moldovenească, ca parte egală în drepturi a „Republicii Federative Democratice Ruse Unice". Conform Declaraţiei, pînă la data convocării Adunării Populare, aleasă în baza votului universal, Sfatul Ţării reprezenta puterea supremă a R.D.M.. Guvern al Republicii a devenit Consiliul Directorilor Generali. Sfatul Ţării apela la „poporul moldovenesc şi la toate popoarele frăţeşti" din R.D.M. să stea la straja Adunării Constituante din întreaga Rusie şi a patriei comune – Republicii Federative Democratice Ruse.

În ciuda prezenței elementelor proromânești în conducerea R.D.M., liderii Sfatului Ţării negau, totalmente, apartenenţa lor la ideea românismului. Astfel, la Congresul Gubernial al Oraşelor I. Inculeţ a spus: „Separatism în Basarabia, mai ales de cel românesc, nu există şi dacă sînt de aceştia care privesc spre Prut, ei reprezintă doar un mănunchi de oameni. Calea Basarabiei se intersectează cu calea Rusiei, deoarece nu există vreo ţară mai liberă decît Rusia. Aşa vede lucrurile şi ţărănimea basarabeană... Chiar şi în prezent, cînd asupra Rusiei s-au năpustit atîtea nenorociri, nici într-un sat nu veţi auzi vorbe despre separarea de Rusia. Invers, în multe sate spun că stabilirea unei cîrmuiri de sine stătătoare va însemna separatism, iar de aici reiese că nimeni nici nu se gîndeşte la separatism... În prezent ne ameninţă Ucraina şi România, mai ales e mare pericolul din partea României". Deoarece la adresa organizatorilor Sfatului Ţării sunau frecvente acuzaţii de separatism, Inculeţ a considerat necesar să mai repete o dată că „nimeni din organizatorii creării organului ţinutal n-are nici gînd de separare şi toţi doresc să conlucreze în unitate cu măreaţa Rusie".

Însă indiferent de politica liderilor Sfatului Ţării, proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti a semnificat renaşterea statalităţii moldoveneşti, lucru care a corespuns aspiraţiilor poporului moldovenesc şi altor popoare din ţinut, iar programul declarat spre realizare avea un caracter revoluţionar-democratic.

Intensificarea luptei pentru putere în ţinut

Sfatul Ţării, proclamîndu-se putere supremă în gubernie, cerea supunerea tuturor instituţiilor şi organizaţiilor din ţinut. Însă aceleaşi pretenţii le aveau şi Sovietele. Recunoaşterea Guvernului lui Lenin de către Sovietul din Chişinău, iar apoi şi de către alte Soviete, însemna că acestea sînt gata să se supună Petrogradului bolşevic, ceea ce venea în contradicţie cu planurile Sfatului Ţării. Pe măsura bolşevizării trupelor dislocare în Chişinău şi în provincie, se măreau şansele Sovietelor de a lua puterea în Basarabia. Lupta pentru putere între aceste două structuri era inevitabilă.

În situaţia, cînd nici unul din pretendenţii la putere nu avea superioritate de influenţă, rezultatul luptei depindea, în primul rînd, de susţinerea unităţilor militare aflate la dispoziţia oponenţilor şi de un şir de factori interni şi externi. Bolşevicii şi adepţii lor se pregăteau activ pentru o încăierare decisivă, bazîndu-se sub aspect politic pe Soviete, iar în plan militar pe unităţile bolşevizate. De asemenea, ei mizau pe ajutorul Guvernului lui Lenin.

Sfatul Ţării la rîndul său, fiind pe poziţii intransigente antibolşevice, conta pe sprijinul din exterior al Antantei şi României, iar din interior pe susţinerea trupelor militare moldoveneşti. Conducătorii mişcării naţionale moldoveneşti căutau insistent să-şi asigure temelia în rîndul soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din armata rusă.

Valul de pogromuri, ce cuprinsese Basarabia în vara şi toamna anului 1917, a servit drept motiv serios pentru formarea unităţilor moldoveneşti şi dislocarea lor în ţinut, pentru a lupta cu „anarhia", violenţa şi tîlhăriile dezertorilor, a soldaţilor nedisciplinaţi din unităţile de rezervă, a criminalilor locali eliberaţi de Kerenski din puşcăriile ruseşti, precum şi pentru a înăbuşi protestele ţărăneşti. În cele din urmă au fost create 16 detaşamente mobile ale miliţiei (cohorte), cîte 100 de oameni fiecare, formate din soldaţii originari din Basarabia. În fruntea acestor forţe a fost numit A. Crihan. Însă aceste detaşamente erau prost înarmate, resimţeau acut lipsa echipamentului şi a mijloacelor de transport. Deseori cohortele refuzau să reprime „bunturile ţărăneşti", iar pe alocuri chiar se alăturau ţăranilor şi participau la devastarea economiilor moşiereşti. Astfel, la şedinţa plenară a Comitetului Regimentului I moldovenesc s-a decis: „Din cauza unor manifestări contrarevoluţionare ale cohortelor la reprimarea tulburărilor agrare, a refuza expedierea celor 800 persoane" cerute pentru reprimarea „anarhiei" din judeţul Soroca. „Democraţia moldovenească, – se spune în continuare în această hotărîre, – nu concepe înăbuşirea prin intermediul acţiunilor militare a anarhiei, apărută din motive agrare, ci prin curmarea ei, promulgîndu-se o lege clară, laconică... [care ar pune capăt] tuturor cauzelor, ce condiţionează acaparările şi incendierile".

Într-un şir de oraşe şi tîrguri, organizarea luptei cu pogromurile, de cele mai dese ori instigate de elemente ciornosotene, şi-o asumau Sovietele. Astfel, pe 13 decembrie la Chişinău cu forţele Regimentului 5 de cavalerie şi marinarilor moldoveni sosiţi din Sevastopol, a fost respins atacul asupra depozitului de vin. Pentru a exclude repetarea evenimentelor, rezervele de alcool au fost vărsate în canalizare.

Mişcarea ţărănească din Basarabia

Principalele evenimente din ţinut aveau loc, desigur, la ţară. În decembrie tulburările ţărăneşti au cuprins întreaga R.D.M.. Ţăranii ocupau terenurile silvice şi pămînturile moşierilor, mănăstirilor şi ale bisericii, împărţeau vitele şi inventarul agricol, furau grîul din ambare. În felul acesta ei sperau să scape de moşieri. Ştirile despre devastarea economiilor mari se răspîndeau cu o viteză uimitoare, iar Sfatul Ţării nu întreprindea nici un fel de măsuri pentru soluţionarea grabnică a problemei agrare.

La sfîrşitul anului 1917, puţini dintre moşieri se încumetau să locuiască la moşii. Erau cazuri de răfuială cu boierii ca, de exemplu, cu moşierul Băluţel, proprietar de domeniu în satul Cobusca Veche, volostea Bulboaca. Aproape toate satele judeţului Chişinău erau cuprinse de tulburări ţărăneşti. Ţăranii nu se intimidau de funcţiile înalte pe care unii proprietari mari le deţineau în administraţie. Nu conta nici naţionalitatea proprietarului. În satul Zamciogi ei au ocupat domeniul comisarului gubernial, apoi devenit director general de interne în Guvernul R.D.M., V. Cristi şi au înfăptuit acolo tăieri masive de păduri. Nu a ajutat nici intervenţia preşedintelui Guvernului. Şeful miliţiei judeţului Hotin a recunoscut că miliţia este neputincioasă în lupta cu ţăranii.

După plecarea regimentelor de cazaci pe Don şi Kubani la Kaledin, alte unităţi militare refuzau să participe la reprimarea manifestărilor ţărăneşti. Soldaţii nu numai că nu executau ordinele şefilor de a efectua acţiuni de represalii împotriva ţăranilor basarabeni, însă peste tot luau parte la ele. Identic era şi comportamentul unităţilor moldoveneşti, create pentru a asigura „ordinea". Astfel, la 24 decembrie, 270 de soldaţi ai Regimentului Moldovenesc participă împreună cu ţăranii la confiscarea averii boierului Daria, 25 de soldaţi moldoveni le ajută ţăranilor să acapareze averea moşierului Iordăchescu. Soldaţii moldoveni ajută ţăranilor în exproprierea domeniilor boiereşti din satele ScorţeniMicăuţi din judeţul Chişinău.

Dar trebuie să concepem absolut clar: în lipsa unei puteri reale în ţinut, mişcarea stihinică a ţăranilor, însoţită de devastarea şi incendierea multor conace, prădarea recoltelor, vitelor şi inventarului agricol a cauzat pagube enorme economiei Republicii Moldoveneşti. Însă vina pentru aceasta n-o poartă ţăranii – exploataţi de secole, mulți fiind analfabeți, fără experienţă de soluţionare civilizată a conflictelor sociale şi politice, – ci guvernanţii de atunci, adică liderii Sfatului Ţării care la nesfîrşit tărăgănau cu soluţionarea problemei agrare, gîndindu-se întîi de toate la „salvarea ţinutului de haos şi bolşevism" cu ajutorul armatelor române. Deoarece ei nu puteau conta pe susţinerea garnizoanei din Chişinău, inclusiv, pe unităţile moldoveneşti, comisarul militar l-a împuternicit pe membrul Sfatului Ţării R. Leş să formeze batalioane din coloniştii nemţi, „înarmate cu mitraliere pentru lupta cu anarhia şi cu pogromurile, atît în Chişinău, cît şi în judeţe".

Însă Sfatul Ţării n-a izbutit să adune forţe dornice de a „restabili ordinea". Chiar şi comisarul Sfatului Ţării pe judeţul Chişinău T. Cotoros recunoştea că pentru lichidarea anarhiei e „necesară reglementarea transmiterii pămîntului cu inventarul viu şi mort în mîinile poporului". Nefiind în stare să consolideze situaţia din Republică; liderii ei erau în stare de confuzie. P. Erhan, preşedintele Consiliului General, la şedinţa Sfatului Ţării din 13 decembrie a declarat că „pe teritoriul Republicii Moldoveneşti încă nu există plenitudine de putere... Dacă nu avem forţe, să plecăm de aici. Recunoscînd neputinţa noastră, nu putem rămîne".

Poziţia unităţilor militare de pe front şi celor dislocate în Basarabia

Sub influenţa propagandei bolşevice s-a intensificat descompunerea trupelor ruse pe frontul român. Cum ne comunică N. Iorga, soldaţii au vrut chiar să-i aresteze pe comandantul frontului Şcerbacov şi pe generalul francez Berthelot, care erau păziţi de armata română. De frămîntări au fost cuprinse şi unităţile dislocate în Basarabia. Se referă aceasta şi la Primul regiment moldovenesc de infanterie, creat pentru a sprijini Sfatul Ţării. Chiar din primele zile acest regiment manifesta şovăieli, dînd prioritate rezolvării problemelor sociale şi nu celor naţionale. La 1 decembrie la adunarea generală a regimentului cu participarea corpului ofiţeresc a fost adoptată o hotărâre, unul din punctele căreia stipula: „din cauza muncii neglijente în folosul poporului a unor membri ai Sfatului Ţării, acest element dăunător pentru popor să fie înlăturat". De parcă răspunzînd acestor învinuiri, organul de presă al Sfatului Ţării s-a grăbit să declare că „în Sfatului Ţării nu este loc pentru elementele burgheze. Acestea nu au ce se aştepta de la el. Sfatul Ţării este exponent activ al maselor socialiste şi nu se va abate de la drumul trasat".

Însă pînă la un timp cea mai mare parte a unităţilor militare moldoveneşti susţinea Sfatul Ţării. Astfel, la 11 decembrie a avut loc o şedinţă comună a delegaţilor unităţilor garnizoanei din Chişinău care a decis a că „recunoaşte pe teritoriul Republicii Moldoveneşti Sfatul Ţării", însă cu o anumită rezervă: „care se sprijină pe democratismul revoluţionar moldovenesc, liber de elemente burgheze". Însă toate aceste reticenţe şi stipulări, prezente în declaraţiile oştenilor, făceau susţinerea Sfatului Ţării din partea unităţilor militare moldoveneşti foarte relativă. Chiar şi Sovietele, cu unele condiţii, au susţinut iniţial Sfatul Ţării. În acest sens, reprezentantul Sovnarcomului Cuib a declarat că „Consiliul Comisarilor Poporului întotdeauna a susţinut crearea unor astfel de organizaţii care se bazează pe principiul autodeterminării popoarelor. Sovnarcomul salută Sfatul Ţării şi vede în aceasta temelia viitoarei Republici Federative Democratice Ruse". Sfatul Ţării a căpătat susţinere şi la şedinţa lărgită a sovietului din Chişinău al deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor împreună cu membrii comitetelor militare şi reprezentanţilor sindicatelor.

Ponderea reală în societate a liderilor Sfatului Ţării

Urma o luptă înverşunată pentru putere între Sfatul Ţării şi Soviete. Însă pe parcursul lunii decembrie autoritatea liderilor Sfatului Ţării a început să scadă brusc. Un exemplu convingător în acest sens îl constituie alegerile în Adunarea Constituantă din Rusia – P.N.M., acumulînd 2,2% din voturi. Astfel, în oraşele şi tîrgurile guberniei, unde predomina populaţia evreiască, la diverse alegeri au învins partidele evreieşti. La sate, lupta principală pentru voturile alegătorilor s-a desfăşurat între candidaţii Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor şi cei ai partidului eserilor. Liderii Sfatului Ţării pentru a învinge au mers pe listele acestor formaţiuni şi numele lor nici nu figurau în calitate de conducători ai acestui organ. Astfel I. Inculeţ, P. Erhan, Gh. Pîntea şi P. Cojuhari au mers la alegeri ca reprezentanţi ai Sovietului Gubernial al ţăranilor. Chiar liderul Partidului Naţional Moldovenesc P. Halipa şi-a înaintat candidatura la alegerile în Adunarea Constituantă nu pe listele partidului său, ci pe cele ale Sovietului Țărănesc. Alegerile în Constituantă în rîndurile populaţiei Basarabiei, mai ales printre locuitorii satelor unde sub aspect etnic majoritatea o alcătuiau moldovenii, au arătat că P.N.M. nu se bucură deloc de autoritate şi nici un candidat al acestei formaţiuni n-a reuşit să învingă.

Calculele conducătorilor Sfatului Ţării precum că forţele militare formate de ei le vor permite să-şi instaureze puterea în ţinut nu s-au justificat. Cum recunoştea Ştefan Ciobanu „cele vreo cîteva unităţi moldoveneşti pe care le avea la dispoziţie Sfatul Ţării, erau contaminate de bolşevism şi nu se putea conta pe ele". Rămînea o „singură soluţie" – ajutorul de peste hotare. P. Cazacu remarca că în situaţia creată „a fost luată o hotărîre secretă de a se adresa după ajutor extern. Iniţiativa venea de la Blocul Moldovenesc. În şedinţa închisă a Sfatului Ţării, Consiliul Directorilor Generali a primit «carte blanche» în această problemă". Cu acest scop, la Iaşi au plecat V. Cristi şi I. Pelivan.

Adresarea Sfatului Ţării după ajutor la Iaşi

Pe parcursul tratativelor secrete cu politicienii români s-a decis unirea cu România. Vice-premierul Take Ionescu a exprimat însă dorinţa României de a se înaintată o cerere oficială din partea Chişinăului. Problema însă nu consta doar în invitaţia din partea Sfatului Ţării. Era foarte riscant să îndrepţi trupele în Basarabia în condiţiile armistiţiului cu Puterile Centrale. Plus la toate era necesar acordul aliaţilor. Cercurile guvernante româneşti se temeau că comandamentul german va anula armistiţiul şi va cere semnarea imediată a tratatului de pace, foarte nefavorabil pentru România.

Pe 22 decembrie 1917 (4 ianuarie 1918), la Iaşi, pe numele ministrului de război Iancovescu, conform înţelegerii cu Take Ionescu, sub semnătura „liderilor" R.D.M. P. Erhan, V. Cristi şi P. Pelivan, a fost expediată o telegramă secretă (secretă chiar și pentru membrii de rînd ai Sfatului Ţării) cu rugămintea de a trimite la dispoziţia Sfatului Ţării un regiment din foştii prizonieri de război transilvăneni, aflaţi la Kiev. Guvernul român a satisfăcut rugămintea. Însă cînd populaţia Chişinăului a aflat despre aceste acţiuni, pe străzile oraşului au apărut proclamaţii că „Consiliul Directorilor şi Sfatul Ţării au vîndut Basarabia României".

Agravarea situaţiei politice din ţinut

În asemenea situaţie unităţile militare moldoveneşti s-au pronunţat categoric împotriva acestor intenţii ale Sfatului Ţării şi s-au adresat cu un apel de ajutor către cetăţenii Rusiei şi Ucrainei. Prinşi de mînă, conducătorii Sfatului Ţării încercau însă că nege existenţa înţelegerilor secrete cu Cabinetul Ieşean. „Ocupaţia românească este rodul imaginaţiei şi al agitaţiei provocatoare", afirma ziarul „Sfatul Ţării". Ion Inculeţ a încercat să „calmeze" opinia publică, declarînd că „Sfatul Ţării, desigur, e pentru cea mai strînsă unire cu Republica Democratică Federativă Rusă" şi „toate zvonurile despre o oarecare orientare românească sînt absurde şi n-au nici un temei. Zvonul despre introducerea trupelor româneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti e o absurditate totală". A „dezminţit" zvonurile despre introducerea forţelor armate româneşti în Basarabia şi P. Erhan.

Între timp, în conducerea Sfatului Ţării şi în Consiliul Directorilor se duceau discuţii aprinse vizavi de invitarea trupelor străine. La şedinţa din 26 decembrie 1917 (8 ianuarie 1918) a Consiliului Directorilor s-a propus să fie expediată o telegramă autorităţilor româneşti cu rugămintea de a trimite trupe. Cinci directori chiar şi-au dat demisia, declarînd că nu sînt de acord cu politica premierului care şovăie în problema respectivă. După cum a recunoscut mai tîrziu Cristi, care de rînd cu Inculeţ considera că telegrama trimisă era unica ieşire din situaţia creată, „problema introducerii trupelor româneşti a fost hotărâtă din timp la consfătuirea lui Şcerbacov cu comandamentul suprem român". Seara tîrziu la 27 decembrie 1917 (9 ianuarie 1918), are loc şedinţa extraordinară a conducerii Sfatului Ţării, la care iarăşi a fost pusă în discuţie problema invitării trupelor străine cu scop de a curma „anarhia".

În atmosfera protestelor de masă împotriva introducerii trupelor străine şi, mai ales, a celor româneşti, liderii Sfatului Ţării au fost nevoiţi să declare public precum că pledează şi în continuare pentru existenţa R.D.M. în componenţa Rusiei Federative. Astfel, preşedintele Sfatului Ţării P. Halipa a menţionat că „noi permanent sîntem învinuiţi de... orientare românească... Sfatul Ţării declară că nu vede Basarabia în altă legătură decît cu Republica Federativă Rusă... Orientarea spre Rusia e singura acceptabilă pentru noi". Iar „zvonurile despre orientarea proromânească" el le-a numit „denigratoare". Pentru calmarea opiniei publice, oficiosul „Sfatul Ţării" a publicat un articol redacţional în care încă o dată a confirmat că „popoarele rus şi moldovenesc îşi făuresc împreună prosperitatea" şi că „pentru Republica Moldovenească, Prutul trebuie să devină hotar... politic".

Decizia Guvernului român de a trimite trupe în Basarabia şi începutul intervenţiei militare străine în ţinut

În fine, atît albgardiştii ruşi, cît şi Guvernul român au înţeles că „Guvernul Republicii Moldoveneşti nu va fi cîtuşi de puţin în stare să reziste în faţa bolşevicilor". „Singura armată disciplinată de pe Frontul Român, – ne comunică istoricul Gh. Cojocaru, – pe care se puteau sprijini aliaţii era cea română, la care s-a și apelat neîntîrziat. Pentru executarea misiunii în Basarabia au fost destinate 4 divizii româneşti". La 3(16) ianuarie 1918 I. Brătianu a convocat o consfătuire pe problema trimiterii trupelor în Basarabia. În acest context rămîne să clarificăm în ce măsură telegramele conducătorilor Sfatului Ţării au influenţat hotărîrea Guvernului român de a recurge la intervenţie în Basarabia şi care au fost scopurile ei. Istoricul A. Moraru scrie că „Guvernul României a trimis armata pentru a apăra liniştea în Basarabia" şi citează cuvintele generalului Broşteanu care „a declarat că nu se amestecă în problemele interne ale Republicii Democratice Moldoveneşti şi a venit ca să apere căile ferate şi depozitele de aprovizionare".

Dar să aflăm despre scopurile reale ale Guvernului român dintr-un izvor mai veridic. Referindu-se la evenimentele din acel timp, vice-premierul Take Ionescu povestea de la tribuna Parlamentului: Sfatul Ţării „cerea orice ajutor militar deoarece toţi ceilalţi nu doreau armata noastră... Dumneavoastră credeţi că Guvernul, trimiţînd oştile în Basarabia, considera că le trimite numai pentru a păzi un stog de fîn? Toţi ştiau că trupele sînt îndreptate în Basarabia... pentru a realiza actul final al unirii Basarabiei cu România. Acesta este adevărul!" P. Halipa, prezent în sală, a aruncat o replică: „Dumneavoastră credeţi că noi am cerut oştiri pentru paza stogurilor de fîn?" „Sigur că nu", a replicat Take Ionescu. Deci, planul expedierii trupelor româneşti în Basarabia se cristalizase cu mult înainte de a primi faimoasa „invitaţie" şi scopurile reale ale intervenţiei au constat în anexarea ţinutului.

Avînd suportul Antantei, Guvernului român îi rămînea doar să găsească „forţe suficiente" pentru ocuparea Basarabiei. Era periculos de scos diviziile de pe front. Comandamentul german a promis să nu împiedice trimiterea unităţilor militare româneşti de pe front pentru a reprima „anarhia" în Basarabia. Însă, cum scrie istoricul român Fl. Constantiniu „Puterile centrale, pentru a da o compensaţie României, în schimbul teritoriilor ce aveau să fie cedate pentru pacea de la Bucureşti, acceptau încorporarea Basarabiei la România. Pentru a proteja depozitele şi căile de comunicaţie, dar şi pentru a răspunde apelului autorităţilor româneşti din Chişinău, ameninţate de forţele bolşevice, în Basarabia au intrat patru divizii române". Dar cum a mărturisit viitorul premier I. Duca „teama de a-i provoca pe nemţi în direcţia anulării armistiţiului" a impus Guvernul pe data de 4 (17) ianuarie 1918 să se „limiteze deocamdată" cu trimiterea la Chişinău a unui singur regiment de transilvăneni. În primele zile ale lunii ianuarie trupele române, cu forţe relativ mici, au ocupat UngheniiCahululLeova, Bolgradul şi un şir de sate. În Ungheni la 9 ianuarie au fost împuşcaţi 12 membri ai Sovietului Deputaţilor.

La 6 ianuarie, la ora 1 de noapte Sovietul din Chişinău a primit o informaţie că dinspre Razdelinaia de oraş se apropie un eşalon cu ardeleni pentru a acorda ajutor Sfatului Ţării. Pentru a-i întîlni pe „oaspeţi", la staţie au fost trimise Regimentul 5 de Cavalerie şi Regimentul 1 Moldovenesc de Infanterie în frunte cu V. Caabac. În rezultatul acestei operaţiuni transilvănenii au fost dezarmaţi şi luaţi în prizonierat. Cu eşec s-a terminat şi ofensiva asupra Chişinăului dinspre Prut.

Atitudinea forţelor politice din Basarabia faţă de acţiunea armată a Guvernului român

În această situaţie încordată, la 6 ianuarie are loc şedinţa unită a Sovietelor Gubernial, Orăşenesc Chişinău şi Comitetului Central Moldovenesc al Sovietului de Deputaţi ai Soldaţilor şi Ofiţerilor pentru examinarea situaţiei create în oraş şi republică. La ea au fost prezenţi I. Inculeţ şi P. Erhan pentru a da explicaţii „în legătură cu introducerea trupelor române în Basarabia". Ei au declarat că „nu ştiu nimic", că în Directorat chestiunea invitării armatei române „a fost hotărîtă în sens negativ", iar Codreanu, Pelivan şi Secară, care „puneau la cale introducerea trupelor româneşti în oraş" vor fi înlăturaţi din Directorat. Aceste cuvinte au fost confirmate şi de Erhan. La cererea consfătuirii, la Iaşi a fost expediată o telegramă semnată de Inculeţ şi Erhan, în care era exprimat protestul „împotriva introducerii trupelor române pe teritoriul Republicii Moldoveneşti".

În legătură cu nereuşita loviturii combinate a trupelor române mulţi conducători ai Sfatului Ţării – I. Pelivan, A. Crihan, I. Buzdugan, V. Ţanţu etc. s-au ascuns la Iaşi. Însă cea mai mare dezamăgire a liderilor Sfatului Ţării le-a cauzat-o comportamentul unităţilor moldoveneşti. În loc să susţină Sfatul Ţării, ele acţionau împotriva intervenţioniştilor. „Deputaţii – ne comunică istoricul chişinăuian Gh. Cojocaru – erau ameninţaţi cu răfuiala fizică. 80% din efectivele unităţilor moldoveneşti refuzau să se supună ordinelor ofiţerilor, trecuseră, sub impactul zvonurilor şi provocărilor, de partea Secţiei de Front... Centrul de greutate al puterii în aceste zile... se mutase în comitete, deoarece forţa era acolo". La şedinţa Sfatului Ţării din 8 ianuarie Inculeţ a menţionat că „puterea a căzut din mîinile noastre, nu avem pe ce să ne sprijinim şi legătura cu unităţile noastre e întreruptă". Directorul pentru problemele de război Gh. Pîntea s-a plîns că „unităţile noastre... fără ştirea mea au mers pe poziţie... Vin, spre marea mea mîhnire, să mă aresteze chiar regimentele noastre moldoveneşti". Iar V. Prahniţchi constata cu amărăciune: „E dureros că chiar ţăranii merg împotriva noastră, aceasta e monstruos. Pe mine au vrut să mă aresteze moldovenii. Ei spun că... Sfatul Ţării îşi vinde poporul".

Ocuparea militară a Basarabiei de către armata română şi declanşarea terorii împotriva poporului moldovenesc

Telegrama de protest, semnată de Inculeţ şi Erhan, n-a fost luată în seamă la Iaşi. I. Duca scria: „De astă dată nu mai este timp de pierdut. Inculeţ şi întreg Guvernul se aşteptau să fie arestaţi... Îl văd încă pe Pelivan tremurînd de groază... Faţă de această situaţie... ne-am hotărît să trimitem trupele necesare spre a ocupa Basarabia şi, înlăturînd orice primejdie bolşevică între Prut şi Nistru, să permitem celor de la Chişinău (adică conducătorilor Sfatului Ţării – aut.) să îndeplinească şi ultima formalitate: unirea solemnă a Basarabiei dezrobite cu Patria-mumă". Din aceste cuvinte reiese că guvernanţii români îi aveau pe liderii Sfatului Ţării de nişte măscărici, marionete docile, cărora li se permitea doar să mascheze farsa anexării Republicii Moldoveneşti la Regatul Român.

Ofensiva masivă a celor 4 divizii româneşti pe teritoriul Basarabiei a fost declanşată la 8 (21) ianuarie. „Campania trupelor române în teritoriul de la est de Prut – scrie Gh. Cojocaru – a durat circa 1,5 luni de zile... Armata română a îndeplinit cu cinste misiunea de instaurare a ordinii în teritoriul dintre Prut şi Nistru, înfruntînd prin atitudinea sa temerile şi neîncrederea unei părţi a populaţiei". Iar istoricul A. Moraru consideră că „prin acest act, Basarabia a fost salvată de anarhia bolşevică". Noi deja am văzut care a fost această „atitudine" şi „salvare de anarhie", cînd la Ungheni au fost împuşcaţi 12 membri ai Sovietului local. Trebuie de accentuat că pretutindeni armata română a fost întîlnită cu rezistenţă şi peste tot calea ei a fost împresurată de cadavrele basarabenilor. Toţi care nu erau de acord cu intervenţia românească au fost împuşcaţi, printre care şi mulţi oameni de vază. De exemplu, după ocuparea or. Bălţi autorităţile militare române au arestat circa o mie de oameni, dintre care 20 au fost împuşcaţi. Iar după ocuparea oraşului Ismail, au fost împuşcaţi 14 marinari căzuţi prizonieri.

Însă pentru a induce în eroare opinia publică din ţinut şi a slăbi rezistenţa, autorităţile române au mers la un şiretlic – generalul Prezan a dat asigurări că „îndată după instaurarea ordinii şi liniştii... românii se vor întoarce la ei acasă". Remarcăm că în adresarea lui Prezan şi a altor generali, intervenţia nu era motivată prin drepturile istorice şi etnice ale României asupra Basarabiei, cum s-a făcut ulterior, ci exclusiv prin necesitatea de a păzi depozitele, căile ferate, a lupta cu anarhia, jafurile şi prin rugămintea Sfatului Ţării, transmisă de comandamentul rus.

Istoricul român Fl. Constantiniu menţionează că acţiunea armatei române şi „dezarmarea trupelor sovietice aflate în Basarabia a atras o replică dură din partea Guvernului Sovietic: după ce la 1/14 ianuarie 1918 [ambasadorul român] la Petrogad, C. Diamandy, şi membrii misiunii militare române au fost arestaţi, la 13/26 ianuarie Guvernul Sovietic a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurului" evacuat în Rusia după începutul ofensivei germane. După protestul corpului diplomatic, acreditat la Petrograd, diplomaţii români au fost eliberaţi, însă relaţiile diplomatice au fost întrerupte pentru 16 ani. Însă la Iaşi nu s-a reacţionat la această decizie. „Nu ne-a emoţionat deloc această declaraţie – îşi amintea Duca – ...Ne dădeam seama că soldatul rus refuză să se bată... Prin urmare, declaraţia de război a Guvernului Bolşevic era un gest fără consecinţe practice, la care, după cît îmi amintesc, nici nu ne-am dat osteneala să răspundem".

Atît timp cît rezultatul acţiunii militare a României regale în Basarabia era neclar, iar majoritatea covîrşitoare a populaţiei ţinutului îşi exprima nemulţumirea în legătură cu acţiunea trupelor româneşti, conducătorii Sfatului Ţării continuau să-şi ascundă complicitatea vizavi de invitarea intervenţioniştilor. Chiar şi după 13 ianuarie, cînd românii au ocupat capitala Moldovei, această neîncredere n-a dispărut. „Cînd din Chişinău a fugit banda bolşevică – a spus Erhan – am respirat liber, dar inima mea simte că încă nu toate necazurile noastre au luat sfîrşit... Mi-e teamă de acele sate şi oraşe, unde este încă atît de puternică influenţa bolşevicilor şi neîncrederea în Sfatul Ţării, ...unde cu furie se transmite din gură în gură că Sfatul Ţării a vîndut Basarabia pentru bani României. Şi e trist faptul că despre aceasta vorbesc nu doar masele întunecate şi neştiutoare, dar şi intelectualitatea".

La 18 (30) ianuarie şi-a deschis lucrările Congresul III al Sovietelor de Deputaţi ai Țăranilor din Basarabia. Însă din cauza luptelor care mai continuau pe teritoriul ţinutului la el au venit numai delegaţii din judeţele centrale ale republicii. Preşedinte al congresului a fost ales Rudiev, care a protestat împotriva intervenţiei româneşti. Imediat după aceasta în sală a intrat un detaşament de jandarmi cu patru mitraliere. Au fost arestaţi moldovenii: V. Rudiev, V. Prahniţchi, I. Panţîri, T. Cotoros şi ucraineanul P. Ciumaşenco şi a doua zi împuşcaţi. De asemenea, au fost împuşcaţi: menşevica N. Grinfeld şi eserul N. Covsan. Toţi aceşti oameni erau membri ai Sfatului Ţării, ai „Parlamentului" republicii. În afară de aceşti oameni au fost împuşcaţi încă 40 de delegaţi ai Congresului Țărănesc. „Vina" lor consta în faptul, că s-au pronunţat împotriva intervenţiei româneşti şi optau pentru Republica Moldovenească.

Despre faptul că Sfatul Ţării a devenit o marionetă în mîinile autorităţilor româneşti ne vorbeşte următorul fapt. Cînd delegaţia Sfatului Ţării i s-a adresat generalului Broşteanu referitor la arestarea deputaţilor, acesta „a declarat ferm că socoate imposibilă eliberarea delegaţilor". La remarca că „deputaţii au dreptul la inviolabilitate", Broşteanu a răspuns că „Republica Moldovenească nu are constituţie în care lucrul acesta ar fi fixat" şi el nu consideră că arestarea membrilor Sfatului Ţării e un „amestec în treburile interne ale Republicii... Dumneavoastră nu puteţi lua nici un fel de măsuri, nici fizice, nici morale, şi odată ce nu puteţi face aceasta, noi... o facem singuri". Şi ocupanţii au făcut „ordine" – au fost împuşcaţi sute şi mii de oameni. În ţinut s-a instaurat un regim de teroare şi groază cumplită.

Proclamarea „independenţei" R.D.M.

Anume într-o aşa atmosferă de ocupaţie militară străină, la 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării, cum ne comunică istoricul Gh. Cojocaru – „în corespundere cu voinţa poporului" – a proclamat „independenţa" R.D.M. Este absolut evident că aceasta a fost o ficţiune, o farsă în condiţiile stării de asediu, scopul căreia consta în crearea condiţiilor pentru „unirea benevolă" a Basarabiei cu România. „Declaraţia de independenţă era privită de mulţi intelectuali basarabeni – ne comunică istoricii din R. Moldova D. Dragnev şi I. Varta – ca un act de desprindere de Rusia, care deschidea posibilitatea pentru o eventuală unire cu România". Mai tîrziu I. Inculeţ a recunoscut: „După proclamarea independenţei calea noastră a devenit şi mai clară. Rămînea numai întrebarea: cînd şi în ce fel". Guvern real al Basarabiei a devenit comandantul forţelor armate române dislocate în ţinut. La 13 februarie 1918 N. Iorga scria că „Sfatul Ţării există numai în cuvinte". Şi nimeni, nici măcar Guvernul României, n-a recunoscut „independenţa" Basarabiei.

Despre atmosfera care domnea în acele zile şi atitudinea populaţiei faţă de „unirea" cu România ne comunică alt istoric de orientare româno-unionistă, A. Moraru: „Agitatorii Rusiei aveau o influenţă suficient de mare în masele de ţărani. Vrînceanu şi Turcuman, luptători pentru unire în judeţul Soroca, au fost condamnaţi la moarte de ţăranii incitaţi contra unirii". Deci, majoritatea covîrşitore a populaţiei Basarabiei era împotriva acestui act, însă în condiţiile terorii cumplite orice acţiune de protest era pedepsită cu moartea.

Guvernul lui Lenin n-a recunoscut ocupaţia românească a Basarabiei şi a cerut evacuarea ei de către trupele române. În rezultatul tratativelor dintre reprezentantul Guvernului Sovietic H. Rakovski şi şeful Guvernului Român A. Averescu la 5-9 martie 1918 a fost semnată convenţia sovieto-română în care se spunea: „România se angajează să părăsească Basarabia în decurs de două luni... După două luni, în Basarabia rămâne un detaşament de 10000 de persoane, pentru paza depozitelor româneşti şi a liniilor de cale ferată. Îndată după semnarea tratatului, paza Basarabiei trece în mîinile miliţiei locale orăşeneşti şi săteşti. Comandamentul militar român renunţă la dreptul de a efectua arestări şi de a executa oricare funcţii judiciare şi administrative, care aparţin exclusiv autorităţilor locale alese". Însă din cauza înrăutăţirii situaţiei militare a Republicii Sovietice, generate de ofensiva germană pe tot frontul, cercurile guvernante ale României regale nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate şi au încorporat Basarabia în cadrul statului român. Dar cum n-ar fi, din punct de vedere al dreptului internaţional, semnarea acestui document a însemnat recunoaşterea oficială de către Guvernul Român că ocuparea Republicii Moldoveneşti a fost un act nelegitim. Anume pentru recunoaşterea de facto şi de jure a acestui lucru şi îl critica pe A. Averescu I. Duca: „Noi singuri am certificat într-un act oficial că ocuparea Basarabiei a fost un act dubios".

Anexarea Basarabiei de către România regală

La 27 martie / 9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri, Sfatul Ţării a decis unirea condiţionată a Basarabiei cu România. „Votul Sfatului Ţării privind unirea Basarabiei cu România, – consideră istoricul român Fl. Constantiniu, – nu a fost determinat de prezenţa şi cu atât mai puţin de o pretinsă presiune a armatei române, trecute peste Prut... Trupele române au făcut imposibilă acţiunea unei minorităţi agresive – cea comunistă – care acţiona la ordinele bolşevicilor, dar nu au intervenit, direct sau indirect, în discuţiile din Sfatul Ţării".

În ce măsură România „nu a influenţat" această decizie a vorbit membrul Sfatului Țării C. Stere. În cuvîntarea sa el a spus că dacă deputaţii nu vor vota „benevol unirea", România „va fi nevoită să anexeze Basarabia fără consimţămîntul nostru". Cu o săptămînă mai înainte Stere îi comunicase lui I. Inculeţ şi D. Ciugureanu că dacă nu va fi unire, va fi anexare. Prin aceasta el a recunoscut public că Sfatul Ţării s-a transformat într-o marionetă în mîini străine, o maşinărie de votare a intereselor elitei guvernatoare a statului vecin. Iar ministrul român A. Argetoianu a caracterizat acest organ în felul următor: „Sfatul Ţării n-a fost într-adevăr decât o formaţiune politică de impostură... Ieşit din alegeri cu totul fictive, el nu reprezenta nimic şi pe nimeni. De fapt membrii lui se impuseseră singuri..."

Deci, este absolut clar că „unirea benevolă a fost o farsă", realizată în condiţiile ocupaţiei militare româneşti şi contrar voinţei majorităţii absolute a populaţiei ţării noastre. Chiar şi procedura votării – nominală şi nu secretă, deputaţii fiind „îmboldiţi" de baionetele româneşti care au înconjurat clădirea, iar pe deasupra zburau avioane militare române. De asemenea, prezenţa în sală înainte de votare a premierului român A. Marghiloman, dar și a unui detașament de soldați români, i-a influențat decisiv pe „deputaţi". Ei n-au uitat de executarea din luna ianuarie a celor şapte membri ai Sfatului Ţării şi nu mai vroiau să-şi rişte viaţa. Şi ultimul argument: la banchetul organizat după votare, Marghiloman a declarat că „unirea Basarabiei s-a făcut la Bucureşti". Ca urmare, Basarabia devine o provincie a României. În actul de Unire era prevăzută o largă autonomie a Basarabiei, însă la 27 noiembrie / 10 decembrie 1918, la insistența Bucureștiului, fără cvorum, Sfatul Ţării cu 39 voturi „pro" (din 160) a adoptat o declaraţie prin care renunţă la condiţiile fixate în actul de unire.

Atitudinea populaţiei Basarabiei faţă de unirea ţinutului cu România

După cum menţionează istoricul american Ch. King „invitarea românilor în Basarabia, deşi a avut loc în urma apelului lansat de Sfatul Ţării... nu a fost binevenită pretutindeni... Mulţi membri ai Sfatului Ţării erau ei înşişi prea puţin în favoarea prezenţei româneşti". Mulţi deputaţi ai Sfatului Ţării au votat „unirea" contrar voinţei lor şi deja a doua zi au declarat acest lucru. Astfel deputatul P. Cocîrlă la 28 martie „cu lacrimi în ochi" a spus: „Noi, domnilor, suntem trădătorii intereselor ţăranilor, n-am îndreptăţit speranţele sfinte, pe care ţărănimea ni le-a încredinţat nouă... În ce mă priveşte, vă spun că mă căiesc foarte mult pentru fapta mea..., ştiind că tovarăşii mei, care au procedat cinstit şi sincer, se vor uita la mine ca la un trădător".

Însă istoricul basarabean Gh. Cojocaru încearcă să ne convingă că „armata română a fost întîmpinată cu speranţă de către populaţia ţinutului, care vedea în ea izbăvirea de anarhie şi bolşevici". În baza faptelor să vedem în ce măsură are dreptate acest istoric. Astfel, în baza documentelor de arhivă, aflăm că ţăranii multor sate îşi exprimau deschis dezacordul în legătură cu hotărîrea Sfatului Ţării. În raportul generalului Rîşcanu, adresat comandamentului său, se vorbeşte despre adunarea ţăranilor satului Mereni, judeţul Chişinău, care le-au declarat deschis, spunîndu-le verde în ochi ofiţerilor români: „Noi nu avem nevoie de unire, Sfatul Ţării ne-a trădat, nu avem nevoie de jugul românesc". Cînd autorităţile locale s-au adunat la Olăneşti să sărbătorească unirea, populaţia a părăsit demonstrativ piaţa publică sătească. În satul Grinăuţi, judeţul Soroca, adunarea sătească a decis: „Să demonstreze peste tot că sînt împotriva alipirii forţate a Basarabiei la România monarhică". Locuitorii tîrgului Turlaci, în decizia adoptată unanim, au calificat hotărîrea Sfatului Ţării ca „provocatoare, deoarece el n-a acţionat conform împuternicirilor poporului".

În satul Budeşti la şedinţa solemnă în cinstea unirii, în prezenţa autorităţilor româneşti, ţăranul Danu din numele sătenilor a declarat „că ei nu doresc nici un fel de realipire a Basarabiei la România şi nu au nevoie... de nici un rege". Despre nemulţumirea profundă a populaţiei ţării vizavi de actul unirii mărturisesc şi documentele organelor româneşti de poliţie. Astfel, în raportul din 30 aprilie 1918 al Poliţiei din Bălţi se spunea: „Masa poporului este astăzi neliniştită şi vădit duşmănoasă. Nici în oraşe, nici în sate nu se observă pînă în prezent nici un entuziasm pentru situaţia Basarabiei, nicăieri nu se produc manifestări sincere de dragoste şi înfrăţire... Chiar elementul moldovean românesc este ostil administraţiei româneşti, sfidînd chiar clerul românesc... Preoţii sînt ameninţaţi cînd pomenesc numele regelui în biserică".

De asemenea, soldaţii moldoveni au reacţionat negativ la lichidarea Republicii Moldoveneşti. Astfel, sorocenii, toţi ca unul au refuzat să se afle în rezerva armatei regale. În acest sens, C. Stere constata cu amărăciune că „Basarabia se ţine doar datorită armatei române, care ne-a salvat de bolşevici şi acum ne păzeşte". Adică, cu alte cuvinte, concluzia lui Stere poate fi redusă la următoarele: puterea românească în Basarabia se sprijinea doar pe baionetele armatei române. Un sprijin nu prea confortabil.

Desigur, hotărîrea Sfatului Ţării a fost percepută diferit de diverse pături sociale. Au fost şi oameni care au susţinut-o. Printre ei, în primul rînd, moşierii şi alţi mari proprietari, clerul, majoritatea funcţionarilor şi ofiţerilor, o bună parte a intelectualităţii şi studenţimii moldoveneşti. Dar în comparaţie cu cei care erau contra, aceştia reprezentau o minoritate neînsemnată. În acest sens istoricii D. Dragnev şi I. Varta foarte arată foarte exact forţele care au pledat pentru „unire": „Pe parcursul lunii martie Zemstva din judeţul Bălţi, apoi Uniunea marilor proprietari din Basarabia, adunarea generală a Zemstvei din Soroca (cu participarea reprezentanţilor marilor proprietari, a clerului, a corpului didactic şi a consiliului orăşenesc), Zemstva din judeţul Orhei – s-au pronunţat în favoarea unirii Basarabiei cu România". Deci, cei circa 2-3% care au votat pentru P.N.M. au şi constituit „baza socială" a „unirii".

Unirea în contextul dreptului internaţional

Rămîne de văzut cît de legală a fost hotărîrea Sfatului Ţării în contextul dreptului internaţional. În primul rînd, Sfatul Ţării nu era un forum legislativ ales prin vot universal şi direct de către întreaga populaţie a ţinutului nostru. El reprezenta doar anumite organizaţii care şi-au trimis reprezentanţii în componenţa lui. Adică Sfatul Ţării a fost creat în baza aceloraşi principii – corporative – ca şi Frontul Popular din RSSM în anul 1988, însumînd în componenţa sa reprezentanţi ai diferitor organizaţii obşteşti. În componenţa lui n-au fost reprezentate proporţional minorităţile naţionale din ţinut. Ele alcătuiau 50% din populaţie, primind în Sfatul Ţării doar 30% din mandate. Muncitorii n-au primit nici un loc, iar ţăranii care alcătuiau circa 80% din populaţie au căpătat doar 30% mandate. Deci el nu avea nici un drept să reprezinte populaţia Basarabiei şi să-i hotărască soarta. Dacă e să presupunem că poporul ar fi ales prin vot universal şi direct Parlamentul, chiar şi atunci soarta lui putea fi hotărîtă numai prin referendum. Şi ce este mai principial – nici un deputat al acestui organism n-a fost ales în componenţa lui pentru a realiza „unirea cu patria-mumă România". Drept principalul obiectiv al Sfatului Țării a fost proclamat "Convocarea Adunării Constituante a R.D.M". Dacă cineva la momentul alegerii ar fi declarat că urmăreşte drept scop „unirea" – el n-ar fi devenit deputat. Populaţia ţinutului avea dispoziţii total filo-ruse (chiar limba de lucru la şedinţele Sfatului Ţării era rusa) şi fiecare candidat în Sfatul Ţării declara că scopul lui este păstrarea ţinutului „în componenţa Republicii Ruse". Despre procedura „votării libere" în condiţiile ocupaţiei militare şi a stării de asediu am vorbit mai sus.

Însă la cele expuse putem auzi: „Ce fel de ocupaţie domnilor? Românii i-au ocupat pe români?" Şi aici se admite un păcat împotriva adevărului: majoritatea absolută a moldovenilor se consideră anume moldoveni etnici şi nu români. Moldovenii basarabeni nu au luat parte la determinarea denumirii limbii și națiunii în timpul unirii Moldovei de peste Prut cu Țara Românească, păstrînd memoria etnică moștenită de la strămoșii lor. Totodată, toți cercetătorii imparțiali care au explorat o mulțime de izvoare arheologice, istorice, lingvistice și de altă natură apărute în ultimii 150 de ani, înțeleg caracterul eronat al originii romane a etniei moldovenești (românești). Însă şi aici se găseşte un „argument forte": poporul e prostit şi fiind incult nu conştientizează adecvat realitatea, şi care popor şi-a realizat unitatea naţională fără a aplica forţa şi violenţa? Însă ultimul popor european care şi-a realizat unitatea naţională în aşa mod (cel german) a făcut-o în deceniul al VII-lea al sec. al XIX-lea, cînd încă nici în morala europenilor, nici în dreptul internaţional nu exista norma „dreptului naţiunilor la autodeterminare". Pe cînd în 1918 acest drept era absolut recunoscut şi devenise normă. Deci soarta Basarabiei o putea hotărî legitim numai populaţia acesteia şi nimeni altcineva.

În această privinţă prezintă interes şi punctul de vedere al ilustrului diplomat român Nicolae Titulescu, părtaş convins al ideii că Basarabia aparţine României: „Autodeterminarea, la drept vorbind, este un plebiscit. Ca să se obţină recunoaştere juridică internaţională, orice plebiscit trebuie să fie desfăşurat în condiţiile libertăţii. De aceea, acolo, unde deseori s-a recurs la el... anume forţele internaţionale au asigurat ordinea, dar nu cele militare ale unei sau altei părţi interesate". În Basarabia, în acele condiții, nu a fost organizat niciun plebiscit. Titulescu înţelegea perfect în ce constă vulnerabilitatea actului de la 27 martie 1918.

Cuvinte cheie:

Moldova , istoria

Localităţile Moldovei şi diasporei

Hogineşti

Statut:
Sat
Prima atestare:
1607
Populația:
1830 locuitori

Hoginești este un sat și comună din raionul Călăraşi. Hoginești este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Satul Hoginești se află la distanţa de 36 km de orașul Călăraşi și la 75 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 1830 de oameni. Localitatea este menționată documentar în anul 1607.

Citeşte mai departe