Cică fărtate în vremea de demult, cînd de abia urzise Dumnezeu pe oameni, pe Soare începuse să-l bată vînt de însurătoare; îşi uitase drăguţul de el datoriile cu care fusese hărăzit de Cel-de-Sus. Pe unde trecea cu carul lui de foc era chin şi vai de cele ce se întîmplau pe urma lui. Cînd se lăsa din goana cailor mai aproape de pămînt şi atunci era prăpăd de friptoare; cînd se ridica sus în slava cerului şi atunci îngheţa şi pasărea în zborul ei.

Dumnezeu, uitîndu-se într-o zi prin fereastra cerului, rămase uimit de cele ce făcea Soarele în calea sa. Tot ce făcuse el pe pămînt cu atîta sudoare, era acum în flăcări. Repede chemă doi paznici de la uşa raiului, le dete doi cai înaripaţi şi-i trimise să cheme pe Soare la el. Cică, în ziua aceea se înnoptase mai devreme ca oricînd...

- Dar bine, fătul meu, eu te-am pus să luminezi pămîntul dar nu să strici ce-am făcut eu ! zise mîniat Dumnezeu.

- Doamne, iartă-mă de cele ce-am făptuit. Nu mai ştiu pe ce pămînt mă aflu, de focul ce mă arde pe suflet. Iacă, iubesc şi eu o mîndră crăiasă ! răspunse smerit Soarele.

- Şi mie nu mi-au spus nimic ? Faci aşa de capul tău ? Apoi vezi că sînt şi bun, dar deh ! şi cînd mă necăjesc, nu mai poţi avea potrivă înainte-mi ! Şi cine e aceea fată, pe care tu o iubeşti ?

- Luna, Doamne !

- Cum, pe sora ta s-o iubeşti tu ? Sînge din sîngele tău ? O, nelegiuitule ce eşti ! Nu te gîndeşti la păcatul ce faci ?

- M-am gîndit, Doamne dar n-am ce face. Nouă ani de-a rîndul am colindat pămîntul în lung şi curmeziş şi de potrivă-mi tot n-am găsit. Eu o vreau pe ea, măcar orice mi-ar face luminăţia-ta !

- Bine, aşa să fie ! Văd eu cît eşti de nesocotit ! Dar înainte de-a te duce să pregăteşti nunta, aide cu mine prin iad, să-l colindăm dintr-un capăt în altul, prin toate văgăunele şi durerile lui, să vezi şi tu cît sufăr ăia care s-au ţinut cu surori-sa; c-apoi pe urmă să nu-mi bagi vină de nimic !

- Fac, Doamne, aşa cum îmi zici, însă orice ar fi, eu tot nu-mi calc cuvîntul !

Şi purceseră spre iad. Cică, de la ziua aceea, noaptea a fost lungă de tot ! Se zicea că n-are să mai fie lumină. Oamenii dormeau zi, dormeau noapte, apoi se deşteptau, mîncau şi iar se culcau, apoi iar se sculau şi ziua tot nu se mai făcea, chiar dobitoacele se saturaseră de atîta somn şi odihnă !

Cum intrară în iad, Dumnezeu şi Soarele, pe dată fură izbiţi de o duhneală rea şi, cum întorceau capul, din toate părţile se auzeau gemete şi ţipete de durere. Prin mijlocul iadului curgea o apă nămoloasă şi puturoasă. În această apă o mulţime de oameni se luptau să scape de droaia de şerpi ce, încolăciţi de grumajul lor, abia îi lăsa să răsufle. Ăştia erau cei ce se bucuraseră la lăcrămile văduvei şi banul săracului ! Strigătele lor te înfiorau; şi cu toate astea, nimeni nu le da nici un ajutor !

Mai departe, în nişte piuliţe înroşite în foc, erau pisate cu un pisălog femeile ce-n viaţa lor necinstiseră ruşinea casei. Ele zbierau în gura mare:

- Iertaţi-ne, iertaţi-ne, că nu mai facem ! şi cu toate astea, nici la ele nu se uita nimeni.

Soarele privea mirat către ele şi frica ce-l cuprinsese îl făcu să tremure. Dumnezeu văzîndu-l, zîmbi puţin şi coti pe un drum, unde era un întuneric de nu se zărea nimic; şi se îndreptă spre locul unde sînt chinuiţi cei ce se iau cu surorile lor. Pe deasupra lor se auzea într-una fîlfîit de aripi, şi din cînd în cînd ţipete prelungite ce spintecau aerul. Soarele nu mai putea de frică să nu rătăcească; şi apucă pe Dumnezeu de mînă ! Vru să vorbească; însă nu putu.

Şi cum drumul începuse a fi pietros şi puţin ocolit, deodată văzu la capătul lui un cuptor mare din care ieşeau limbi de foc. Înăuntrul lui se zăreau nişte trupuri ce erau aruncate fără milă, cu nişte căngi lungi şi încîrligate, unde bîlbăra şi dogoarea era mai mare ! Soarele se înfiora şi mai tare şi nu se putu opri fără a zice:

- Ce e aici, Doamne, de căzneşte aşa de rău pe nenorociţii ăştia ?                                       

- Ce să fie, iacă nişte nelegiuiţi ce s-au luat cu surorile lor !... Şi nu isprăvise bine vorba Dumnezeu, cînd dracii începură să scoată cu căngile lor încîrligate, pe unii afară din cuptor, îi puse, fără a lua seama la scrîşnitul lor, pe nişte mese de fier înroşite în foc; şi-i înţepeniră, ca să nu se mai mişte, cu nişte cîrlige muiate în otravă. Iar cînd de durere da să zică ceva, deodată dracul, dintr-un ceaun de fier, le turna pe gură plumb topit şi astfel le amorţea vorba neisprăvită.

- Doamne, Doamne - zise Soare plîngînd de milă - mare ţi-e puterea ta, de ce nu-i ierţi pe sărmanii ăştia, de chinurile ce le mai au ? Cu ce ţi-au greşit ei ?

- Cum să-i iert ? Atunci de ce te-am adus aicea ? Aşa de florile mărului ? Iacă una ca asta ! Eu mă ostenii pînă acum să-ţi arăt ce te aşteaptă şi tu ce-mi vorbeşti ?

- Fie, Doamne, dacă tu eşti nestrămutat în poruncile tale, eu nu pot părăsi pe sora mea. O s-o iau de soţie şi ce-o fi să fie.

O să îndur şi eu necazurile nenorociţilor ăştia; şi apoi cîte zile oi avea, n-oi fi nebun să stau neînsurat, dacă nu îmi găsesc alta potrivă mie. Vreau şi eu să fiu în rîndul lumii.

- Bine - zise Dumnezeu. Să nu zici că nu te-am sfătuit ! Iată, copilul meu, de povăţuit te-am povăţuit, de probă ţi-am arătat probă, văzuşi pe nenorociţii ăştia, şi cînd ţi-o veni rîndui şi ţie la chinurile astea, atunci să nu zici: „iartă-mă, Doamne” şi multe alte nimicuri. Pentru tine, află, am pregătit alte suferinţe şi mai grele şi dacă tot cutezi, am să le fac şi mai rele.

- Şi mai rele să fie, Doamne, am să le rabd. Ce-o să fac ? Mi-a venit rîndul însurătoarei. Toţi flăcăii născuţi cu mine odată s-au însurat de atîţia ani, numai eu am rămas. Am ajuns de rîs în faţa lor. Îmi zic că: „nu sunt om” şi multe altele. Chiar şi sfinţii au început să-şi bată Joc de mine. Zic că sînt „vrăjit”.

Şi tot rugînd Soarele pe Dumnezeu, purceseră îndărăt şi ieşiră din iad. Cică, cînd au ieşit din iad Soarele cu Dumnezeu, se zice că a fost aşa de tare lumina, că cei ce au fost afară prin bătătură, au căzut jos ca orbiţi. Lumea începuse a uita cum e lumina !

Veni şi ziua nunţii ! Din toate colţurile pămîntului, împăraţii, mici şi mari, o porniră din crăiile lor, cu tot ce aveau mai bun în ţara lor. Pe caii cei mai vestiţi din hergheliile lor, aduceau saci mulţime, plini de nenumărate prezenturi pentru nuntă. Inele de aur, pietre nestimate, smaralde, rubinuri, toate erau cărate cu prisosinţă, zi şi noapte, la vestitul palat al Soarelui. Din zori pînă în seară nu mai conteneau curţile domneşti ce soseau rînd pe rînd. D-abia mai încăpeau oaspeţii în palatul de cristal al Soarelui. Începuse să-i găzduiască şi pe cîmp, sub corturi de verdeaţă.

Sosiseră împăraţi de unde nici cu gîndul nu gîndeai ! Era o mîndreţe, Doamne, de ce vedeai ! Fel de fel de îmbrăcăminţi, fel de fel de podobi pe ei; străluceau de sus pînă jos în nestimate. D-apoi domniţele lor, apoi crăiesele lor, ce mai mîndreţe pe ele; nici nu le puteai vede, fără a rămîne pe loc, înmărmurit !

Toate îşi aveau părul resfirat pe spate şi prins în nenumărate ace de aur cu nestimate în capul lor. Cele cu părul bălai, ca spicul grîului copt, Doamne, Doamne, zîne erau, nu altceva ! Ce să vă mai spui ce-a fost ! Eu ştiu că ce-am văzut, să trăiesc încă de zece ori atît şi tot n-am să mai văd.

Era un bişag apoi de voinici, îmbrăcaţi în haine de oţel de sus pînă jos, ce purtau la brîu sabie şi cuţit, ce aveau mînerile săpate în oase rare şi umplute din belşug cu aur şi pietre scumpe. Călcau mîndri prin poienile înverzite şi se uitau cu drag la domniţile ce culegeau flori cu miresmă neîntrecute, de prin tufişurile grădinii Soarelui. Peste toţi oaspeţii, Veselia domnea şi curţile voievozilor tot soseau; care mai de care mai mîndră, mai frumoasă.

Se începuse nunta, cînd iată prin mulţime venea călare, tăfălogul de Moş-Nicola, ariciul.

- Faceţi-mi loc - striga el - faceţi-mi mai repede loc, să văd ce n-am mai văzut, să aud ce nu e de crezut, cum se iau fratele cu soră !

Toţi se întoarseră spre el şi începură să rîdă, unde îl vedeau aşa de durduliu.

- Rîdeţi de mine dar nu ştiţi ce vă aşteaptă ? Peste cîtăva vreme o să vă blestemaţi şi stea şi ursoaică şi tot.

- Şi descălecînd, scoase din o traistă de fer jeratic, îl răsfiră pe o tavă, pe care apoi o puse lîngă botul calului, ca să mănînce. Calul se aplecă spre tavă şi, cînd atinse cu botul cărbunii, se fripse, necheză odată şi zmucindu-se din mîna ariciului, o luă la goană pe cîmp.

- Vedeţi ce mi-a făcut calul meu ? De-aţi şti, n-aţi mai rîde şi aţi începe a plînge.

- De ce, de ce, Moş Nicola - întrebară mai mulţi prinţi deodată ?

- De ce, de nu ce, iată ce e; văzurăţi, am dat calului să mănînce jeratec şi el, frigîndu-se, a luat-o razna pe cîmp neştiind sărmanul că peste cîtăva vreme în loc de grăunţe vor găsi numai jăratic pe pămînt !

- Ei şi ce e cu asta ? Parcă ca el n-ar face ori şi care. Cum se frige omul, de durere caută să nu mai puie mîna pe foc.

- Da, aşa e, toţi fugim de foc şi cînd colo, nu ştim ce ne aşteaptă !

- Of, spune odată ce ne aşteaptă, că pînă cînd să isprăveşti, iacă se sfîrşi nunta; şi acum trebuie să trecem la ospăţ. Începe cheful şi dumneata tot nu ne povestişi ce ai de zis !