string(7) "library" string(8) "document"
82
1639
87
1457
1385
1504
1359
1476
1646
1465
1812
514
1775

Zburătorul la zăbrea

Traducere de Constantin Stamati

Fetiţă amată, de ce şezi închisă
În aceste ziduri cu porţi ferecate?
Şi de ce zăbreaua nu o ţii deschisă,
Să priveşti la lună pân’ la miez de noapte?

Fetiţă, deschide-mi, căci mi-i frică tare,
Pin tuneric, noaptea, când încep să umble
Striga, tricoliciul ş-a morţilor umbre,
Cu mantii de neguri pân-în ziua mare.

Fetiţă, eu nu sunt sahastru de munte,
Ce ne spun de lume ce are să fie,
Nici tânăr de-aciea ce îşi ies din minte,
Îndrăgind cucoane ce nu vor să-i ştie.

Eu nu port nici cârjă, nici ostăşeşti straie,
Nici am plete negre, nici am barbă albă,
Şi a mea suflare atâta-i de slabă,
Încât nici o iarbă nu poate să-ndoaie.

Decât la prunci visul sunt mai uşor încă,
Sunt fiu primăverii, şi sunt iarna oaspe,
Când fetele sara fac clacă de furcă,
Căci atunci mă aflu pe-acolo pe-aproape.

Iar în ziuă astăzi un flăcău cu-o fată
Se dezmierda fraged şi c-o sărutare
M-au prins de-o aripă între buzişoare,
Unde mă ţinură ziulica toată...

Deci acum, vai mie! n-am culcuş de noapte,
Căci rumăna roză unde mi-i lăcaşul
S-au închis devreme; şi, dacă se poate,
În săhniş la tine ca să-mi fie masul?

Dă o bucăţică de pat lângă tine,
Şi o perinuţă fiului luminii,
Şi nici ca cum grijă să n-ai despre mine,
Căci eu fug îndată la ivirea zilei.

Fraţii mei mai ageri s-au dus după soare,
Alţii ce rămase prin flori se culcară,
Iar eu, rătăcitul, nu văd noaptea floare,
Deci mă rog, fetică, ia-mă în cămară...

Te rog mă ascultă, ca nu cumva noaptea
Să vie rusalii să mă ia cu sine,
Sau să mă răpească în pustietate
Stafie urâtă ce o văd că vine!

Văd că joacă morţii cu lină săltare,
Şi luna senină holbat îi priveşte.
Văd că tricoliciul groaznic târâieşte
De păr pe un cioclu, vrând ca să-l omoare.

O, tare mi-i frică nu cumva vro strigă
Să mă ia cu dânsa în mormântul rece,
Sau de vreun clopot de-aripi să mă lege,
Ca cu al lui vuiet să mă şi ucigă...

Deci deschide-mi uşa, iar de nu, m-oi duce
Ca să răpesc cuibul vrunii rândunele...
Deschide-mi, fetică, să-ţi dau floricele,
S-auzi de la mine vorbişoare dulce;

Să-mi vezi feţişoara câtu-i de frumoasă,
Ş-aripile mele cât sunt de uşoare,
Şi să-mi vezi guriţa ce miros revarsă,
Care covârşeşte ori pe care floare.

Mi-i frig, căci sunt gingaş, umbra mă îngheaţă,
Iar ţie nu-ţi pasă de rugile mele;
Deci deschide-mi uşa, ca să-ţi dau mărgele,
Şi tu mă-ncălzeşte în a tale braţe...

Ori ce să-ţi dau, spune, ca să-mi deschizi mie?
Fotă îngerească, sau colan de zână,
Sau să-ţi ghicesc nunta când are să-ţi fie,
Sau de-a ta ursită de-a fi rea sau bună.

Dar a mea suflare geaba abureşte
Stecla la fereastră, căci tu prepui poate
Că-s flăcău ce umblu să te-amăgesc noapte,
Iar nu zburătorul ce se tânguieşte...

Aşa zburătorul plângând se tot roagă,
Şi la săhniş uşa s-au deschis îmi pare,
Căci s-aude şopot şi vorbă de şagă.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Deci ghiciţi, fecioara cui au deschis oare?