string(7) "library" string(8) "document"
1476
5500
1300
1410
1391
1832
300
1401
1465
1457
1711
1574
1822

O vânătoare în Basarabia

1 2 3 4 5

I

Cu desţelenirea câmpiilor, cu înmulţirea satelor pe locuri odi­nioară pustii, cu extirparea pădurilor, apoi cu vânarea arbitrară de oricine şi în orice timp, fără restricţiuni sau vreun regulament, se-nţelege că actualmente vânatul este mai de tot stârpit, şi o excursiune vânătorească nu va aduce nici rezultatul dorit, nici vreo plăcere.

În timpul de azi, întâmpinăm în tot locul ţărani, braconieri derbedei, care de când cu militarismul, sunt aproape toţi deprinşi cu puşca stârpind fără cruţare tot ce le iese înainte, aşa că în ţinu­tul Hotinului şi al Sorocii, mai că nici urmă n-a mai rămas din păsările de vânat. Numai iarna mai vin din Podolia peste Nistrul îngheţat droaie de lupi, fiind acolo oprită arma de foc. Dar cei mai avani stârpitori ai vânatului au fost până pe la anii 1840 şi 1860 vecinii noştri, proprietarii din Podolia, care ţineau în arendă multe moşii din Basarabia, se-nţelege cu un preţ de nimică, plătind anual 3 până la 4 franci hectarul. Aceştia adunau iarna camarazii lor de peste Nistru, care cu mrejele lor prindeau de-a valma potârnichi şi găinuşe sălbatice, care, ca şi corbii în timp de iarnă, acopereau în pâlcuri întregi pădurile de mesteacăn, cu ai căror muguri se hrănesc. Potârnichile le prindeau pe la arii cu mrejele, iară găinuşele le smomeau cu mănunchiuri împănate, ce le aninau de crengile mesteacănilor, unse cu o substanţă cleioasă. Ele se adunau la momeala aceea, atrase prin sunetul unui fluieraş, ce imita glasul cocoşeilor. Care se punea pe creangă, acolo rămânea, iară celelalte picau sub împuşcătura flintelor, aşa că din întreg cârdul numai puţine scăpau de vânători, care adu­nând în cuşti mii de perechi, le duceau la Varşovia, unde le vin­deau cu câte două ruble perechea.

Iar nepăsătorii proprietari ai acelor moşii se uitau indiferenţi la acel jaf, ce scurgea comoara ţării de un preţios product, care nu se va mai restabili niciodată. Ei nu înţelegeau că hâtrii arendaşi făceau comerţ din acea vânătoare.

Dar, cum se vede, aşa a fost lumea şi aşa va fi în toate apucăturile ei omeneşti, după cum zice proverbul francez:

Le monde est une pipée

Où lon est tour-à-tour chasseur et gibier1.

Fiind instinctul vânătoresc sau, mai bine zis, lăcomia de cuce­rire, înnăscută omului, ea iese la iveală în diferite chipuri. Unii aleargă după vânat, ţintind în păsărele, alţii vânează frumuseţea, împuşcând cu fraze sentimentale, făgăduinţe înfocate sau cu louis dori2 şi gălbenaşi. Bancherii împuşcă în creditori cu poliţe neplătite, cărturarii de la masa verde cu codici, diplomaţii cu note şi hâtre combinaţii. Damele împuşcă cu căutături nerezistibile, izvorâte din gingaşi ochişori, ce străbat cuirasele inimilor celor mai călite. Şi toţi aceşti vânători de ambe sexe sunt când ţintaşi, când ţintă.

Ovidiu, în opurile lui Ars amandic şi Remedia amoris3, zice că dibaciului vânător şi curtezanului iscusit îi trebuiesc trei însuşiri: hâtrie, răbdare şi prevedere. Eu sunt de perfect acord cu marele poet, care a păţit-o din cauza vânătorii de amor, că fără aceste calităţi vânătoarea are numai puţine şanse de reuşire. Câteodată pasiunea aceasta, dacă nu-i înfrânată de răbdare şi prevedere, poate aduce pe vânător până la nebunie şi la urmări periculoa­se, mai ales din cauză că lăcomia de cucerire e cea mai durabilă din toate pasiunile.

Aceasta o dovedesc mulţi octogenari, care mai că pe brânci se târâie la vânat, sperând a dobândi ceva, de nu pasărea întreagă, atunci cel puţin o peniţă de pe dânsa, iar de la frumuşică de nu o sărutare, măcar un zâmbet de speranţă; ce-i pasă lui dacă acesta e chiar dispreţuitor? el şi-l tâlcuieşte în folosul său şi pace. Dar iată-mă rătăcit printre păsărele şi frumuşele, uitând poves­tirea excursiunii vânătoreşti. Rog deci de iertare, reamintindu-i cititorului proverbul românului: „Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba“ şi acum mă reîntorc la ceea ce am început.

Patruzeci de kilometri de la Chișinău înspre sud, începe partea Basarabiei numită Bugeac, cuvânt tătăresc ce vrea să zică „colţ de pământ“. Dar acel colţ are o suprafaţă mai mare decât cel mai însemnat principat al Germaniei, cuprinzând la 150 kilometri pătraţi de şesuri imense, care pe la anul 1860 erau locuite de abia vreo zece colonii de bulgari şi nemţi şi vreo câteva sate de moldoveni.

Topografia Bugeacului nu-i pitorească; el n-are munţi, lacuri şi păduri, el se compune din şesuri, curmate în mari intervaluri de râuleţe. Pe la anul 1840, Bugeacul se putea numi un adevărat Eldorado4 al vânătorilor, cuprinzând mii de păsări, ce se-nmulţeau prin abundentele ierburi ale acestor şesuri ce se întind până la Dunăre cu ramificaţiunea apelor ei, care alcătuiesc un labirint de insule, lacuri, bălţi şi codri de stuf, gros ca prăjinile de stejar. Se-nţelege de sine că pe aceste şesuri şi ape, unde domnea tăcere absolută, unde trăsnetul puştii nu se auzea şi unde sălbătăciunea rar când vedea pe un om, se adunau din toate părţile Asiei Mici, din Caucaz, Balcani şi Carpaţi, nouri de păsări felurite, campes­tre şi de apă, iară în stuf şi între plantele din mlaştini se plodeau mulţime de lupi, mistreţi*, vulpi, bursuci şi iepuri.

Apoi venea la rând grandioasa pescărie, special exploatată de secta rusească a nekrasovţilor, care, izgoniţi pe la 1815 din cen­trul imperiului, se aşezară în colonii la Vâlcov, unde prindeau la gârlele Dunării nisetri, moruni şi somni, iară peştele mai mărunt, precum scrumbii, ştiuci, costrăşi şi crapi, îi sărau în poloboace, şi după ce se murau în salamură, scoteau costrăşii şi crapii cei

  • Porc sălbatic solitar.

mai mari din poloboace, spre a-i usca la soare. Acest product e o marfă foarte profitabilă, ce se vinde cu mii şi mii de kilograme în toată Basarabia şi în guvernămintele învecinate, poporului rus­tic, mai ales însă taberei de cosaşi şi lucrătorilor de câmp nomazi, depărtaţi de ale lor sate. Aşa peşte sărat se plăteşte pe la târguri de la 12-20 de franci 16 kilograme, iară la Vâlcov cu jumătate de preţ.

Scrumbiile şi chefalii marinaţi în salamură se expediază înlăun­trul imperiului. Depozitul şi factoria peştelui de Dunăre şi al ce­lui din limanul Nistrului, apoi din lacurile Salsic, Catlabuh, Cu­gurlui, Ialpug şi al Mării Negre, se află la Bazargiuc, 18 kilometri de la Chilia Nouă. Venitul ce-l dă acest ram de comerţ se urcă la sute de mii de ruble pe an, iară venitul de pe sărături la două milioane.

Dintre toate aceste pescării, ce se fac cu mrejele şi cu felurite alte unelte, cea mai interesantă şi vrednică de văzut este pes­cuirea morunilor, nisetrilor, somnilor şi cicigilor, pe care nekra­sovţii în timp de primăvară îi prind la gurile Dunării, unde apele râului se întâlnesc cu apele Mării Negre. Atunci aceşti peşti co­losali ies din mare şi se suie în contra curgerii Dunării, spre a-şi depune pe malurile ei şi prin stuf icrele. Atunci cete nenumărate de aceşti peşti foiesc bezmetici, adică amorezaţi, căci Cupidon, cum se vede, trage cu săgeţile şi în peşti, ca şi în toate creaturile pe pământ. Nekrasovţii, care ştiu aceasta, se şi folosesc de oca­zie şi, pândindu-i pe la maluri cu luntrele, înfig cu o deosebită dibăcie harpunele în ei, de al cărora mănunchi sunt legate frânghii lungi.

Momentul cel mai interesant este acela, când morunul, nise­trul sau somnul, simţindu-se dureros rănit, se smuceşte cu aşa putere, că răstoarnă luntrea şi pescarii în apă. Dar pescarii deprinşi cu astfel de afaceri, deşi se cufundă, imediat îi vezi iarăşi plutind deasupra apei, ţinând necontenit în mână capătul frân­ghiei de la harpună. Monstrul, care nu rareori ajunge o lungime de 4 1/2 metri*, se zbuciumă în toate părţile, trăgând după sine pe înotători; dar acestora le vin în ajutor alţi camarazi cu lun­trele, în care se suie şi acei din apă.

Şi acuma începe cel mai ciudat sport pe suprafaţa apei.

Pescarii îşi dau toate silinţele spre a trage victima la mal. Lup­ta ce se-ncinge acuma e nespus de interesantă: când pescarii câştigă distanţă, când monstrul, care cu înnoite puteri se de-părtează de la mal spre adâncime, trăgând luntrele după sine. Evoluţiile aceste se prelungesc câteva ore. Sportsmenii din Lon­dra scump ar plăti să poată asista la aşa privelişte şi război, în care este întrebuinţată toată puterea braţului şi toată iscusinţa gimnasticii. Mai totdeauna pescarii rămân biruitori; dar se­ntâmplă că mănunchile harpunelor se rup, atunci monstrul se cufundă în adâncime şi scapă de prigonire. Spectacolul se ter­mină prin aceea că victima, pierzând mult sânge şi slăbind în mişcări, se lasă trasă la mal, unde prin câteva lovituri cu vâslele peste cap, este ucisă şi scoasă pe uscat, transportându-se apoi la Bazargiuc. De este însă a se duce mai departe, apoi n-o ucid, ci îi bagă în baftă un burete muiat în spirt care, ameţind-o, îi paralizează mişcările convulsive, şi în aşa hal se aduc morunii şi nisetrii până la Chișinău.

Pe la anii 1840, Bugeacul înfăţişa şesuri, ce aveau asemănare cu preriile din America. Pe pământul ţelinos creştea păşune îmbelşugată şi săţioasă, pe care păşteau turme de oi de Spania şi herghelii de cai de soiurile cele mai alese, ai căror proprietari erau magnaţii din Rusia ca, de pildă, principele Narâşkin, con­tele Voronţov şi bogatul grec din Basarabia Meleli. Aceşti trei amatori de cai se întreceau în îmbunătăţirea soiurilor, îm­preunând armăsari arabi cu iepe engleze, ungureşti şi ruseşti de Viatka. Rezultatul obţinut se judeca la concursurile hipice, ţinu­

  • Morunul, nisetrul şi somnul, în vârstă de 7-8 ani, ajung o mărime de 4-5 metri şi o greutate de 288 de kilograme.

te în fiecare an în împrejurimile Chişinăului, la care se rămăşeau5 sume de bani şi o vază de argint curat, trimisă de la Petersburg, în preţ de zece mii de ruble.

Cei mai fruntaşi proprietari de oi erau contele de Nesselrode şi colonistul german Falzfein, care ţinea oi în Bugeac şi în guvernământul Hersonului.

Călătorind prin Bugeac, nu o dată stam uimit, privind cu ad­mirare la acele colosale cârduri de oi, în turme de la 20 până la 30 de mii de capete, iară cai până la o mie într-o herghelie, prin care zburdau armăsari aduşi din Africa şi Abisinia, în preţ de 10 până la 12 mii de ruble armăsarul. Iară printre oile de merinos, albe ca omătul, cu lână mătăsie, săltau berbeci de Angora şi Asia Mică, în preţ de 300-500 de ruble berbecul.

Acum spune-mi, cititorule, ori de n-am dreptate a numi Bugeacul de atunci un Eldorado în privinţa bogăţiilor ce le con­ţinea, începând de la păsările zburătoare de vânat, mistreţi, lupi, vulpi etc., până la peştii Dunării şi ai lacurilor, şi de la peşti până la hergheliile de cai şi turmele de oi, ce păşteau pe acele părţi ale Basarabiei, podoabe preţioase ale acestei ţări din centrul Eu­ropei, podoabe ce se puteau afla şi vedea numai în Africa sau America.

Dar, în scurt, — ce-i jumătate de secol — toate s-au schim­bat, s-au şters, au dispărut, lăsând numai o priincioasă amintire în cel ce le-a simţit. Păsările de vânat au zburat, s-au dus. Pescăritul mai că-i cu totul desfiinţat, în urma concurenţei ce i-o face uriaşul fluviu Volga, îmbinat acuma prin calea ferată cu Dunărea şi Basarabia. Hergheliile de cai şi turmele de oi, strâm­torite fiind în păşune, s-au ridicat de pe acele locuri, unde acu­ma tot la patru, cinci kilometri se vede brazda neagră a plugului şi casele tupilate ale locuitorilor din nou veniţi şi aşezaţi în acele părţi.

Acuma, dimineaţa şi seara, pe şesurile odinioară împestrite de flori, ce trimiteau călătorului prin adierea zefirului îm­bătătorul lor parfum, acum, pe acele şesuri se întinde ca o ceaţă fumul suriu de tizic ce te înăduşe cu mirosul lui neplăcut şi coro­ziv. El iese din hornurile ţărăneşti şi ogrăzile lor pline de gunoaie.

Vânătorul nu mai aude glasurile măgulitoare ale păsărilor de vânat; numai ciocârlia a mai rămas, legănându-se în aer şi ciripind cântecul ei, ce-ţi pare a povesti legenda anilor trecuţi. Dar şi ea, biata, nu-i mai mult sigură, ori de în timpul secerişului nu-i va fi sfărmat cuibul sau mâncaţi puişorii de câini flămânzi, ce muş­luiesc derbedeu prin ţarinile semănate, stârpind ouăle şi puişorii păsărilor de vânat, ce au mai rămas unde şi unde ca o raritate.

II

Într-o zi senină de toamnă a anului 1854, se adunară la locuinţa mea din Chișinău o companie de nouă camarazi spre a întreprinde o plimbare vânătorească prin Basarabia meridională, începând de la Bugeac până la gârlele Dunării.

La scară aşteptau patru furgoane înhămate şi încărcate cu unel­te de vânat, câini prepelicari şi proviziuni de mâncare. În sufra­geria mea şedeau la dejun vânătorii, gata de pornire.

Ar fi de prisos să fac descrierea ochilor, a nasurilor şi a vârstei camarazilor mei; astfel de detailuri nu pot avea nici o legătură cu ţinta expediţiei. Voi aminti numai pe scurt, că toţi erau ti­neri, voioşi şi sănătoşi, iar mai presus de toate vânători neobosiţi. Cât pentru poziţia lor socială, toţi aparţineau clasei nobile şi culte: unii funcţionari, alţii proprietari în Basarabia, dar de diferite naţionalităţi.

Şeful nostru era Spiridon, român băştinaş, căpitan de cavale­rie în retragere, tânăr foarte bogat, proprietar de câteva moşii în apropierea Chişinăului şi a Orheiului, galantom6 şi bonvivant7. Apoi vine la rând francezul Menier, agentul băncii funciare din Lyon cu filiala în Odesa, tânăr foarte vesel, tipul spiritului francez, mâncău şi gastronom desăvârşit; Grünbaum, elveţian, profesor de limba germană la liceul din Odesa, carabinier de o dibăcie admirabilă, care nimerea cu glonţul pasărea în zbor; Zaiko, rutean sau malorus, procuror la tribunalul din Chișinău; Ludwig, neamţ, proprietar în ţinutul Akkermanului; Malinevici, proprietar în ţinu­tul Sorocii; Poraszkiewicz, polon din Basarabia, proprietar din ţinutul Hotinului; Vartic, român, proprietar din ţinutul Chi­şinăului, admirabil puşcaş la păsări de baltă, pentru care dibăcie noi îl poreclisem „becasul“; Varhovici, vechil pe moşiile mă­năstireşti din Basarabia, şi, în fine, eu.

Şeful expediţiei noastre, Spiridon, se-ngrijise cu galantomie de proviziunile de mâncare pentru pustiuri. El ştia prea bine că plăcerile vânătoarei noastre nu puteau să se mărginească la dibăcia de a nimeri bine cu puşca, a dobândi cât mai mult vânat şi de a admira tablourile naturii, ci că omul trebuie să şi doarmă bine după osteneală, şi, ce-i şi mai neapărat de lipsă, trebuie să mănânce bine, fiindcă un vânător hămesit are asemănare cu un condamnat la munca silnică prin propria sa voinţă.

Şi aceasta o păţesc mai toţi vânătorii ce se pornesc la cutreie­rat câmpiile şi bălţile, numai cu o cârmoaje de pâine şi o bucată de cârnaţ rece în torbă.

Iată pentru ce Spiridon găsi cu cale a înzestra expediţia noastră cu bucătarul lui, un francez adus de la Paris, căruia îi încredinţă toate proviziunile culinare, băuturile şi tacâmurile. Toate aceste fură încărcate în cel mai mare din furgoane, ce semăna acuma a fi o magazie pe roate, fiindcă conţinea felurite băcănii, pâini, mesării8, vinaţe şi cutii cu sugări de Havana.

Acum vă puteţi închipui cu ce iuţeală am plecat noi din Chișinău la 10 ore dimineaţa, îndată după dejun. Spre seară ajunserăm până la moşia Manzâr, 40 de kilometri de la Chișinău, de unde încep câmpiile Bugeacului.

Noi ne aşezarăm lagărul lângă un râuleţ, numit Cunduc. După ce ne întinseserăm corturile, se porniră opt din noi cu prepeli­carii prin alături, spre a dobândi vânat pentru ospăţ, care învoit a fost să se facă la 9 ore seara.

Menier, ca gastronom, rămăsese ajutor bucătarului, iară Spiri­don, ca gospodar şi rânduitor. Doi din vizitii se duseseră să aducă cu sarcina stuf şi buruieni pentru foc, unicul material pe acele câmpii, unde nu cresc nici măcar ierbi lemnoase sau ciritei. Unul din vizitii ne cosise iarbă pentru culcuşurile noastre şi pentru hra­na cailor legaţi de furgoane.

Eu mergeam prin iarba de mohor, pe urmele prepelicarului, care începu a se tupila: atunci un frumos cocoş de spărcoci zbucni din iarbă cu zgomot de aripi, dar imediat şi pică sub împuşcătura mea, fiindcă zborul lui are multă asemănare cu zborul ciocârliei. Zdrelind din aripi, spărcociul se ridică drept în sus, apoi de la o înălţime de 40 de metri se sloboade pieziş în jos, ascunzân­du-se în iarbă, din care ridicând capul său negru, lasă să răsune un ton, ce are o stranie asemănare cu cuvântul rusesc preaci (as­cunde-te!).

Împuşcăturile camarazilor urmau des una alteia în toate părţile, şi după o oră de vânătoare, întorşi în tabără, aveam două dropii, 6 spărcoci şi vreo 20 de prepeliţe grăsulii.

1 2 3 4 5