Amintiri

1 2 3

I

De ce oare cu cât ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu atâta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereţii şi ale copilăriei? Nu-i soarele frumos şi astăzi? păsăruicile nu cântă tot aceleaşi cântece voioase sau jalnice? frunzele nu au acelaşi freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au acelaşi miros, câmpiile, dulcile privelişti duioase ce aveau? mişcarea vietăţilor alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu luceşte frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de faţă nu are asemănare cu florile şi cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte. Vântul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare şi un miros neşters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinereţea şi tinereţea este fericire!... fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul şi în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste şi de multe, fericire de a nu gândi la nimica, de a nu şti ce este viaţa şi ce neagră prăpastie este sufletul omului... Când se întoarce gândul spre zilele tinereţii, inima stă nehotărâtă, ce va povesti deodată: bătaia ei dintâi simţită, îmbătătoarele şoapte, primblarea încântătoare umăr la umăr printre florile ce nu se zăreau şi în acele minute, dar care acum răsar şi împodobesc suvenirul, voiniciile ce îşi făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor, căpătate prin osteneală, vrednicie şi fapte mari, binefacerile ce se pregăteau a revărsa pe lume, ca un soare luminos şi roditor? — lucruri ce se schimbă toate încet în cevaşi cu totul dimpotrivă; la unii, bătaia lui Dumnezeu!... nici nălucirea visurilor acelora nu mai este!

Din multele dulci ochiri ale tinereţii şi ale copilăriei două s-au tipărit în inima mea, verzi şi vioaie, crescând iarăşi, an câte an, ca mlădiţele copacilor; primăvara mi le aduce, pe când dă frunza, pe când fluturii încep a se juca, când trandafirii îmbobociţi se deschid, când soarele încă dezmiardă şi nu arde, când de pe porumbei pică ninsoarea, mirositoare. Una din ele, zâmbind în cerul trecutului, cine nu o ştie? cine nu a avut optsprezece ani, cine nu s-a uitat la lună şi nu a vorbit cu stelele?... A doua aducere-aminte ce iarăşi, ca toate aducerile-aminte, dulce luceşte între flori şi raze aurite, este un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc. De sunt mulţi ce nu ştiu poate de codrii Bâcului (căci de lungă vreme nu se mai vorbeşte în Moldova de ei!) şi mai mulţi vor fi care nu ştiu ce însemnează părul din mijlocul satului. Codrii erau odată aşezare de apărare ca plăieşia munţilor, salbă de zmarand a Basarabiei, precum Basarabia este cuibul răscoalelor din ţară, moşia celor Novaci de răul cărora urdiile tătăreşti nu se puteau înturna în Bugeag cu prada din Ţara Leşească şi cuibul voinicilor din cântecele vechi. Codrenii erau mândri şi nu purtau numele nănaşilor lor. Cântecul zice:

S-a aflat la Movilău,
De Codreanul cela rău!...

Părul din mijlocul satului era odinioară: când divanul unde sfătuia satul, când locul unde poposea vionicelul străin, până a nu-şi găsi gazdă, când locul jocurilor ale băieţilor, când spitalul unde zăceau bolnavii nevindecaţi, părăsiţi în sărăcia lor de toţi şi de neamuri! Balada lui Donciu spune:

Sub cel păr mare din sat,
Zace Donciu într-un pat;

Şi de mult zace, măi frate:
Nouă ani şi jumătate,
Şi nouă zile de vară,
Şi nouă de primăvară;
Pe de-o parte carnea-i cade,
Pe de-o parte viermi îl roade.
Neamurile l-au uitat,
Toată lumea l-a lăsat!
Numai soră-sa Stăncuţa,
Numai soră-sa, drăguţa,
Nici l-a uitat, nici lăsat,
Nouă ani că l-a cătat,
Pernele că i-a mutat,
Când la umbră, când la soare,
Când la cap, când la picioare,
Când la dalbe brăţişoare.

De ce vorbesc de părul satului? Vântul primăverii a bătut; peste dealuri, peste văi, peste ani, dorul leagănului mă ajunge; spre codru mi se întorc ochii, şi zăresc umbra părului copilăriei mele, care îşi întinde ramurile ca nişte braţe ce îşi scutură florile pe inima mea ca o ploiţă răcoroasă. Părul cu locul bătut împrejur de vitele satului lui ce singure astăzi mai ţin divan; curtea boierească, obcină strămoşească ce nu se mai află, albind pe troscotul verde al ogrăzii mari şi întinse; livada din dosul curţii, biserica cu ţintirimul pestriț de iarbă lungă, de sulcină aurită şi de cruci negre; cumpăna fântânii de la poartă, aninată de răchita crengoasă; toate trec dinaintea mea, vii şi în mişcare... Iată pădurea unde alungam mierle, cireşul sălbatic unde mă băteam cu ţărănaşii; iată colo, colo în depărtare, în zarea luncii, pe deasupra pârleazului, ţiganca cu desagii, o stahie uscată, prietenă cu mama pădurii, ce vine să ieie băieţii, umbre ce mă fac să răsar şi acum, deşi îmi râd încet şi cu iubire. Cât de dulci sunt amintirile bătăilor de inimă, cât de învăpăioase sărutările tinereţii înflorite... însă nu desfătează inima, nu descântă durerile lumii, nu mângâie de înşelăciunile vieţii ca dulcele soare al copilăriei, alinit prin depărtare, ca soarele ce se vede prin o ceaţă subţire. Dar serile satului meu, când luna se ridica asupra părului, şi cumpăna fântânii se părea un cocostârc cu pliscul întins... ce seri senine! Într-amurg se apropiau cârdurile, aducând miroasele câmpurilor cu ele, turmele de oi zbierând cu ciobanii fluierând; focurile se aprindeau dinaintea caselor; fumul stuhului se împrăştia în văzduh cu mirosul teilor ce venea de la pădure; moşnegii spuneau de turci şi de tătari, de moşul Adam cu barba până în brâu, ce ţinea plăghiile pe genunchi, de Ileana Cosânzeana, de fraţii din lună, de lupte şi de năvăliri: vedeam în lună chip de om rănit, culcat pe un pat frumos de scoarţe şi de lăicere, şi sângele bolborosind îi pica alăturea într-un cuibăr spart; iar pe fratele ucigaş, osândit din porunca lui Dumnezeu, până se va umplea cuibărul, a bea sângele nevinovat ce nu încetează a curge de la începutul lumii... Auzeam picătura sângelui; zăream fraţii amândoi, unul lungit, al doilea cu capul plecat şi cu părul zburlit. De atuncea nu m-am uitat la lună vreodată fără a-i vedea. Bătrânii spuneau de aceste, fetele şi flăcăii vorbeau de Măriuca... Măriuca! şasesprezece ani, faţă de trandafir şi de spumă de lapte, ohi de mură, cămăşuică de omăt cu altiţioare subţiri, ca o creastă de rândunică, şi inimă de lăcrimioară; mult iubită, mult sărutată de un nufăr frumos de pe iaz; ea era drăguliţă tot satului... dar nuferii sunt înşelători ca unda mirătoare în care se nasc! Al nostru se duce la moscălie cu făgadă de întoarcere; lăcrimioara se veştezi... părinţii o alungară... Un an, doi, trei ani, de sub părul satului, Măriuca se uita la drumul mare bătut de ochii ei; drumul aducea numai dorul; într-o zi, Măriuca clăti din cap ca o frunzuliţă vântuită, se culcă la piciorul părului, cu ochii la drum, şi adormi pentru totdeauna!...

II

Pe lângă umbra Măriucăi, pe lângă vântul ce bate prin păr, pe lângă chipurile trecutului ce se învârtesc în ochi-mi şi în inima mea, deasupra satului aud ridicându-se un huiet; alte huiete răspund şi clocotesc pe dealuri şi prin văi; huiete vesele de fete şi flăcăi ce vin cu flori şi cu cordele; zi-întâi mai a sosit în sat şi bate la toate uşile, la bordeie, la case şi la curte; ziua armindinei în care pelinului se dă cep!... De aş fi avut noroc să fiu şi eu din cei învăţaţi ce scriu în limbă frumoasă, de nu aş fi simţit în cutreieratul lumii că cea mai mare nevoie a omului este de a fi auzit când strigă, de a fi ascultat când cere, de a putea plânge când îl doare, de a vorbi, de a se mângâia şi a-şi aduce aminte în dulcea limbă a mamei, în dulcea limbă a poveştilor, care au întipărit icoane drăgălaşe şi poetice în închipuirea copilăriei, aş fi putut spune că povestea din lună: e tonnella Danaidelor, tradiţiune ovidică, augmentată de tradiţiunea ebraică a rezbelului fratricid, Capitul al IV-lea din Opera prima a celebrului Moze, reformatorul şi legislatorul inspirat al evreilor; v-aş spune iarăşi că serbarea zilei întâi mai se leagă de sărbătoarea unei zâne a câmpiilor latine, de pe vremea strămoşilor noştri romani şi a străunchiului nostru, bunul Evandru, care Evandru era un fel de papură vodă latin; v-aş spune cum se jertfeau pe altare în acea zi mieii fără pată, fruntea turmelor! junci albe, mândria imaşelor! şi cum se dăruiau zânei colive de miere şi de făină, de trei ori cernută, de grâu spălat; dar nu sunt învăţat şi spun în limba ce am dobândit odată cu lumina, odată cu auzul, odată cu vederea soarelui, a codrilor, a câmpiilor şi a florilor; câtă trudă, câtă vreme pune omul a învăţa limba neamurilor străine! dar acea străină nu-i vorbeşte de ţară, nici de părinţi, nici de fraţii ca brazii, nici de surorile ca florile, nici de primăvara cu verdeaţa ei şi cu turmele de oi cu ciobanii în capul turmelor, lăsându-se pe guri de rai, nici de plugurile cu şase boi, nici de copiliţe bălaie şi fete de împăraţi, cum vorbeşte limba ce o învaţă şi o suge omul cu laptele vieţii!

În acea zi dar, părul satului păzea numai el casele; câţi flăcăi, câte fete mari şi codane, toţi şi toate se împodobeau cu flori şi cordeluţe, care la pălărie, care la codiţe. Cu lilieci în mâini, cu garoafe pe cap, cu busuioc verde în sân, fetele şi flăcăii păreau flori mişcătoare; de cu seară fetele se lau, flăcăii se pieptănau; iar în zori de zi, când se deschid lăcrimioarele, viorelele şi toporaşii se scutură de roua nopţii, văile se umpleau cu chiote; codrii clocoteau de pocnete de frunze, de hohote, de cimpoaie; telingile răsunau în toate părţile de doine; mese numeroase se întindeau pe sub copaci.

Curţile boiereşti, locuite pe atuncea iarna şi vara, se găteau, se pospăiau, se înălbeau la apropierea zilelor mari ca şi casele săteşti; sărbătoarea se primea cu aceeaşi bucurie de boier şi de ţăran, fiind uniţi în credinţă, în limbă şi în obiceiuri: strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba, năbădaica şi urletul câinilor noaptea îi umpleau de spaimă deopotrivă pe amândoi. Pare că văd încă acea icoană a trecutului: mare zgomot şi zbuciumală este prin curţi; ţiganii, până şi bucătarul, se fudulesc în cămăşi curate, oamenii în minteni cu mânecile suflecate, cu cordele la pălării fâlfâind în vânt, se păunesc prin ograda măturată; rochiile roşii şi tulpanele galbene de la Paşti ale ţiganilor se zăresc iarăşi; totu-i plin de mişcare; toate feţele pline de veselie: jupânesele de la cămară sunt pârjol de ameţeală, cucoana ţipă! După mult vălmăşag a nenumăratelor slugi, ameţite de alergătură, trăsurile cu caii împodobiţi trag la scară; în una se suie cuconul şi cucoana, în capră un arnăut cu ciubucul încălifat în mână, şi cu pistoale la brâu; în a doua, jupâneasa cu vutcile şi dulceţile; în alta sofragiul şi ţigănaşul său nedespărţit, cu tacâmurile; în alta, stolnicul cu vinaţele, cafeaua, pâinea şi pelinul mai cu seamă, fără care nu este zi-întâi mai! apoi vine bucătarul cu merindele, ş-apoi gloata din casă, slugile, femeile şi cuconaşii. De se întâmplă vecini, adunarea nu se mai numără; drumul se acoperă de trăsuri şi de călăreţi; strânsură, cu răcnete, chiote şi împuşcături, seamănă o nuntă de cele duioase, precum obicinuiau părinţii noştri de toate treptele, călăreţii, baloanele cu feciorii boiereşti la obloane, braşovencele (de care ne-a scutit astăzi Dumnezeu pentru odihna ciolanelor noastre), căruţele şi alaiul ajung într-o poiană mare şi frumoasă, în mijlocul codrului, unde iarba-i netedă ca un covor, nu departe de un izvor rece în care sticlesc fedeleşele. Mesele se întind: masa boierească, masa jupânesei şi a feciorilor, masa oamenilor şi masa ţiganilor. Sub poalele codrului verde se vede un foc uriaş, împrejurul focului muncesc bucătarii; mieii întregi se întorc în ţepe de lemn; pârpălacul umple pădurea de miros. Benchetul începe cu glume late; pelinul curge prin pahare, după pelin, vutca, fala gospodăriilor! vutca ce se taie cu cuţitul! vutca se schimbă cu vişinapul; vinul şi lautarii întartă boierii, paharele se umplu des, fesurile zbor în văzduh. Sunt manele dulci, sunt manele mângâioase, sunt manele dureroase ce rup inimile: bătrânii înclină, tineretul bea în papucii cucoanelor şi se sărută cu lautarii, iar cucoanele, cu ochii înecaţi în amor, cântă versuri frumoase, de se răsună codrii şi se trezesc păunaşii. Pe marginile poienii, arnăuţii dau din puşte şi din pistoale, slugile huiesc ca roii rătăciţi, surugiii se îmbată. Porneala-i o amestecătură nespusă: de-abia prin mijlocul nopţii mai încep iarăşi a cânta privighetoarele speriate de huiet şi de glasul lăutarilor!...

Am văzut multe zile-întâi de mai de atuncea, în Iaşi şi la ţară, dar nu seamănă ca zi-întâi a mea; în loc de veselie am simţit dor şi amărăciune!

III

Dar anii trec... vine vremea ca copilul cel vesel şi slobod ca o căpriţă să lase câmpul cu flori, poveştile nesfârşite, cuibul şi şezătoarele satului şi să intre în viaţa chinurilor prin cartea de învăţătură... Nu este românul din acele neamuri fericite, ce au hrana minţii la uşa părintească; multe veacuri şi-a primblat el cortul de pe şesuri pe dealuri, de pe dealuri pe alte dealuri, căutându-şi pământul strămoşesc... acum încă e pribeag pe lumea înţelepciunii, şi trebuie în neagra străinătate să-şi agonisească putere, pentru a mărturisi şi sfinţi patria mult iubită, dar mult necăjită, patria asta ce se clatină ca o luntre uşoară în toate părţile, şi se întoarce când la apus, când la răsărit, când la miazăzi, când la miazănoapte, ca frunza vârtejită de furtunile toamnei... departe trebuie să câştige inima şi pâinea sufletească, ce susţine în zilele nedreptăţilor şi înfrumuseţează zilele senine... căci pâinea sufletească şi inima sunt un rod scump şi rar al pământului român, ist bogat de roduri... într-o zi, copilul care îl chemăm cuconaş şi se va chema mai târziu neamţ, franţuz, şi mai în urmă bonjurist, copilul crescut în huzur, în bumbac şi în toate dragostele mamei trece într-o caretă... careta se mişcă... se tot mişcă... merge şi tot merge peste nouă ţări şi nouă hotare... icoana tristă a vieţii politice a bietelor ţări... Dar lumea are sfârşit... careta s-a oprit... unde?... se trezeşte copilul între feţe ce nu a mai văzut, aude o limbă ce nu o ştie!... Inimioara i se sfâşie... multe zile lungi gândul îi zboară acasă... dar casa... călătoria, oamenii şi lucrurile nouă se amestec în închipuirea sa, viaţa lui ia alt curs, trecutul se şterge... şi de român îi rămâne numai o scânteie în fundul inimii, o scânteie ascunsă, fugară, înăduşită, neînţeleasă de bietul copil, acea scânteie ce se preface, într-un ceas, în focul mare şi luminos al României!...

Ferice de aceia ce nu au părăsit pragul părintesc, cât de mic, cât de mare... ei nu au simţit durerea de a fi muţi, durerea de a vedea cum se şterge întâi plânsul despărţirii, şi apoi cătinel-cătinel toate amintirile copilăriei lor... Ei nu au simţit durere şi mai mare, cum se duce şi limba, de te înăduşă cuvântul: "ţară", şi nu-l poţi spune decât pe limbă străină!... Dar dorul, dorul, al doilea suflet ce a dat Dumnezeu românului, pentru a răsplăti cu durere relele ce făptuieşte şi are a făptui pe pământul românesc, dorul numai nu se şterge!... Văzut-am în străinătate românaşi uitaţi de numele lor şi de limba legănatului lor, răsărind la auzul unui sunet român, ca calul de soi ce nechează la auzul trâmbiţei! Gura e prinsă... dar ochii învie... trupul tremură... şi inima se bate cu iuţeală!... auzitu-i-am, neştiitori de gândul lor, şuierând doine, sorbind miroasele ce veneau pe aripile vântului dinspre ţări, şi uitându-se cu jale, în nopţile steloase, la calea cea cerească pe care strămoşii urmau împăratul cel mare, mare şi luminat ca un soare... Fericiţi aceia care nu au pierdut din ochi pragul casei!... au crescut în sărutările soarelui, în toată volnicia câmpiilor înflorite, în dezmierdările limbii şi în toate bucuriile copilului... Sunt care aruncă pietre asupra celor crescuţi de străini şi între străini... Va veni şi judecata aceea... şi se va face parte dreaptă tuturor; şi se va ţine în seamă celor ce au fost mucenici din pruncie, dacă au purtat departe numele de român... dacă nu au iubit România ca nealţii!... şi ochii lor s-au umplut de lacrimi, când au văzut zarea depărtată a ţării... şi inima lor a plâns, când, după ani şi iar ani, au cunoscut în sunetele de pe dealuri doinele jalnice ce şuierau odinioară; şi sufletul lor s-a amărât de amărăciunea tuturor... şi toţi străinii nu le sunt plăcuţi.

Bine şi frumos este în străinătate, noroade îmbrăcate şi voioase, şcoale şi târguri mândre, podoabe, măriri, steaguri şi oaste fudulă, legi şi judecători buni, viaţă şi mişcare... dar românii nu s-au ruşinat de ţara lor şi au iubit-o şi în sărăcia şi în goliciunea ei.

IV

Pe când copiii işti din urmă se făceau mari, pe când universităţile Germaniei şi şcoalele franceze trimiteau îndărăt copiii României, pe când şcoalele, astăzi roditoare, ale Bucureştilor şi ale Ieşului stau încă în proiecte în reglementurile organice, o epocă mare şi luminoasă se ridicase, o epocă ce trezise omenirea prin huietul tunului: 1830, anul ce se numeşte în istorie anul slavei. Cu o presimţire mai presus decât conştiinţa obştească de atuncea, părinţii moldoveni şi români umplură lumea cea mare de copiii lor, spre a-i adăpa la izvoarele de învăţătură, de care cea mai mare parte din ei, dar nu toţi, fuseră lipsiţi... Ne-am deprins a crede, noi, generaţiile de filozofi, de profesori, de învăţaţi şi de cărturari din acest timp, că pretutindene moşii şi strămoşii noştri au fost neluminaţi delaolaltă şi neştiutori de nimica. Multă ştiinţă a fost odată semănată în ogorul românesc... Multă carte, multă ştiinţă istorică, politică, financiară se ivesc ici-cole, dar plutind de-abia în risipile aduse de veacul al XVIII--lea; multe şi crude răni nevindecate încă astăzi a lăsat acest veac, dar din haosul grecesc, din descălecatul obiceiurilor răsăritului o stea nu s-a putut mistui niciodată pe cer...

Steaua României — Stea lucitoare în inimile părinţilor noştri, stea ce părea că apune câteodată, dar care i-a îndreptat de-a pururea şi fără greş la şcoalele şi legăturile Apusului. De la Costineşti, crescuţi în Ţara Leşească, şi până la noi, tot drumurile Apusului sunt bătute de pruncii români. De nu ar fi teamă de învăţaţii noi care ne învaţă astăzi că părinţii noştri nu au fost români şi ne îndeamnă a lepăda limba lor ca o limbă străină, pentru ca, nesemănând lor, să fim români, am îndrăzni a zice că România, de va pieri vreodată, va pieri de mâna românilor: împotriva străinismului, România a stat, stă şi va sta nestrămutată, ca biserica lui Dumnezeu zidită pe stâncă. România este ca Dunărea cea lată, mare şi adâncă, în care se cotropesc apele deosebite din a dreapta şi din a stânga; cu cât mai multe pâraie, pe atâta şi Dunărea creşte; valurile străine s-au cotropit în Românie, nici un val nu ne-a putut îneca... de multe ori un val ameninţător de pieire ne-a întărit, de multe ori acel val ne-a împins spre o propăşire.

Lucise dar pe lume 1830, an prevestit prin cutremurul popoarelor de la Pindul până la Apele italieneşti; lumea română încă sfâşiată de pierderea Basarabiei, plângând cruntele zile ale anului 1821, netămăduite de risipele războiului din 1828, sta nehotărâtă între instituţiile nouă, ce nu se înţelegeau încă, şi viaţa moale, venită de o sută ani cu domnii străini; viaţă prelungită câteva zile de domnia lui Ioan Sturza.

Pe atuncea drumurile erau pline de călători de bunăvroinţă cu nădejdile deschise, inimile aprinse, ce se întorceau după ani pe la casele părinteşti, cu limbi, haine, simţiri alte decât limba, haina şi simţirile ce le aşteptau.

V

Multe neamuri s-au schimbat de caracter, aşa englezii râd şi joacă astăzi, pe când din contra voioşii franţuji de odinioară se fac serioşi... În cetatea Ţarigradului tabăra nouă a francilor, din care nu mai este nevoie să-i scoată:

Măcelarul turcilor,
Tăietorul frâncilor'

Englezii îşi pun turbanuri, fesuri peste coifuri, mătănii la gât şi huiesc de trezesc morţii, vechii cruciaţi... Franţujii stau sub arme şi sub uniforme, nemişcaţi şi liniştiţi ca liniştea turcească. Prin vălul cronicilor am împărţit lesne România în două trăsături: românia ce se întinde de la descălecăturile din urmă ale ţărilor, şi România ce începe cu răsăritul luceafărului moscălesc în Petru cel Mare, şi se încheie cu războiul din 1828. Oamenii din epoca dintâi, epoca cea mare, cea făloasă, seamănă a sta pe voinicie numai, călăreţi îndrăzneţi, jucând cai neînvăţaţi, luaţi fără de plată din câmpiile tătăreşti, ungureşti şi leşeşti, cuţitul în brâu, sabia, şi sabie tăietoare, în mână; gata, tot cu acea mână, a scrie judecată şi a respinge când leahul, când turcul, când tătarul, ungurul, când cazacul. Boieria lor era o muncă, cinstele o nevoie, viaţa o lungă trudă, ce se împărţea între războaie şi adunările ţării... pe atuncea românii nu aveau madame şi cucoane, ci jupânese ocârmuind vitejeşte casele şi avuţiile, cum bărbaţii lor ocârmuiau vitejeşte ţara:

Cică, mări, că de-atunci,
Când vin cete de haiduci,
Drumul lor nici că greşesc!
Nici că, zău, mai nimeresc
La perdeaua Şangăii,
Sus pe malul Dunării.

Podoabele lor era o rochie de catifea cusută de mâna jupâneselor, odor scump ce trecea de la mame la fete şi prefăcut, într-o zi de evlavie, în veşminte ce se pot vedea şi astăzi pe la unele biserici, în toată bogăţia cusuturii şi a izvodului bizantin.

— Umbrele lor sunt nalte, fetele sunt triste, gândind poate la nevrednicia urmaşilor; ochii lor, ţintiţi pe câmpii şi pe dealuri, căutând vrun duşman de alungat sau un frate de închinat.

Aceştia sunt uriaşii istoriei şi însuflătorii poveştilor ce se zice la capra podurilor şi în adunările crâciumilor. Epoca a doua este epoca căderii, dar şi a slăbiciunii, în care oamenii sunt aproape de a uita că sunt români şi se prefac când în moscali, când în venetici, epocă de ştreang, de foamete, de lăcuste, pe aripile cărora Dumnezeu are scrisă pedeapsa noroadelor, dar lăcuste mai puţin pustietoare decât cămăraşii, iedecliii, goştenariii, oierii, vădrarii, fumărarii, zapciii, panţirii, ceauşii. În astă epocă înnourată de colbul ce se ridica sub caii Bugeacului, ţipetele auzite nu sunt ţipetele vitejilor de la Dumbrava Roşie, de la Vadul Turcului, de la Baia, dar urletele tătarilor voioşi de pradă şi ale ienicerilor beţi de sânge... miros de pârjol a satelor şi a oraşelor iese din anale. Când în risipile acestea se vede câte o faptă strălucită, câte un om mai bărbat, câte un cap mai puţin plecat, inimile împietrite de durere se desfac în plâns. — De-abia în istoria astă de sânge şi de lacrimi, de biruri şi de ruşine se zăreşte o luminioară.

Culmile societăţii nu aveau conştiinţa de întunericul şi prăpastia în care arunca neamul "cel ales", cum zice frumos unul din rarii domni vrednici de pe acea vreme . Aţi auzit în scripturi despre petrecaniile Babilonului, când moartea şi pustierea vecinică sta la porţile cetăţii: — Aşa şi părinţii noştri prefăcuţi în greci îmbăbuşeţi şi înşalvaraţi petreceau zile dulci şi vesele, când urgia dumnezeiască se apăsa pe români. Patria şi România nu murise în ei, dar ele se treziră, crudă trezire, când Ţarigradul nesăţios cerea pungi şi iar pungi... de nu mai putea ridica gloata ostenită!... Jeluirile boiereşti se înalţă atuncea până la poezia patriotică:

"O, Moldovă! de ar fi domnii tăi care stăpânesc în tine toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa lesne. Ce domniile neştiitoare (de) rândul tău şi lacomi sunt pricină pieirii tale, că nu caută să agonisească şi nume bun la ţară, ci desfrânaţi caută numai avere să strângă; care apoi totuşi se risipeşte, şi încă şi cu primejdia caselor lor; că blestemul săracilor, cum se zice, nu cade pe copaci, cât de târziu." Eteria, visul Fanarului pe malul Dunării, ce moldoveni auzise, jalnica tragodie, despărţenia jacaşăşi vecinică a grecilor de români, nu deştepta molătatea vieţuirii; românii greciţi vroiau să moară în antereie şi calpace, precum sibariţii, oleacă moşii lor, vroiau să moară în desfătări şi pe paturi de trandafiri; în bejenie, ca şi înainte, precum şi în urmă, taifetul, egoismul şi nepăsarea fură statornice; cu taifetul, cheful adunărilor, amoruri nesfârşite, stihuri pestriţe de inimă, chaulieu şi anachéreon, lăutari, primblări pe lună, bencheturi... şi ceremoniile curţii, ceremonii mai amplificate decât ceremoniile curţii craiului celui mare al Franţei. S-ar putea asemăna acea societate cu o adunătură veselă de oameni din toată lumea, cântând şi mâncând pe o corabie frumoasă, ce ar trece pe lângă nişte maluri ciumate.

În societatea acesta nu lipsea nici învăţătura, uneori nici talentul... dar înţelepciunea era deşartă, inima seacă.

VI

Triste şi jalnice ar fi cronicile române, dacă din timp în timp nu s-ar arăta, pentru mângâierea făloasă şi susţinerea neamului, câte un soare luminos, ce se cheamă Ştefan, Petru, Vlad, Mihai, Basarab, Alexandru, Vasile, câte un om care îşi răpune capul, câte un scriitor duios, care se pare a plânge când strigă din fundul inimii: "A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere". În puţinele aceste linii nu stă numai frumuseţea stilului, care străinii la scriitorii lor o preţuiesc ca giuvaierurile scumpe, şi pe acei scriitori îi îndumnezeiesc sub nume de Froissart, Montaigne, Rabelais, dar stă un poem întreg, un cântec de lacrimi, vărsate de oameni ce se luptau în dregătorie mare şi grea cu risipa neamului şi a ţării. Melancolia Bibliei stă pe deasupra neamului, ţara se sfâşie între liniile plângătoare ale cronicarilor şi cântecele dureroase ale poporului, că numai neamurile necăjite au cântece triste ca ale noastre, de rup inima.

Cât de risipos a fost veacul al XVIII--lea, şi pentru noi veacul acesta merge până la 1821, încă tot se nasc oameni de acei vrednici, ridicându-se nu se ştie de unde pe deasupra ticăloşiei şi a vaietelor duşilor în robie, şi înfăţişează în ei trecutul şi viitorul unui neam; luptători neobosiţi, ce mor unii de cuţitul călăului, alţii de cuţitul duşmanului, alţii de otrava scârbei; cu toate rănile, moşia şi durerea neamului au avut moşteni, care nu ne-au lăsat să pierim.

Era grecilor începuse cu vărsarea sângelui moldovan; Fanarul boierit avea mâinile pline de avuturile şi de sângele născut odată cu numele neamul român, Costineşti, Bogdăneşti, Cuzăşti, şi alte jertfe ale urii politice şi ale jefuirii. Dar acest sânge, din carnea şi plămâile ţării nu pierise.

Pe lângă societatea cea veche şi egoistă, născută din năpădirile Fanarului şi din corciturile sângelui român, acea societate care nu era nici greacă, nici română, dar un cancer îngrăşat, trăia în ură, în antipatie, în apăsare şi în gândul răzbunării, fiii şi coborâtorii vitejilor ce îşi câştigase boieria cu sângele vărsat pe câmpiile vestite ale României... iată istoria... orice inimă bate, orice cap pică, orice pană scrie durerile şi ticăloşiile are nume românesc. În această societate sau treaptă muncită, săracă de mijloace, dar înavuţită de inimi, se moşteni ura străinilor şi sămânţa dragostei neamului: în ea încolţea legul politic al lui Ştefan, precum în ceilaltă societate se visa îndeplinirea testamentului lui Petru cel rusesc. Pe când sibariţii noştri cântau după modul lui Anachréon, poporul cânta voiniciile trecute, voiniciile drumurilor mari şi ale codrilor şi surghiunul Basarabiei, iar boierimea mică şi înlăturată, feciorii de neamuri şi hrăniţi cu durerea, cu ruşinea şi risipa strămoşeştii străluciri, se dădea cu doctrinele filozofice şi răspândea satira, duh ce nu s-a mai stins încă, epopee politică din care trei cântece ne sunt foarte cunoscute:

Scrisoarea ce a trimis un boier din Moldova către dl Logofăt G.S. la Cernăuţi, Sfatul de la Cristeşti şi jaloba vrâncenilor... adică 1821, 1847, 1855... trei crize ale vieţii României.

Când se apropie de naţii întâmplările mari ce au a strămuta condiţia lor, se arată şi oamenii ceruţi pentru a înţelege, a înlesni, a sfinţi sau a mărturisi acele întâmplări; dacă nu cumva le prevestesc sau le fac ei înşişi.

Sfârşitul Fanarului, care vruse a ridica oligarhia veneticilor pe risipele ţării şi înfundarea numelor naţionale, se încheie în doi oameni, născuţi amândoi din viţele ce le surpau grecii. Unul din ei, Vladimirescu, sau, cum îi zic cântecele de pe Olt, Tudor, îşi are numele şi locul făcut în istorie; al doilea aşteaptă încă recunoştinţa şi răsplătirea: Ionică Tăutu, comis de boierie, inginer de meşteşug, român de suflet, născut la 1798, era fiul lui Gheorghe Tăutu, nepot de fiul vornicului Tăutu bătrânul, şi a murit la 1828, la Ţarigrad. Ionică Tăutu e România reînviată, mişcată de toate patimile patriotice şi jucând tot acelaşi rol prin condei şi stăruinţe în politică, care îl juca Vladimirescu cu puşca plăieşască. Pamfletist călduros şi convins, în corespondenţe cu toate partidele şi căutat de toate căpeteniile patrioţilor, judecându-le toate, şi iar singur de o partidă... partida ţării. Tăutu se poate asemălui numai cu un om în istorie: cu I.P. Courier. Precum I.P. Courier se făleşte că este un simplu vier, asemene şi Tăutu se mândreşte că este numai moldovan; şi unul şi altul se luptă pentru aceleaşi principuri, unul în contra emigraţiei de la Coblenz, ce se aruncase peste Franţa cu furia nesăţioasă de putere şi de averi a fanarioţilor, celălalt în contra bejeniei, ce râvnea privilegii care nu se pot înţelege măcar astăzi, aşa sunt de dezbrăcate de dreptate şi de cumpănire. Tot cu acea iuţeală, cu acel duh muşcător, şi tot într-o vreme scriu, şi pentru întreaga asemănare, dacă cronica este adevărată, amândoi mor de moarte silnică politică, unul prin mrejele unei dragoste veninoase, iar Courier împuşcat.

1 2 3

Localităţile Moldovei şi diasporei

Musaitu

Statut:
Sat
Prima atestare:
1529
Populația:
1081 locuitori

Musaitu este un sat şi comună din raionul Taraclia. Musaitu este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Localitatea se află la distanța de 28 km de orașul Taraclia și la 169 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004 populaţia satului constituia 1081 de oameni. Satul Musaitu a fost menționat documentar în anul 1529.

Citeşte mai departe