string(7) "library" string(8) "document"
1646
1466
300
1385
1832
1401
1822
1504
1200
1775
1310
1497
1476

Scrisoare către Zulnia

Din toţi muritorii lumii cel mai în nenorocire
    Şi dintre toţi pătimaşii cel mai mult în osîndire
    Este omul care-ţi scrie, mai pomeneşti-l tu oare ?
    Ah, de nu l-îi mai cunoaşte după slovă şi scrisoare,
    Cunoaşte-l di pi durere cu care plîngînd îţi scrie,
    Cunoaşte-l di pi-a lui lacrămi ce l-i găsîi pe hîrtie
    Cu ele odinioară udam a tale picioare,
    Cu ele pe buză arsă de-a dragostei înfocare,
    De sute de ori, Zulnio, printr-a gurilor lipire
    Ţi-am adeverit amoriul cu credinţă şi iubire.
    Iar acum, ah, vai de mine, într-acest pustiu de jele,
    Unde nu am alt tovarăş decît durerile mele,
    Le vărs numai pentr-un suflet şi o tristă inimioară,
    Ce pătrunsă de-a iubirii, şi de-a dorului tău pară
    N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot avea mîngîiere.
    Decît numai în suspinuri, în lacrămi şi în durere.
    Amar mie, în ce valuri norocul mă aruncară,
    Nu ştiu, mai trăiesc pe lume sau din lume sînt afară !
    Şi de sînt şi de am viaţă, dar lumea ce-mi folosăşte
    Cînd a ochilor mei lume din vedere îmi lipsăşte !
    Soarele, ce eu cu plînsul îl întîmpin cînd răsare,
    Şi luna, ce mă găseşte în suspin şi în oftare,
    Pentru mine nu colindă decît un cerc de durere,
    Mă vait şi zi şi noapte, dar în zădar, că scădere
    Nici este, nici a fi poate la a despărţirii jele.
    Cine au iubit ca mine, a crede durerii mele.
    Ah, Zulnio, mai ţîi minte ziua-n care a fa faţă
    Cu lacrămi ca trandafirul în roua de dimineaţă,
    Rumenă de ruşinare şi cu nurii înflorită,
    C-o căutătură blîndă, de amori povăţuită,
    Au zîmbit cu îndurare de o dragoste ferbinte
    La a mele giurămînturi, la a mele rugăminte.
    Ce făceam însă atuncea ? scufundat în uimire
    Ca de-un trăsnet ce răpeşte a sufletelor sîmţîre,
    Ca de-un fulger ce-l văd ochii şi îşi perd lumina toată,
    Ca de-o armă arzătoare inima mea săgetată,
    Cu ochii boltiţi la tine, în genunchi, fără suflare,
    Cu mînule încleştate de ale tale picioare,
    Aşteptam dorit răspunsul de-o plecare fericită,
    Într-acel ceas însuşi viaţa din cursul ei stingherită
    Să sfîrşa de bucuria nădejdii îndulcitoare
    De-a te cîştiga, Zulnio ! Ah, Doamne, într-acea stare
    Mai fost-au vreun om pe lume, ca să creadă-a mea durere ?
    Tu, sîngura mea stăpînă, tu, viaţă, tu mîngîiere,
    Ai simţit şi-ndată mila din sufletul tău pornită
    Cu rumăn de ruşinare pe faţa ta zugrăvită
    Şi cu tremurul de spaimă, lipsîtă de cuvîntare,
    Ţi-ai mărturisit căderea numai prin îmbrăţoşere.
    Ş-ai primit, ah, norocire, supt copaciul acel mare,
    Ce pare că-l văz cu ochii şi acum în depărtare,
    Ai primit drept chezăşie ceriul, stelele şi luna.
    Viaţa mea şi a ta însuşi, că te-oi iubi totdeauna.
    Că te-oi iubi păn' la moarte, că nimic n-a fi în lume,
    Nici pe pămînt, nici în ceruri, nici la Dumnezău anume,
    Carele să mă strămute de nespusa fericire
    De a mă-nchina la tine ca la o dumnezăire.
    Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare,
    Pămîntul tot în cutremur şi stihiile-n perzare
    Sămăna înspăimîntate de atîtea pătimiri.
    Te-am iubit pînă acolo unde ceriul în uimire
    Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare,
    Cum să aibă la iubire Dumnezău pe-o muritoare,
    Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă şi mult iubită,
    În care cu tine-n braţă şi tu de mine lipită
    Petreceam zîlele noastre în pustiiul acel mare !
    Vai mia, zisăi pustiiul şi în inimă mă doare,
    Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire,
    Am gustat hazul din lume, cu plac şi cu mulţămire.
    Acei munţi pînă la nouri, acele stînci despicate,
    Ce răsuna de suspinul dragostelor înfocate,
    Acei copaci nalţi şi mîndri, marturi cu a lor umbrire
    De dezmierdări, de voroave, de libov şi de iubire,
    Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare,
    Dar ne înlesnea prilejul de-o furişă sărutare,
    Rîpele întunecoase ce ferea cu tăinuiri
    A desfătărilor noastre înfocate întîlniri,
    Apele acelea-n care, pe furiş, în scăldătoare,
    Te prindeam, ochilor, spuneţi, ce priveam atunci în zare
    Comorile firii toate la ochii mei dezvălite,
    De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite,
    Le răpeam cu lăcomie şi într-acea fericire
    Aş fi dat orice pe lume pentru-un ceas de prelungire.
    În sfîrşit, toate acelea petreceri de mulţămire
    Scrisă cu slove de pară într-a inimii sîmţîre
    Le-am perdut, şi numai gîndul, ce mă arde, mă munceşte,
    Spre mai multă chinuire ca prin vis mi le sfeteşte.
    Ah, ibovnică slăvită, unde mai eşti acum oare ?
    Aruncată de un tiran, în vron loc cu departare,
    Jalnică şi năcăjită de a lui sălbatici fapte,
    Fără nici o mîngîiere, în suspinuri zi şi noapte.
    De mai ai zare de viaţă, unde vei fi azvîrlită,
    Zi citind astă scrisoare, în lacrămi şi plîns urzîtă :
    „Am o inimă în lume care ştiu că mă iubeşte
    Şi acum, în depărtare, pentru mine să boceşte.”
    Ars am fost de-a ta iubire, ah, cît te-am iubit de tare,
    Dar această despărţire m-au aprins cu foc mai mare.
    Giurămînt îţi fac din suflet că şi ceriul şi pămîntul,
    De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvîntul.
    De-a te iubi pîn' la moarte, de-a nu avea supt soare
    Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare.
    Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mîngîiere,
    Petrecerea mi-i în lacrămi, în suspinuri şi durere,
    Aş vrea să mor, dar şi moartea ce poate fi pentru mine,
    Abia zorile răvarsă şi doresc să asfinţească,
    Abia noaptea înnegreşte şi vroi zori să să ivească,
    Căci cu nimic nu să-mpacă într-a sa nemulţămire
    Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea în clătire.
    Ah, şi acum să să împace, cum să rabde, vai de dînsul,
    Cînd îl înec pe tot ceasul cu suspinul şi cu plînsul ?
    Călători pe văi, pe dealuri, pe cîmpii nemărginite,
    Umblu de urît cu ziua pe colnice părăsîte,
    Udate de-a mele lacrămi, cărările-acelea toate,
    Or ţine spre pomenire urmele mele-nsămnate,
    Pînă cînd vrodinioară pe-acolo, din întîmplare,
    Vei trece şi vei cunoaşte, ah, cît te-am dorit de tare !
    Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară,
    Ca doar oi uita de groază dorul care mă omoară.
    Dar în zădar, că durerea merge şi vine cu mine,
    Gîndul meu nu să abate cîtu-i un chic de la tine.
    A nopţilor întuneric nu mă îngrozăşte nimică,
    Groaza mea îi numai una, tu o ştii, că mori de frică
    Nu cumva din nevedere sau din ciuda depărtării,
    Dup-atîta pătimire, să mă dai şi tu uitării.
        Ah, la o aşa-ntîmplare, tu ştii, fără îndoială,
    De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipală.
        Alerg, mă duc şi vin iarăşi, cufundat într-o tăcere.
    În durere cunosc viaţa şi în viaţă tot durere.
    Caut, cerc stîncile toate, mă îngrop în adîncime,
    Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime.
    Acolo neadormita, pustnica privighetoare,
    Bocindu-să cu durere de-o asămenea-ntîmplare,
    Să vaită şi să plînge, mă ascultă, mă jăleşte
    Firea toată parcă zice : „Amoriu să răstigneşte !”
    Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urîte,
    De desfătările lumii poftele mele lipsîte,
    Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire,
    De păcate nu am frică, c-am rămas fără sîmţîre.
    Ah, ce sîmţîre să aibă şi ce gust să le mai vie,
    Cînd nu eşti, dragă Zulnio, să le dai viaţa cea vie !
    M-am lepădat de tot gustul armelor omorîtoare,
    Să despart o păsărică mă-ngrozăşte a mea stare,
    Cum să despart, vai de mine, cînd îmi fac închipuire
    De durerea şi năcazul care vin din despărţîre !
        Cititul care-ntr-o vreme răsîpea a mele gînduri
    Acum nu mă mai agiută, căci citind în mii de rînduri
    A tale scrisori duioasă, de amori însufleţîte,
    Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte.
        Ah, şi scrisul nu-mi sporeşte decît numai cătră tine,
    Mîna mea să oţărăşte a-nsămna pricini străine.
        Aşadar, dragă Zulnio, depărtat de-a tale braţă,
    Am agiuns într-acea stare unde sînt mort cu viaţă.
    Îngîmfatele protivnici ce să au la vro părere
    Şi te pomenesc cu pizmă şi acum în nevedere
    În zădar mai pun silinţă cu vrun gînd de răutate :
        „Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate !