Kira Kiralina

În vadul Brăilii,
'n scursul Dunării,
printre caicele,
mai in jos de schele,
'carca-mi-se ,-ncărca
doua-trei sandale,
noua galioane.

Dar ce mi se-ncărca?
Fir şi ibrişin
cu postav d-al bun.
Si cine le-ncărca?
Un arap buzat,
negru şi ciudat,
cu solzi după cap
parcă sînt de crap,
cu solzi mai pe burtă
parcă sînt de ştiucă,
şi cînd îmi strănuta,
cîinii că-ntărîta.
Pîna le-ncărca,
pîna le umplea,
vin de unde bea?
Tot din Brăila,
şi de la Kira,
Kira Kiralina,
floare din grădina,
rumenă călina,
fata Chitului
din Kara-ghiuşele,
nume frumuşele.
După ce-mi tot bea,
pînă se-ncălzea,
Arapu' ce-mi făcea?
Pe Kira-mi privea
şi mi-o-ndrăgostea,
din gura-i zicea:
Kira, Kiralina,
floare din gradină,
rumena călina,
ia-mă tu pe mine
ca să trăieşti bine,
că mi te-oi purta
oricum ţi-o plăcea:
bine ţi-o şedea!
Dar Kira-mi rîdea
şi nici n-asculta,
de vin îşi vedea.
Arapul buzat,
negru şi ciudat,
iar vin mai cerea,
vin ca să mai bea,
vin şi pe Kira,
şi iar o ruga,
şi iar îi zicea:
Kira, Kiralina,
floare din grădină,
rumenă călina,
ia-mă tu pe mine,
de vrei să fii bine;
ca io mi ti-oi face
brîie
şi marame,
roche
şi năframe,
paftale
de aur
cu solzi
de balaur,
şi haine
de aur
cu pene
de graur,
şi te-oi dezmierda
ziua
şi noaptea!
Dar Kira-mi rîdea
şi nu-l asculta,
de casa-şi vedea.
Arapul buzat,
negru şi spurcat,
iar vin mai cerea,
vin ca să mai bea,
vin şi pe Kira;
şi iar o privea,
şi iar o ruga,
şi iar îi zicea:
Kira, Kiralina,
floare din grădina,
rumena călina,
haide-mi tu cu mine
de vrei sa fii bine;
ca io mi te-oi duce
'n ţara arăpeasca
să se pomenească,
şi io ţi-oi aşterne
trei rînduri de perne:
aşternutul tău,
parale mărunte
pe sîrma ţesute,
coperişul tău,
galbeni venetici
care sînt mai mici,
d-o suta şi cinci,
d-o suta cinci spre'ce,
stă inimii rece!
Kira tot rîdea,
nici că-l asculta,
de treaba-şi vedea.
Aşa de-mi vedea,
Arapul buzat,
negru şi ciudat,
cu solzi după cap
parca sînt de crap,
el se repezea,
mare, la Kira,
şi mi-o-mbrăţişa
'n braţe cu sila;
'n caic o ducea
şi mi-o arunca,
sus, peste sandale
şi pe bolozale,
pe vraf de nafele
şi de malotele.
Apoi mi-o lega
cu plete din cap
de varf de catarg,
şi cu ea-mi pleca,
iute se ducea
tăind Dunărea.
Iar, daca-mi pornea,
iar, daca-mi mergea
pîn' se depărta,
ciubuc aprindea,
lînga ea venea
şi iar o privea,
şi iar îi vorbea,
şi iar o ruga,
şi mi-o săruta
pînă-şi adormea
în poală la ea.
Foaie ş-o lalea,
mult că nu trecea,
soare scăpăta,
cînd iata sosea
şi fraţii
Kirii,
hoţii
Brăilii,
şerpii
Dunării.
Ei, dacă sosea,
la poarta bătea
şi unul din trei
puişori de zmei
pe Kira striga,
din gura zicea:
Kira, Kirioara,
Kira surioară,
Kira Kiralina,
floare din grădina,
rumenă calina,
a neichii copila,
descuie
poarta,
c-aduc
averea,
deschide
uşa,
să bag
haznaua.
Kira nu răspunde,
ca n-are de unde,
far' de răspundea
numai maică-sa:
Dine,
Costandine,
Kira nu răspunde,
ca n-are de unde.
Arapul buzat,
negru şi spurcat
cu solzi după cap,
pe Kir-a luat,
pe Kir-a furat,
şi-n sandal a pus-o,
şi cu el a dus-o.
Unde-mi auzea,
Din
şi Costandin
mă-sii ce-i zicea
şi cum o ruga?
Maica, maica mea,
ieşi tu pan-afara
de spune cu gura
s-arata cu mana
'cotro a luat Kira?
Mă-sa răspundea,
din gura zicea:
Pe Dunăre-n jos
s-a dus de folos!

Trei fraţi
ai Kirii,
hoţii
Brăilii,
şerpii
Dunării,
unde mi-auzea,
ei se necăjea,
vreme nu pierdea,
în apă sărea,
afund că se da,
din coate-nota,
Dunărea tăia,
iute se ducea.
Mult că nu mergea
şi se-mpiedica
şi mi-ţi întîlnea
un cîini de alama,
de nu-i bagi de seama,
cu vîsle d-argint
cum n-am mai văzut,
boier, de cînd sînt;
c-un arap buzat,
negru şi ciudat,
cu solzi după cap
parcă sînt de crap,
cu solzi mai pe burtă
parcă sînt de ştiucă,
şi, cînd îmi strănuta,
cîinii ca-ntărîta.
Iar fraţii
Kirii,
hoţii
Brăilii,
şerpii
Dunării,
unde-l ajungea
şi sora-şi vedea,
Din
şi Costandin
mi-o tot întreba,
din gură-i zicea:
Kira, Kiralina,
floare din grădină,
rumenă călină,
a neichii copilă,
cum de mi-ai plecat
cu-arapul buzat?
Kira, sora mea,
e cu voia ta
ori e cu sila?
Şi ea, vai de ea,
din gură-i zicea:
Nene Costandine,
crede-mă pe mine:
de-mi era voia,
nu mă mai lega
cu plete din cap,
de varf de catarg,
cu sfori de mătase
împletite-n şase,
cu sfori de bumbac
strînse de catarg.
Din şi Costandin,
unde-o auzea,
iar îi răspundea
şi iar îi zicea:
Dacă e aşa,
dă-ne dovada:
ia tu
hangerul,
să tai
arapul,
să-i iei
ierchezul,
să-i retezi
capul!
Ea, cînd auzea,
ce le răspundea,
sărmana de ea?
Dine,
Costandine,
nu pot, vai de mine,
s-apuc
hangerul,
să-i iau
ierchezul,
să-i retez
capul,
c-arapul e beat,
în poala-mi culcat,
şi el mi-a legat
pletele din cap
de vîrf de catarg.
Voi v-apropiaţi
de mă dezlegaţi,
c-acum arapul,
c-acum buzatul,
îmi doarme prea bine
aici, lînga mine!

Trei frati
ai Kirii,
hoţii
Brăilii,
şerpii
Dunării,
unde-o auzea,
iar se arunca,
din coate-nota
din gura-mi striga,
p-arap deştepta.
Arapul buzat,
negru şi ciudat,
cu solzi după cap,
mi se deştepta,
paloş c-apuca,
pistoale trăgea;
dar 'geaba trăgea;
ca nu nemerea.
Iar, dacă vedea
că-l apropia,
caicul lăsa,
în apa sărea,
din coate-nota,
ca vîntul fugea.

Trei fraţii
Kirii,
hoţii
Brăilii,
şerpii
Dunării,
apa cunoştea
şi, cînd s-arunca,
iute-l ajungea:
de par l-apuca,
la mal că-l trăgea.
La mal d-ajungea
ei mi-l judeca,
ei mi-l osîndea;
paloşe scotea,
bucăţi îl facea,
la cîini îl dedea;
dar cîinii nu-l mînca,
de negru ce-era,
şi-n foc l-arunca,
focul de-l topea.

Trei fraţii
Kirii,
hoţii
Brăilii,
şerpii
Dunării,
lua
pe Kira,
lua
pe sor'sa,
şi-acas'-o ducea
tot la maica-sa.
Mă-sa de-o vedea,
bine că-i părea.
Nu mai zăbăvea,
vreme nu pierdea:
nunta-i tocmea,
lume c-aduna,
flăcai că chema
hori de-mi întindea,
hori de-mi învîrtea.
Atunci maica-sa
pe Kira scotea,
din gura-i zicea:
Kira, fata mea,
seama la toţi ia
la cîti or juca,
şi cin' ţi-o plăcea
bărbat ţi l-oi da.
Kira d-auzea,
Kira ce-mi făcea?
Ochii-şi arunca,
seama că lua
la toţi cîti juca
şi, din cîţi vedea,
unul că-i plăcea,
unul c-alegea,
un voinicel 'nalt,
'nalt şi sprîncenat,
avînd semnişor,
numit Nenişor.
Aşa de-mi vedea,
fraţii şi mă-sa
de mîna-i lua
şi mi-i cununa
'n grădina crăiască
sa se pomenească
la cruci de voinici,
la boieri p-aici.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Semionovca

Statut:
Sat
Prima atestare:
1930
Populația:
44 locuitori

Semionovca este un sat din cadrul comunei Mingir, raionul Hînceşti. Localitatea se află la distanța de 58 km de orașul Hîncești și la 84 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 44 de locuitori. Satul Semionovca a fost întemeiat în anul 1930.

Citeşte mai departe