Balada VIII Domnului L. Boulanger. Amândoi arcaşii de Victor Hugo

Dame, ascultaţi o jalnică poveste.
Baif

Era oara cea fatală când e noaptea-ntunecoasă,
Când păstorul la tot pasul simte-o frică fioroasă,
Şi vrun drac să nu deştepte călătorul spăimântat,
Şopteşte rugăciuni sânte, juruind a da pomană,
De va trece-n bună pace prin acea neagră poiană,
Ş-a scapă nevătămat.

Doi arcaşi mergea-mpreună pe cea-ntinsă vale mare,
Colo jos unde se vede un turn negru-n dărâmare;
Ce pe când la Palestina împăraţii se ducea —
Cum spuneau părinţii noştri — fu zidit numa-n trei zile
De un sânt sehastru care strămuta stânci şi movile,
Semnul crucii când făcea.

Amândoi fără de grijă în acea poiană lată,
Au aprins un foc de vreascuri, şi s-au şi pus jos îndată
Pe un sânt de peatră, care pe pământ răsturnat sta,
Ţinând mânele-ncrucite c-un aer de umilire,
Cât privindu-l călătorul socotea-n a lui uimire
Că la Domnul se ruga.

Iar pe turnuri şi pe dealuri, pe pădurile-nvechite,
Para focului lumine răspândea mult felurite;
Bufnile înspăimântate părăseau culcuşul lor;
Duhuri rele, liliecii ieşind de prin borte-afară,
Cu ale lor negre aripi clăteau a focului pară,
Şi ţipau cu mult fior.

Deci arcaşul mai în vrâstă zise cătră cel mai june:
Frate, spune, păzeşti postul? — Dar tu faci vro rugăciune?
Celalalt lui îi răspunse râzând de acest cuvânt...
Când deodată râsuri multe pretutindeni s-auziră
Prelungindu-se pe vale, iar cei doi arcaşi gândiră
Că echo sună de vânt.

Le păru atunci că iesă lângă dânşii o vâlvoare,
Care-ncepe-n brazde-albastre să se-nalţe cu furoare;
Iar amândoi hulitorii stând tot la acelaşi loc
(Vai de ei!) s-apucă-ndată, alte crengi uscate taie,
Înteţesc para zicându-şi: „Luminează cele plaie
Zarea de l-al nostru foc.“

Deci să ştiţi c-acel răsunet, acel râs şi acea luce,
Era dracul! (tot creştinul s-îşi facă aice cruce).
El avea cumplita luce ce se vede numa-n iad,
Acea rază sulfuroasă, care-n visuri ni s-arată,
Care arde prin greşeale inima noastră curată ;
Unde păcătoşii cad!

La rostirea ce-auzise acei vorbe de hulire.
Precum lupul spre-a sa pradă Satan viind cu grăbire,
Pe arcaşi în întuneric ai săi ochi îşi pironi.
— Huliţi! râdeţi! c-ale voastre oare vă sunt numărate!
Curând n-o să poată altă a voastre guri blăstemate,
Decât dinţii a crâşni!

Când se lumină de ziuă, puţină cenuşă stânsă
Purtând urma cea drăcească, se văzu colo întinsă ;
Şi pe-acel plai să mai îmbie nici un om nu îndrăznea.
Iar unde fusese focul după ce-acum înnoptase,
O văpaie albăstrie unui păstor s-aratase,
Ce pe jos se târâia.

Cum lucea acea văpaie şerpuind cu nencetare.
Un lung râs cu hohot straşnic s-auzea în depărtare,
Şi păstorul plin de groază ramânea încremenit;
Nu putea şti cine râde, căci el nu videa nimica
Din acele drăcii multe, ci fugea cu mare frică,
De acel loc urgisit.

De atunci în toată noaptea pe pădurile-nvechite,
Acea flacără lumine răspândea mult feliurite;
Bufnele înspăimântate părăseau culcuşul lor.
Duhuri rele, liliecii ieşind de prin borte-afară
Cu ale lor negre aripi clăteau a focului pară,
Şi ţipau cu mult fior.

Şi nimic pană când ziua revărsa a ei lumină,
Nimic nu stângea văpaia de-a iadului duhuri plină;
Dacă prin nori vâjilia se stârnea şi bubuia,
Hohotul de râs atunce ca şi tunetul de tare
Răsuna, şi ca un şerpe pará cu iuţeală mare
Pân la ceriuri se suia.

Însă iată că-ntr-o noapte din ţarina pulberoasă,
Se scoală a sântului pustnic marmura cea cuvioasă,
Şi făcând trei paşi întinse braţul drept spre acel foc;
Apoi face semnul crucii zicând: „Doamne miluieşte!
Duhul rău care pre oameni în iad îi prăpăstuieşte,
Să peară de p-acest loc!“

Deci îndată—o, minune! — Au perit pentru vecie
Acele flăcări şi râsuri, acea groznică drăcie ;
Şi a doua zi poporul pe arcaşii morţi găsind,
Într-o groapă-i astrucară. Iar pentru acea minune,
Stăpânul satului dete bani să facă rugăciune,
Lui Dumnezeu mulţămind.

Dacă vro învăţătură din aste spuse se vede,
A o judeca nu trebui, trebui numai a o crede.
A o crede! Ce zic oare? Acea vreme s-a sfârşit!
În a noastre timpuri pline de deşertăciune multă,
Relegea-i despreţuită, minunile nu s-ascultă,
Credinţa toată a lipsit!

Localităţile Moldovei şi diasporei

Limbenii Noi

Statut:
Sat
Prima atestare:
1824
Populația:
1676 locuitori

Limbenii Noi este un sat şi comună din raionul Glodeni. Limbenii Noi este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Localitatea se află la distanța de 13 km de orașul Glodeni și la 156 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 1676 de oameni. Satul Limbenii Noi a fost menționat documentar în anul 1824.

Citeşte mai departe