15 january 2020, 14:15 You were writing views 26580
Ce limbă vorbea Eminescu?
15 january 2020, 14:15 You were writing views 26580

Ce limbă vorbea Eminescu?

Pentru a înțelege corect întrebarea acestei extraordinare probleme, este necesar de a face o călătorie retrospectivă în istoria dezvoltării epocilor literaturii lingvistice a popoarelor ce formau Țara Moldovei și Țara Valahă.

Analiza materialelor arhivelor istorice globale, ce țin de Țara Moldovei și Valahia, confirmate de descoperiri reale, permit pentru prima oară în istoriografia universală generală și în lingvistica literară de a descrie și a le comunica tuturor științific și dialectic conținutul lor, cum că: Civilizația europeană a luat naștere în Munții Carpați, provenind de la euro-atlanți, dacii fiind descendenții direcți ai acestora.

Aceasta a fost posibil numai datorită limbii lor latine, ce a luat naștere de la sanscrita euro-atlanților și a confraților lor daci, inventată aici în Nordul Munților Carpați, pe care au și răspîndit-o la migrarea lor prin toată Europa, inclusiv și în Italia de azi. Ce-i porniți spre Est au ajuns în Asia Centrală, unde indienii i-au numit "arieni", oameni albi și nobili, veniți din Europa, care le-au adus cu ei și limba lor sanscrita, care și este latina pură, confirmă peruvianul Daniel Ruzo, în lucrarea sa "Cambridge Historiy of India, 1920, unde scrie: "Carpații sînt centrul celei mai vechi culturi cunoscute a euro-atlanților, care au dat naștere limbii "sanscrite", care conține nucleul latinismului, de la care au derivat majoritatea limbilor europene și central asiatice, cum ar fi cele: neolatine, germanice, slave, elene, iraniene, armene și indo-arimice. Toate cele descrise mai sus sînt fapte confirmate și de Enciclopedia "Niculescu", unde în lucrarea "Istoria Antichității", scrisă de Magda Stan și Cristian Vornicu, editată la București, în anul 2007, la pagina 157, scriu: "Latinitatea a fost adusă pe Peninsula Italiei încă în anii 1200 în e.n. de latinii veniți din Nordul Munților Carpați, Dunărea superioară și de mijloc" pe cînd Napoleon Săvescu în cartea sa "Noi nu suntem urmașii Romei", editată la București, în anul 1999, scrie: "latinii au invadat Peninsula Italică prin anii 3000 în e.n., care ajungînd în partea de Miază-zi, aici au dus războaie cu grecii și alte popoare", ceea ce-i dovedit chiar și arheologic. Deci, cu 1800 ani (î.e.n.), anterior, limba latină a fost adusă în Italia, reieșind din cele descrise mai sus.

Felix Colson (francez), în lucrarea sa „Nationalité et régénération des paysans moldo-valaques", Paris, 1862, afirmă: „Dacii erau de origine euro-atlantă, iar limba lor nu era altceva decît un idiom al limbii comune, cu funcţie străveche și se numea „latina sanscritei", care după retragerea apelor Potopului Mondial, la migrarea unei părți a euro-atlanţilor, ea, a fost dusă (3000 – 1200 ani în.e.n.) de ei în cele patru părți a lumii, inclusiv și în Italia de azi, unde s-au și format 150 (la număr), de dialecte latine, care funcționează și astăzi".

Deci, ca să fie clară posibilitatea dorită spre romanizare, comparați ocupația romană de 165 (106-271e.n.) ani, pe un teritoriu de numai 14% din întregul Daciei, cu datele ocupației popoarelor din teritoriul Imperiului Roman, unde romanizarea n-a avut loc, măcar că termenii de ocupație sînt incomparabili cu cel din zona predunăreană, cum ar fi: Malta a fost ocupată în anii 338 în e.n., eliberată în anii 476 e.n. ce și determină 814 ani; Sardinia 228 în e.n.+ 476 e.n., cînd a avut loc destrămarea Imperiului Roman = 704 ani de ocupație, Sicilia ocupată 227 î.e.n. + 476 e.n. = 703 ani; Spania 197 î.e.n. + 476 e.n. = 673 ani; Macedonia 148 î.e.n. + 476 e.n. = 624 ani; Grecia 146 î.e.n. +476 e.n. = 622 ani; Africa 146 î.e.n. +476 e.n. = 622 ani; Asia 129 î.e.n. + 476 e.n. = 605 ani; Galia 120 î.e.n. +476 e.n. = 595 ani; Siria 063 î.e.n. + 476 e.n. = 539 ani; Palestina 063 î.e.n. + 476 e.n. = 539 ani; Britania 052 î.e.n. + 476 e.n. = 528 ani; Germania 052 î.e.n. + 476 e.n. = 528 ani; Iliria 049 î.e.n. + 476 e.n. = 525 ani; Egipt 030 î.e.n. + 476 e.n. = 506 ani...etc.

Dacă în așa anturaj de ocupație, romanizarea n-a existat, chiar și în inima nucleului Imperiului Roman, de altfel, nu puteau exista 150 de dialecte latine, în Italia de azi, atunci cum ar fi putut să fie posibil ca romanizarea să aibă loc pe numai 14% din întreg teritoriul Daciei, într-un răstimp de numai 165 de ani, spun lingviști ai istoriografiei universale, precum: Franz Balat, Jacob Green, Ramus Rase, Al. Vostocov, Al. Baudouin de Courtenay, August Schleicher, Ferdinand de Saussure, Friedrich Fortunatov, Friedrich Max Müller...etc. Ei confirmă științific, că în așa anturaj nu pot exista limbi romanice, deoarece, prin dovezi descrise anterior se știe că limba latină a fost adusă în Italia de latinii euro-atlanți și nu invers, de aceea în realitate există numai limbi neolatine, căci toate limbile europenilor au 70-80-85% din latină.

În lucrarea celui mai prestigios biograf a lui M. Eminescu, poetului poporului moldovean, G. Călinescu îi descrie: "Oamenii de geniu nu apar pe lume fără mamă și fără tată. Au și ei, părinți, i-a avut și Mihai Eminescu, din care națiune își trage și el rădăcinile. Deci, Eminescu s-a născut din acel neam care a dat denumire plaiului, botezat în 1230, cu numele - Moldova. Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, devenise mîna dreaptă a boierului Costache Balaș, "familia căruia, este una dintre cele mai văzute și mai vechi din Moldova". După cum vedeți, ea este cea mai veche familie moldovenească din Moldova, dar nicidecum din România! – pentru că o asemenea țară nu exista pe atunci! Prin urmare, aceste pămînturi erau populate de moldoveni, și nu de români. Rumânii se numeau țăranii cumano-valaho-romali-șerbi.

Se mai afirmă că Mihai Eminescu n-a fost moldovean și n-a vorbit moldovenește, că geniul lui de poet n-a înmugurit și n-a prins aripi în mediul moldovenesc, pe care poetul l-a cîntat mereu cît a fost în viață, înseamnă, după cum afirmă Bogdan Petriceicu Hajdeu, la care se alătură și academicianul G. Călinescu, aceste toate sînt nu altceva decît niște tendințe de a minți, a născoci, a ghici, a trece peste realitățile istorice, adevărurile evidente, care nu pot fi ascunse nici chiar de un "Michiduță". Substratul etnic al limbii folosite oral și scris de Mihai Eminescu a fost acela al părinților săi, al bunicilor strămoșilor și strămoșilor strămoșilor lor, care și-au spus moldoveni, cînd era vorba de naționalitate, fapt confirmat de scrisori, documente, amintiri, scripturi. În total, pentru această descriere au fost folosite circa 260 izvoare scrise.

Eminescu era adept al unei literaturi cu caracter civic, puse în slujba cauzei poporului său. Poetul Eminescu se ridică ferm împotriva concepțiilor promovate de Titu Maiorescu, el scrie în poezia "Icoană și privaz (1876):

Să reproduci frumosul în forme – ne înveți:

De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț...

Dator e – omul să fie a veacului copil,

Altfel, ca la nevolnici el merită-un azil

Într-un spital... Acolo cîrpească la minciuni

Pereții de chilie să-i spună și ei minciuni"...

Pe cînd orice lucrare literară însemnată, sublinia Eminescu, trebuie să cuprindă, pe lîngă actul intelectual al observației, conceperii și elemente din viața poporului, pe care îl prezintă.

În caracteristica ce o dă reprezentanților literaturii din trecut, M. Eminescu remarcă: "La justa valoare a trăsăturilor dominante ale creaților lor, acelora ce erau premergătorii noștri, ca Al. Donici cu lucrările "Bou Cuminte și Vulpe Diplomatică", autorul întruchipează înțelepciunea supremă a poporului moldovenesc. Un loc deosebit, M. Eminescu i-a rezervat lui Vasile Alecsandri, numindu-l "rege al poeziei" populare, culese de acesta. Influența, exercitată de V. Alecsandri asupra lui Eminescu e în afara oricărei discuții. Bătrînul V. Alecsandri n-a stat să-și compare opera sa cu cea eminesciană, ci era mîndru de apariția unui poet cu mare har. Cu bucurie mare și mîndrie de neam moldovenesc, scrie el înflăcărat:

"E unul care cîntă mai dulce decît mine?

Cu-atît mai bine țării și lui cu-atît mai bine!

Apuce înainte, s-ajungă cît mai sus, la stele"!

La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus".

Dragostea pentru limba moldovenească, cea maternă, pentru literatura veche, cea străbună și pentru creația populară, apoi și dragostea pentru libertate, este o caracteristică comună pentru operele tuturor poeților moldoveni. Pe toți îi unește credința în viitor, curățenia sufletească, sinceritatea și setea de dreptate pentru pura genialitate națională.

În lucrarea "Epigonii", ca și în majoritatea lucrărilor cu tematică socială Eminescu recurge la metoda sa preferată – antiteza, scriind: "În opunere cu poeții din trecut, cei contemporani sînt "simțiri reci, harfe zdrobitoare, mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne urîte, măști rîzînde, puse bine pe un caracter inimic". Mai departe, vorbește în numele acelorași contemporani, caracterizîndu-i: "Dumnezeul nostru, ce să mai fie aceasta? – umbră-i Patria noastră, îi numai o frază pe cînd în noi totul e spoială, totu-i lustru, fără nici o bază omenească pentru al ei nume!" Anume de aceea în adresarea sa predecesorilor săi, el exclamă: "Voi credeți în scrisul vostru, noi nu credem în nimic". Prin aceasta, Eminescu explică faptul că operele acelor poeți rămîn să fie veșnic tinere pentru propriul popor moldovenesc și nu vor îmbătrîni: "cu voi viitorul trece; Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, triști și reci. Noi în noi n-avem nimic, totu-i străin și fără rost la noi!"

Odată cu trecutul, oare s-a stins credința, sinceritatea și patriotismul acestui neam moldovenesc, s-a stins oare și viitorul? Deoarece prezentul e fals și împopoțat, și nicidecum nu te poți împăca cu el. Poeții trecutului moldovenilor erau pierduți în gînduri sfinte, convorbeau cu idealuri și luptau pentru libertate, năzuințe, dreptate socială, pe cînd despre contemporani Eminescu spune: "Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri, căci al nostru-i sur și rece, marea noastră-i de îngheț! Privirea lor e scrutătoare, ce nimic nu mai vizează, ce tablouri le vin în minte căci simțirea o simulează, privesc reci la lumea asta vizionară". Tot despre ei Eminescu scria: "Cînd mă aflu față în față cu lucrările literare a acelor bătrîni mînuitori de condei a destinului trecut, simt, de parcă aș fi într-o cameră încălzită, unde acești oameni erau într-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic, ori mare, dar în sfîrșit era un public. Față în față cu cei moderni, mă simt, de parcă aș fi într-o cameră rece, de parcă pe peretele curat fusese ceva și numai este nimic". și iată că, acea lumină, stinsă prin anii 1866, de trădarea valaho-comano-romalo-română, aprinsă cîndva de acei vechi cărturari ai trecutului glorios al neamului moldovenesc, în anul 1868, renaște prin Ion Creangă și Constantin Grigorescu, care fiind plini de lumină și căldură sufletească au devenit inele de legătură dintre gloriosul trecut și realitatea visătoare a tendințelor noi patriotice. Acești vrednici fii ai poporului moldovenesc, necătînd la toată forța mistificatoare a romanismului barbar, au alcătuit un abecedar nou bazat pe sistemul fonetic vechi al limbii moldovenești și la acel moment, întîmplător, spinoasa cale a vieții lui Mihai Eminescu l-a adus, fiind într-o inspecție, în calitate de revizor școlar, în calea lui Ion Creangă, cînd a și cunoscut noul abecedar propus, cu "Metoda nouă de scriere și citire". În raportul pentru ministru, la redactarea căruia a participat și M. Eminescu, citim: "Lecțiunea din aceste două părți sînt metodic înorînduite plecînd de la ușor la mai compus și greu, cuprinzînd exerciții de ajuns pentru ca elevii să se deprindă de la început a scrie și a rosti lingvistica națională a unui popor etnic". Eminescu a susținut cu ardoare acest abecedar, chiar și atunci cînd ministrul impunea școlilor cartea întocmită de un romanizator subordonat dorințelor conducerii supreme. Revizorul școlar Eminescu încalcă înalta dispoziție și le recomandă învățătorilor abecedarul lui I. Creangă și C. Grigorescu, menționînd pe documentul ministerial: "Se poate admite însă și abecedarul de domnul B. Constantinescu". Manualul lui I. Creangă "Învățătorul copiilor" e calificat drept "una din puținele cărți după care copii învață într-adevăr limba maternă moldovenească a moldovenilor. "Învățătorul copiilor mici", scrie Eminescu, se poate recomanda nu numai copiilor, ci și multora din cei maturi". După acest manual, precizează poetul: "S-ar putea învăța limba maternă, căci se știe, la Paris nu se poate învăța limba cea moldovenească". Problema limbii materne a moldovenilor ca limbă de predare în școală a fost atinsă de Eminescu și în anul 1876 într-un articol publicat în "Curierul din Iași", subliniind preponderența limbii materne pentru perceperea noțiunilor și categoriilor, M. Eminescu arată, că: "Numai în limba sa, în cazul dat, cea moldovenească, omul își pricepe inima sa pe deplin și dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el nu ar zice oarecum prin ea așa voiesc să fiu eu și nu altfel, oare s-ar fi născut atîtea limbi pe Pămînt?"

În continuare, Eminescu spune: "Limba moldovenească este privată și vorbită-i privat de poporul care a născut-o, ca o chestiune primordială în procesul de instruire și în cel de educație a generațiilor tinere a moldovenilor. Limba-i acel instrument principal la moldoveni, prin care devin accesibile cunoștințele, îs altoite sentimentele și calitățile nobile a moldovenilor. O limbă schimonosită", după părerea poetului, "nu poate să le ajute copiilor să însușească cunoștințele prevăzute de programul școlar, fapt ce nu întîrzie să lase în sufletul lui urme grave, ce duc inevitabil la dezvoltarea dezorientării pe tărîmul vieții".

Problema vorbirii și priceperii devine problema limbii materne la moldoveni și la alte națiuni ca mijloc de comunicare, asimilare, judecată, după părerea lui Eminescu, "e baza tuturor cunoștințelor", iar ca atare, ei i se cuvine toată atenția națiunii!

La 1 iunie 1876 ministrul de Instrucție a noului Guvern liberal devine G. Chițu care îl și demite din postul de revizor școlar pe M. Eminescu. După ce se zbătuse, în fel și chip, ca să schimbe situația existentă, poetul ajunge, în cele din urmă, la concluzii din cele mai amare în apărarea limbii moldovenești de romanizarea tendențioasă și prescrierea ei într-un alt nume străin. La ce M. Eminescu exclamă amar: "Canalia liberală a nimicit ideile ce mi le făcuse pentru prezentul apropiat și cel îndepărtat, cînd pentru această luptă inegală, am și rămas fără o poziție materială asigurată, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei, neavînd cu acestea toate, nici un scop și nici un ideal în aceasta viață amară și dureroasă. Însă poporului meu moldovenesc îi spun: Spațiul spiritual în Moldova noastră va fi moldovenesc ori nu va fi deloc și punctum cu trei semne de exclamare!!!

Moldovenii mei veșnic își vor numi graiul matern – limba moldovenească, chiar dacă vor fi rebotezați în tanzanieni și punctum!"

Ca să nu fii numit „tanzanian" – vorbește necontenit și pretutindeni cu moldovenii tăi numai și numai moldovenește. Adu-ți aminte că ești moldovean și trebuie pe vecii așa să rămîi, cum au fost și strămoșii strămoșilor tăi moldoveni! Substratul etnic și limba ta moldovenească, folosite oral și scris, au fost acelea primite, ca o ștafetă, de la părinții, buneii și strămoșii strămoșilor tăi, care s-au numit moldoveni, a lor naționalitate provenind din antichitate.

La acestea toate, dacă înțelegi prețul demnității naționale și vrei să fie ea stimată și prețuită de fiecare neam al lumii vaste în parte, trebuie să păstrezi cu ardoare genialitatea limbii tale, ce a venit în conștiința ta odată cu laptele mumei tale.

Poetule, scriitorule, adu-ți aminte, că ești învățătorul neamului tău moldovenesc. Prin funcția ta, ești dator, cu puritatea rațiunii conștiinței tale să-ți luminezi neamul tău moldovenesc! Gîndește-te ce moștenire lași după tine, deoarece ea îi și numele tău, ce-i format din conținutul conștiinței tale de învățător, prin gîndul lumină-cheie, ce va pătrunde în conștiința neamului tău: moldovenii sînt una din cele mai vechi națiuni ale vechiului continent european, ceea ce e confirmat de mărturii scrise în antichitate - Civitas Moldaciens, denumire rămasă să dăinuie peste secole.

Oricare altă orientare, ce ne îndepărtează de unitatea moldovenească, la moldovenii mei presupune gogire permanentă, instabilitate și premise de conflict etnic, cu urmări tragice imprevizibile și punctum.

De aceea mai spun aici: „Amuțește, orbește, fii gata să întîmpini orice moarte, dar mîna trădătoare, nu ridica împotriva Moldovei tale, deoarece vei fi blestemat de ea și în ramurile rădăcinilor tale. Eu, Mihai Eminescu, veșnic și necontenit am vorbit limba mea moldovenească, că-i maternă a întregului meu popor și punctum, cu trei semne de exclamare!!! Pe vecie așa să fie.!!!" Asta a spus toată viața lui. Gheorghe Călinescu, în prima ediție a cărții lui „Viața și activitatea lui Mihai Eminescu".

Deci, e timpul, ca și Eminescu, să tragem și noi învățături, ca să nu aducem propriul nume cîntat în graiul limbii moldovenești și de glasul voiniciei, cules din îngălbenitele foi cronicărești, la stare de ocară și să tăvălim pe ulițe cîntarea gloriei neamului nostru cel străbun, exprimat în doine și balade desăvîrșite prin cîntata muzică latină în cultura vieții omenești, pe care în ceruri și ei vor să le asculte, deoarece în lume mai dulce și mai duioasă limbă nu-i! De aceea, nu poate fi pe lume, o limbă cu două nume! La drept vorbind, nu întotdeauna, pot fi două nume pentru o limbă ca a noastră cea străbună împletită în cuvîntul moldovenesc al veșnicului scut – Moldova, din vechime cunoscut, din care și limba moldovenească s-a născut. Iar acei, ce obraznic au furat-o și au numit-o valaho-română, tîlhari să fie pe vecie și cu a lor necărturară cumano-rumâno-romală – limbă, în azil, să asculte și ei propriile minciuni, scrise de magia «lingvofariseilor absurdului», istoricilor și lingviștilor bucureșteni. Deoarece, misterii caută să ne ducă și să ne ascundă în a lor povești, dorind creșterea țării s-o uiți în a lor măști, iar Ștefan cel Mare și Sfînt atît de mult a apărat acest mănos, faimos și sfînt al moldovenilor pămînt. Ei mai doresc să-i uiți și pe acei, ce vin din neam în neam, din azi în mîne tot să-i cheme moldoveni, numele cărora, cel al țării și al limbii lor moldovenești e fixat pe o placă de argilă arsă în altă lume. Cu care moldovenii și azi trăiesc și făuresc, pe cînd cezarii cred că-i dreptul lor să poarte frîu pe lumea ce-și au strămoșii și limba lor cea strămoșească euro-atlanto-daco moldovenească născută în "Civitas Moldaciens – Carpaticus (în traducere: Cetatea Muntoasă a dacilor Carpi), deci Cetatea Muntoasă a Carpaților străbuni, pe care a onorat-o și a cîntat-o Mihai Eminescu ca pe sacra esență a Moldovei lui!!!

Tudor SEMENIUC

Keywords:

Mihai Eminescu , limba

Comments

 (3)
  • #3 George Reply Quote selected
    Feghea , probabil sărbătoritul pe nou și pe vechi îți face mult rău pentru că trebuie să fii mare descreierat ca să scrii atâtea neghiobii. Mihai EMINESCU este unul dintre cei mai importanți autori ai limbii române moderne.
  • #2 emef Reply Quote selected
    Iar răspunsul la întrebarea din titlu îl ofera chiar poetul. Cat se poate de clar si advers tezei din textul moronic si bolnav de mai sus. Răspunsul e explicit si la îndemană fiindcă Eminescu a scris o serie de articole în ziarul Timpul legate de limba română. Iată câteve citate:
    <p>„Studiul principal al unei şcoale rurale sau primare e limba românească; ea este totodată organul prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui.” </p>
    <p>„Am adunat multe vechituri din manuscripte şi din tipărituri vechi româneşti pe care le-aş lua bucuros cu mine.” </p>
    <p>„Începe a mi se face clar că limba românească este într-adevăr bogată, posedă un număr de sufixe vii, ba chiar şi cantitate. În hârţoage vechi, am descoperit mai multe formaţii sintactice fermecătoare, mai multe tipuri care au fost uitate, apoi conjuncţii, prepoziţii şi adverbe și chiar două moduri noi, deşi defective. S-ar putea strânge material pentru o sintaxă românească.”</p>
    <p>etc, etc</p>
  • #1 emef Reply Quote selected
    Amice, cred ca ai uitat sa-ti iei pastila si-ai luat-o rau pe aratura... Neindoielnic, desi site-ul moldovenii.md e cunoscut drept o gunoiste ridicola plina de alcatuiri dacomane fantasmagorice si falsuri dintre cele mai rizibile, n-am crezut ca s-ar preta sa-i falsifice pana si scrierile lui Eminescu - un nationalist român notoriu - pare-se intr-o incercare ilara de a-l transforma intr-un moldovenist anti-român. Prosti, prosti, dar macar de-ati incerca sa salvati aparentele. Iata doar o mostra din scrierile nationaliste eminesciene (e doldora internetul de ele): "Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e."
 
*
3 characters or more, Latin letters only

*
Anti-SPAM code:

În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?

Settlements of Moldova
Statut:
Sat
Prima atestare:
1769-1774
Populația:
3415 locuitori

Pîrîta este un sat şi comună din raionul Dubăsari. Pîrîta este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Localitatea se află la distanța de 25 km de orașul Dubăsari și la 18 km de Chișinău. Satul Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 3415 oameni. Pîrîta a fost menționat documentar între anii 1769-1774.

Library
Electronic library of www.moldovenii.md contains books, documents, audio and video materials about the Moldavian history, culture and civilization from the ancient time to nowadays.