Când se isprăvesc toate, cineva îi cheamă în casă pe tineri, îi cinstesc şi, la urmă, nunul le dă într-o legăturică banii strânşi la masă şi zice cam aşa:

— „Ei, să deie Dumnezeu să trăiţi, să gospodăriţi, să fiţi sănătoşi, şi de la noi puţintel, iar de la Dumnezeu mai mult". Tinerii sărută mâna nunului, a nunei şi la toţi musafirii, ş-apoi ies din casă. Iar veselia mesei celei mari ţine pân-a doua zi dimineaţă, şi vinul din garafe nu se mai isprăveşte, precum şi jocurile, cântecele şi chiotele.

Îndulcitul tinerilor

Adăuza după masa cea mare are loc aşa-numitul îndulcitul tinerilor. Rânduiala, despre care este vorba, constă în următoarele: Pe tineri îi aduc în casa cea mare, îi pun în capul mesei, iar nuna se apropie de dânşii cu o bucăţică de pâine întinsă în miere şi le dă să guste şi la unul şi la altul. Nu e greu de ghicit ce vrea să zică obiceiul despre care spun: el înseamnă că viaţa tinerilor trebuie să fie bogată şi rodnică ca pâinea şi dulce ca mierea. Apoi, aceeaşi nună piaptănă pe tânără şi-i leagă capul aşa cum se leagă nevestele, în semn că ea trebuie toata viaţa sa fie legată de bărbat cu cele mai strânse legături de iubire, de împărţirea tuturor celor bune şi celor rele şi de ajutor.

În urma acestei rânduieli toate femeiele (căci la îndulcitul tinerilor iau parte numai femei) dau cu tinerii mâna, pun pe un talger bani, îşi iau ziua bună şi se duc pe-acasă.

Iar cele ce au mai rămas pornesc aşa-numitul „hostropăţ" (sau păsăţel), un joc (danţ) la care asemenea iau parte numai femeile. Acest danţ constă într-aceea că femeile se duc la nună, jucând şi cântând cu garafe de vin în mână. „Hostropăţul" înseamnă bucuria femeilor din sat că numărul lor s-a înmulţit prin adăugirea tinerei neveste, care din ziua ceea s-a făcut tovarăşa lor.

După cum am spus mai înainte, adăuza după nuntă se porneşte „hostropăţul" sau jocul femeilor. „Hostropăţul", început de dimineaţă, ţine toată ziua. Femeile umblă de la socrii cei mari (părinţii mirelui) la nuni, o aduc pe nună la socrii cei mari, o duc înapoi, iarăşi o aduc şi aşa mai departe. În vremea asta ele joacă cu şipuri de vin în mână, sar în sus şi cântă. Îndeobşte, „hostropăţul" se joacă cu multe fel de fel de obiceiuri, şi aceste obiceiuri se schimbă şi sunt în alt fel mai în fiecare sat. Însă ele n-au prea mare însemnătate.

Seara, toţi nuntaşii gospodari se adună în casa cea mare la socrii cei mari. Aici se face o masă la care şed, afară de musafiri, şi părinţii miresei. Aşadar, cea dintâi întâlnire a socrilor celor mici cu cei mari se petrece la masa asta, care, deci, poate să fie numită „masa socrilor". În mijlocul mesei, socrii cei mari scot aşa-numitele „cămăşi de socru", nişte cămăşi de pânză, albe şi lungi, cusute de mireasă înaintea nunţii.

Socrul şi soacra cea mare îmbracă cămăşile şi încep a juca. De obicei, soacra cea mare zice din gură:

„Nici n-am ţesut, nici n-am ghilit,

Da bine m-am împodobit".

Ş-apoi cântă:

„Frunză verde busuioc --

S-au-ntâlnit cuscrii la un loc --

Una râde

— foc aprinde --

Una plânge

— focul stinge".

Toţi mesenii la aceste cuvinte râd, glumesc, joacă şi beau. Când se sfârşeşte masa, oaspeţii se scoală, mulţumesc socrilor celor mari şi pleacă, iar nunii se duc acasă cu ţiganii care le cântă tot drumul.

Acasă, nunul le face ţiganilor masa şi cu asta se isprăvesc rânduielile nunţii.

Facerea căei

Peste vreo săptămână după nuntă are loc aşa-zisa „facerea căei". Nuna se găteşte de mai înainte cu demâncat, şi în ziua anumită îi pofteşte pe tineri şi pe rudele lor la masă, „ca să le facă cale tinerilor", cum zic moldovenii noştri. Nunii îi ospătează pe tineri şi-i cinstesc. Într-acestea şi constă „facerea căei". Tot atuncea, de la nuni, îi poftesc şi pe dânşii rudele lor şi, de asemenea, îi pun la masă. Aşa ei umblă pe la toate rudele şi pe la toţi cunoscuţii, şi asta se cheamă că ei „umblă de cale primare".

Umblatul acesta, de obicei, începe de la părinţii miresei. Este uşor de priceput ce înseamnă „calea primare". Prin acest obicei frumos tinerii intră în viaţa lor cea nouă de gospodari şi de soţi, şi, ca gospodari şi soţi tineri, ei sunt povăţuiţi de nunii lor, oameni păţiţi şi cunoscători într-ale vieţii. Prin umblarea lor pe la rude şi cunoscuţi, ei le vestesc lor şi întregului sat că se despărţesc de-acuma de tinerime şi trec în rândul oamenilor, datoria cărora este a umbla întotdeauna cu grija în spate şi a munci la toată munca ţărănească, pentru agonisirea şi zidirea vieţii lor şi a copiilor lor.

„Calea primare", în mintea moldoveanului, este lunga şi spinoasa cale a vieţii sau, mai bine zis, începutul acestei căi. Acest început îl fac tinerii sub povăţuirea nunilor şi a părinţilor miresei, la care se duc tinerii de la nuni.

Vorbind îndeobşte despre obiceiurile nunţii la moldovenii din Basarabia, nu se poate de trecut cu vederea că în multe locuri din ţara noastră, alături cu logodna şi cu răspunsul, mai este obicinuit şi alt chip de făcut nunta, anume prin furatul miresei.

Iată care este felul obişnuit de furat mireasa. Cu câtăva vreme mai înainte, flăcăul şi fata se învoiesc binişor când şi cum să se facă furatul. Aflând de la flăcău toate, fata se pregăteşte, îşi leagă legătura cu straiele cele mai de nevoie şi-l aşteaptă, într-o noapte de toamnă, flăcăul vine cu tovarăşii lui, bate la fereastră şi fata, auzindu-i pe flăcăi, iese afară cu legătura ei. Flăcăii o pun în căruţa cu care au venit, dau în cai ş-apoi puţin depărtându-se încep a chiui cât le ia glasul. Chiuitul înseamnă că fata-i furată.

Dacă o aduc la mire, ea intră în casa, sărută mâna părinţilor mirelui ş-apoi toţi mănâncă câte ceva şi se culcă. Fata rămâne la părinţii mirelui şi se găteşte împreună cu dânşii de nuntă. Adăuza după asta, mirele şi cu mireasa se duc la părinţii miresei şi cer iertare. Negreşit că asta se face mai mult ca să îndeplinească obiceiul, şi ei primesc iertarea cerută. După asta, amândouă părţile fac toate rânduielile spuse mai sus, şi nunta urmează ca de obicei.

Se înţelege că furatul miresei are loc mai mult atunci când fata şi flăcăul se iubesc unul pe altul şi când ceva îi împiedică să facă răspuns şi logodnă.

Dar, trebuie s-o spunem că adeseori furatul se face şi curat, numai pentru îndeplinirea obiceiului. Rânduiala asta este foarte veche şi s-a văzut la multe popoare (noroade) din cea mai adâncă vreme. Este greu de spus ce a însemnat furatul miresei la dânsele; se prea poate că fiecare norod a pus în acest obicei înţelesul lui, potrivit cu credinţele ce se moştenesc la toţi oamenii din tată în fiu. La moldovenii noştri el s-a păstrat tot într-acest fel, ca o aducere aminte a vremilor de mult trecute, dar, fără îndoială, că şi la străbunii noştri furatul miresei a însemnat ce-a însemnat vreodată. Iar acum obiceiul furatului încă se mai petrece pe unele locuri între celelalte rânduieli, moştenite din neam în neam, neavând nici o însemnare.

Ca rămăşiţă a trecutului, acest obicei s-a mai păstrat şi la alte noroade, ca, de pildă, în unele locuri la ţăranii ruşi, la unele popoare sălbatice din Siberia, la tătari şi la alte neamuri. Vedem dar că rânduiala asta a fost odată obişnuită la mai multe noroade, dacă nu chiar şi la toată lumea ce-a trăit înaintea noastră.

• * *

Din arătarea obiceiurilor de nuntă ale moldovenilor basarabeni, făcută mai sus, se poate de aflat că toate aceste obiceiuri sunt foarte frumoase şi nu-i chip de zugrăvit mai bine simţirile ce le stârneşte nunta în sufletul moldoveanului şi văjnicia nunţii în viaţa ţăranului nostru, cum o pricepe el singur, decât cum se oglindesc acestea în toate cele petrecute la nunta ţărănească. Şi rar se pot găsi la vreun alt popor aşa frumoase şi meşteşugite lucrări de minte, precum sunt „conocăria" şi „iertăciunea" moldoveanului basarabean, care se rostesc mai la fiecare nuntă. Dar ne rămâne inima îndurerată când vedem că în multe sate ale Basarabiei noastre aceste frumoase obiceiuri şi cântece, la un loc cu graiul, portul moldovenesc şi limba strămoşească încep, puţin câte puţin, a pieri şi a se da la uitare, fiind înlocuite cu alte rânduieli cu totul străine şi necunoscute păn-acuma moldovenilor. Nu-i nimic mai primejdios decât lepădarea obiceiurilor, care s-au moştenit de la străbuni. Asta înseamnă lipsirea poporului de puterile vieţii, căci în limbă şi obiceiuri stau puterile unui norod. Şi cu cât mai mult vom păstra şi vom ţine nestrămutată moştenirea strămoşilor, cu atât vom fi mai tari şi mai voinici în lupta noastră pentru viaţă.