Să-ţi paie mai dulcişor.

Poftim de beţi şi vedeţi

Că rachiu-i de la Piteşti,

Iar nu ţuică de-a dumneavoastră,

Când bei multă,

Te umfli în burtă,

Faci burta dobă,

Intri după sobă

Şi stai cu greierii la vorbă.

Tot urând, socri-mari,

Vedem că toţi au rămas

Cei de la spate

Cu gurile căscate.

Cei dinainte

Cu gurile înţepenite.

Aduceţi dar un vas cu prune uscate,

Să aruncăm la ieste guri căscate;

Un putinoi cu lapte bătut,

Să le turnăm pe gât;

O strachină cu poame,

Să dăm la ieste cucoane,

Că vedem că au slăbit de foame.

Şi vreo câţiva căţei de usturoi,

Să dam pe la aceşti ciocoi,

Fiindcă au poftit pe la noi,

Mulţi, înalţi, luminoşi,

Bine v-am găsit sănătoşi.

Conocăria adusă mai înainte, precum şi altele, care tot sunt în felul ei, arată ce însemnătate mare dă poporul nostru nunţii şi petrecerilor ei şi cât de frumos îşi spune el simţirile puse în inima lui la căsătorie.

Conocăria, după cum se poate de văzut, este o zugrăvire a rânduielilor nunţii făcută în chipuri foarte atrăgătoare. Fiecare trebuie s-o spuie, că mai rar găseşti în orişice scriere aşa chipuri ca acelea ce sunt date de popor în conocărie. Să trecem la obiceiurile care urmează după rostirea conocăriei. Îndată ce s-a spus conocăria, mireasa prinde a se găti de plecare. Toţi nuntaşii flăcăi scot zestrea ei din casă ş-o pun în căruţă. Fiecare lucru scos, flăcăii îl joacă aruncându-l în sus; când ajung la ladă, fraţii cei mici şi surorile miresei (dacă îi are) se iau de mâna şi nu-l lasă pe mire să ia lada, zâcându-i:

— „Nu-ţi dăm lada, răscumpără pe leliţa". Mirele dă vreo câteva copeici, şi lada se pune-n căruţă cu celelalte lucruri de-ale zestrei. Ş-apoi toată nunta se porneşte la mire acasă.

Înaintea pornirii, soacra cea mică (mama miresei) îi leagă pe nun, pe nună şi pe rudele lor cu şervete. Dacă nunului şi nunei nu le place cu ce îi leagă, apoi ei azvârl într-o parte şervetele şi cer altele. Mirele o aşază pe mireasă şi cu nuna în căruţă, şi miresei se pune-n spate un văl alb împodobit cu horboţele şi lucrat de ea însăşi. După asta, mirele înconjoară de trei ori căruţa miresei şi o loveşte uşor cu harapnicul. Acest obicei înseamnă că mireasa de la părinţi trece sub stăpânirea bărbatului pe care trebuie să-l asculte toată viaţa.

În sunetele muzicii se duc nuntaşii la mire. Acolo îi întâlneşte soacra cea mare cu pâine şi cu sare, cu dulceţuri şi-i pofteşte în casă. Mirele o ia pe mireasă din căruţă şi toţi intră. Aici iarăşi şed la masă şi beau binişor. Apoi, nuntaşii cei ce-au adus mireasa, se împrăştie pe-acasă şi rămâne numai mirele, mireasa, socrii şi nunii. În curând nunii pleacă şi ei acasă şi pe dânşii îi petrec toţi nuntaşii, cu ţiganii, care nu încetează şi tot dau din scripce, cobze şi fluiere. Vorniceii se pornesc prin sat şi, după ce vin, se duc la nuni şi-i aduc iarăşi. Toate acestea se petrec seara. Mirele şi mireasa se pun în capul mesei, alăturea cu dânşii şed nunii. Încep a veni oameni „cu colacii". Fiecare dintre ei aduce câte-o pereche de colaci sau nişte rachiu şi vin. Cele aduse se pun pe masă, iar omul dă mâna cu mirele, pe când un vornicel, ce stă lângă masă, toarnă vin în pahar, îi da mirelui, şi mirele cinsteşte pe om. Acelaşi lucru face şi mireasa, iar omul pune pe masă zece sau cinsprezece copeici, după starea lui.

Când se isprăveşte rânduiala asta, pe care-o fac toţi oamenii poftiţi, ei iarăşi ies afară şi joacă jocul cel mare. Sfârşind jocul, toţi nuntaşii se culcă şi dorm, ca să se scoale în ziua cununiei mai dimineaţa. Adăuza se duc toţi de dimineaţă la biserică ca să fie la toata slujba bisericească de la început (atunci, când se cunună duminica). Unii pân' la cununie nu mănâncă nimic, afară de prescură. Asta dovedeşte destul de limpede că ţăranul nostru basarabean socoteşte căsătoria ca o taină mare de care trebuie să te pregăteşti cu sfinţenie.

Când nunta după cununie se întoarce acasă, pe tineri îi udă cu apă, iar mirele aruncă pentru asta bani. Udarea în obiceiurile nunţii înseamnă dorinţa celor ce udă să fuga tot răul şi toată nevoia de cei tineri, precum fuge apa.

Venind de la biserică, nuntaşii îndată se pun la masă, iar după masă încep jocurile care ţin toată ziua şi se strică numai cu asfinţitul soarelui. Părinţii celei tinere nu iau nici o parte la rânduielile petrecute în casa mirelui, nici la nuntă. Fiica lor, după cununie, se socoteşte dezlipită cu totul de casa părinţilor săi, şi ei nu pot decât de departe să-i vadă nunta. După ce se isprăveşte jocul, vorniceii din nou pleacă prin sat pentru a chema la masa cea mare. Când se întorc, îi hrănesc bine, îi cinstesc şi ei se duc pe-acasă. Slujba lor e sfârşită.

Masa cea mare

Masa cea mare se face în seara acelei zile când se cunună tinerii. Ea este serbarea nunţii de către oamenii mai în stare, de către oamenii însuraţi. La masa cea mare fiecare gospodar poftit trebuie neapărat să fie cu femeia sa. Toţi oaspeţii intră în casa cea mare şi se pun perechi de şed la masa. În mijlocul mesei se începe închinarea colacilor. Ea se face în felul următor: Vreo bătrână ia câte o pereche de colaci acoperiţi c-un prosop sau o basma şi le dă oaspelui cu închinăciune. Iar vreun căsaş (din cei ce se afla în casă), cunoscut ca om vesel, glumeţ şi copt la minte, de obicei spune vreo glumă pe socoteala celuia cui i se închină colacii, râzându-l cu vreun neajuns ştiut de toţi. De pildă, dacă oaspetele este beţiv, glumeţul zice:

— „Am auzit, oameni buni, că este la noi în sat cutare om care nu-i prea obişnuit cu vinul şi rachiul şi cică nu-i prea plac băuturi de astea".

Şi aşa-i trece pe toţi oamenii prin glumele sale, pe când se închină colacii. Închinarea se începe de la nuni. Nunul sărută colacul, iar nuna ia cosinca de pe colac şi se uită cât e de frumoasă. Luând colacii, nunul pune pe un talger vreo 3 sau 4 ruble. Alţi oameni fac aceeaşi, fiecare dă cât poate. După fiecare închinare, mesenii se cinstesc şi bat din palme.