Cauzele care au stat la baza conflictului transnistrean şi evoluţia sa
Filtru pe categorii
  • 2011
  • page views Vizualizări

Cauzele care au stat la baza conflictului transnistrean şi evoluţia sa

Conflictul transnistrean este diferit de celelalte conflicte care au apărut după colapsul sovietic, pentru că la baza lui nu se află un conflict etnic sau religios. Circa douăzeci de ani în urmă, principalele cauze al apariţiei conflictului între forţele separatiste ale regiunii transnistrene şi autorităţile legale ale Republicii Moldova erau tendinţa Centrului Unional de a păstra URSS-ul, iar după destrămarea acestuia - a Federaţiei Ruse de a influenţa noile autorităţi moldoveneşti. Motivul formal al conflictului era acela, că Moldova a adoptat legislația privind limba de stat, ceea ce a condus la o polarizare politică accentuată a societăţii şi la creşterea rezistenţei faţă de inovaţii a unei părţi a nomenclaturii locale de subordonare unională, în primul rînd, de către directorii întreprinderilor complexului militar-industrial din partea stîngă a Nistrului.

Anume în încercarea de a opune rezistenţă luptei pentru autodeterminare naţională a poporului moldovenesc, această parte a aparatului administrativ, în cîrdăşie cu o parte a nomenclaturii de partid, pe care schimbările au luat-o prin surprindere, a început mobilizarea forţelor şi resurselor pentru dezmembrarea teritorială a fostei RSSM şi crearea în raionale estice ale republicii a unui cap de pod pentru a influenţa din exterior Republica Moldova, care era pe cale să devină stat independent. În scopul de a-i atribui acestui conflict socio-politic un caracter etnic, liderii conspiraţiei separatiste anti-moldoveneşti au inventat conceptul de „popor transnistrean”, urmat de speculaţii destul de primitive cu privire la „dreptul naţiunilor la autodeterminare”. E necesar să subliniem, că din punct de vedere al componenţei etnice populaţia din Transnistria nu diferă mult de cea de pe malul drept al Republicii Moldova - în ambele cazuri, majoritatea o constituie etnicii moldoveni.

Trebuie să constatăm, că Legea despre funcţionarea limbilor în RSSM deşi, în general, este echilibrată şi liberală în ce priveşte dreptul minorităţilor naţionale, lege care funcţionează şi în prezent, au fost admise unele excese la aplicarea sa, care au permis să mascheze cu aşa-zisele preocupări ale unei părţi a populaţiei vorbitoare de limbă rusă adevăratul scop al organizatorilor şi al apărătorilor regimului separatist.

Conflictul armat, sub pretextul lozincilor de protejare a drepturilor minorităţilor naţionale, a fost dezlănţuit de către regimul separatist, condus de I. Smirnov după puciul din august 1991, în toamna aceluiaşi an, cu sprijinul comandamentului trupelor districtului militar Odessa, atunci sub conducerea „organizaţiilor sociale” ale acestora a început distrugerea sistematică a organelor guvernamentale centrale şi a structurilor de drept ale Moldovei, în raioanele din stînga Nistrului.

În aceste condiţii, conducerea puțin experimentată, cu tendinţe naţionaliste a tînărului stat moldovean, a considerat că este de datoria sa să prevină divizarea ţării şi a întreprins o serie de măsuri, îndreptate să restabilească ordinea constituţională şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Trebuie să subliniem faptul, că implicarea în conflict a populaţiei din regiunea transnistreană a avut loc nu din cauza urii şi ostilităţii interetnice, ci sub influenţa propagandei agresive anti-moldoveneşti, care permite să caracterizăm conflictul ca pe un conflict politic şi teritorial, cu elemente de conflict al identităţii și elitelor locale.

Cercetînd, fără prejudecăţi, conflictul transnistrean la nivelul premiselor, cauzelor, dar şi a derulării sale, în special la etapa iniţială, este uşor să concluzionăm că separatismul în raioanele de est ale RSSM a fost provocat de politica radicală a conducerii Frontului Popular din Moldova şi a fost creat la ordinul Centrului Unional pentru a păstra Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul URSS şi a nu admite, cum presupunea Moscova unirea cu România. În toamna anului 1990, autoproclamata „Republică Moldovenească Nistreană” a fost sprijinită activ de către adepţii Uniunii Sovietice (A. Lukianov şi susţinătorii săi). Liderii transnistreni au stabilit, de asemenea, multe relaţii şi contacte în cercurile conservatoare ale URSS, apoi Armata a 14-ea i-a dotat cu arme şi echipament militar, oferind astfel asistenţă directă la formarea unităţilor militarizate a separatiştilor.

După cum am subliniat mai sus, tendinţa forţelor separatiste de a uzurpa organele puterii constituţionale pe teritoriile controlate de separatişti cu ajutorul armelor a şi provocat conflictul armat, care a dat naştere violenţelor, extinderii treptate a numărului participanţilor implicaţi şi a altora în conflicte, dar şi a intervenţiei directe militare din afară, în scopul sprijinirii liderilor separatişti. În ciuda faptului că conflictul armat a fost provocat de către separatiştii din Transnistria, Rusia a fost implicată direct în conflictul armat de partea forţelor anticonstituţionale după trecerea sa sub jurisdicţia Armatei a 14-ea, comandată de generalul Aleksandr Lebedi.

În ciuda faptului că în luna august a anului 1992, în zona de conflict au fost introduse forţele pacificatoare tripartite, care au fost dislocate în zona securizată de-a lungul rîului Nistru, Federaţia Rusă a continuat să sprijine separatiştii, iar contingentul militar rus de pe malul stîng al rîului îi asigura cu arme, muniţii, tehnică, echipament, dar şi era pregătit în centrele sale de instruire. Moscova a oferit ajutorul său la crearea băncii transnistrene şi ale altor structuri a formațiunii separatiste.

Cauzele principalele, care au determinat liderii mişcării separatiste din regiunea de est a Republicii Moldova să opună rezistenţă, inclusiv militară, autorităţilor legale ale Republicii Moldova sînt următoarele:

  1. Teritorial-statutare: declanşarea conflictului cu autorităţile constituţionale ale ţării a avut ca obiectiv principal acapararea unei părţi a teritoriului Republicii Moldova, în scopul creării condiţiilor prealabile de desemnare a statutului formaţiunii separatiste ca stat cvasi-independent;
  2. Geopolitice: crearea platformei de presiune politică în scopul menţinerii Moldovei în sfera de influenţă a Rusiei, pentru a preveni presupusa unire cu România, crearea în acest scop a enclavei ruse la frontiera moldo-ucraineană;
  3. Cultural-lingvistice: nemulţumirea minorităţii - vorbitorilor de limbă rusă de introducerea limbii moldoveneşti în calitate de limbă de stat şi necesitatea de a se adapta situaţiei noi, percepută subiectiv ca o pierdere a statutului social cu care au fost obişnuiţi;
  4. Socio-economice: ameninţarea de redistribuire a puterii şi a resurselor economice în regiunea transnistreană;
  5. Socio-ideologice: opunerea de rezistenţă a nomenclaturii de tip sovietic proceselor de democratizare şi încercările lor de a-şi menţine statutul în cadrul vechiului sistem pe teritoriul regiunii;
  6. Etno-demografice: tendinţa de a mobiliza şi a angaja în lupta cu autorităţile legale ale Republicii Moldova colectivele de muncă ale întreprinderilor industriale mari, de pe malul sting al Nistrului, formate, în general, ca urmare a migraţiei forţei de muncă din republicile slave ale URSS;

Într-o astfel de situaţie pentru mobilizarea populaţiei şi atragerea sa în conflict în scopul de a-şi atinge propriile obiective conducerea separatiştilor folosea manipularea etnică la scară largă: reacţia emoţională a vorbitorilor de limba rusă la politica pro-română şi naţionalismul liderilor Frontului Popular, care nu era acceptată şi nu este susţinută de către majoritatea covîrşitoare a moldovenilor astăzi, un truc propagandistic despre presupusa unire a Moldovei independente cu România - propagandă anti-moldovenească făcută în mod deliberat şi cu o anumită finalitate îndreptată spre înteţirea diverselor tipuri de temeri, demonizarea puţinelor organizaţii politice proromâneşti de la Chișinău, ideile unioniste ale cărora nu se bucură de sprijin în societate etc.

Toate aceste acţiuni ale separatiştilor au fost şi rămîn să fie îndreptate spre susţinerea legitimităţii morale a regimului de la Tiraspol, dar şi pentru a adopta unilateral acte juridice de legitimare şi justificare a propriilor activităţi anticonstituţionale şi cu caracter subversiv.

Rusia, care are interese reale în regiune, în scopul menţinerii situaţiei sub controlul propriu pînă la timpuri oportune, foloseşte strategia de a impune comunităţii internaţionale pretinsa dimensiune etnică a confruntării dintre Chișinău şi Tiraspol. În acest caz, regimul separatist, ca purtător de cuvînt al intereselor „grupului etnic ameninţat”, adică a „poporului transnistrean”, are cică drept legal să participe ca parte cu drepturi depline la procesul de negocieri de nivel internaţional. Mai mult decît atît, dacă putem convinge celelalte părţi ale procesului de negocieri de „conflictul inter-etnic”, acest lucru ar justifica într-o oarecare măsură prezenţa ilegală a trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova şi acţiunile Rusiei ca mediator şi garant. Aceasta conform opiniei strategilor de la Kremlin trebuie să acorde legitimitate nu numai pretenţiilor regimului separatist, dar, de asemenea, să justifice formatul existent „de menţinere a păcii”, în zona securităţii de pe Nistru. Anume pe această direcţie sînt construite eforturile diplomatice majore ale Rusiei privind acordarea de statut egal părţilor aflate în procesul de negocieri pentru regimul separatist de la Tiraspol. O asemenea abordare a conflictului ar scoate învinuirile aduse Rusiei, precum că acest stat este de fapt cealaltă parte a conflictului, care, în virtutea acestui fapt, este unul internaţional şi poate fi redus, în realitate, la cotropirea militară de către Rusia a teritoriului unui stat membru al ONU. Populaţia de pe malul stîng al Nistrului este reprezentată de ruşi în proporţie de mai puţin de o treime şi ei trăiesc în pace cu ucrainenii şi moldovenii, ceea ce deja intră în contradicţie cu argumentele Rusiei. În cazul în care conflictul ar fi fost etnic, ar fi fost dificil să se explice coexistenţa paşnică a moldovenilor cu vorbitorii de limbă rusă, care reprezintă nu mai puţin de 60% din populaţia de pe malul drept.

Trebuie să menţionăm aici faptul, că românismul şi dorinţele unioniste ale anumitor lideri din Republica Moldova toarnă abundent apă la moara separatiştilor, făcîndu-i nu cel mai bun serviciu tînărului stat din Moldova la capitolul reunirii celor două maluri ale Nistrului.

În ceea ce priveşte principalele divergenţe dintre Chișinău şi Tiraspol referitor la soluţia de compromis posibilă a problemei transnistrene, putem vorbi în primul rînd de statutul raioanelor din partea stîngă a Nistrului în cadrul Republicii Moldova. Fireşte, problema de recunoaştere a aşa-numitei „Republici Moldoveneşti Nistrene”, nu a fost luată niciodată în consideraţie ca o posibilă soluţie pentru acest conflict. Autorităţile „RMN” încearcă să insiste asupra conceptului inventat de către ei de „stat comun”, care, în viziunea lor poate fi unul unitar, federal şi confederal. Cu varianta unei Moldove unitare Tiraspolul nu este de acord, aşa că sîntem nevoiţi să alegem între federaţie şi confederaţie, însă regiunea transnistreană nu are statut juridic, care i-ar da dreptul să pretindă la mai mult decît o autonomie în cadrul statului moldovenesc.

Analiza documentelor cheie şi a etapelor procesului de negocieri care a început după semnarea de către Republica Moldova şi Rusia a înţelegerilor cu privire la încetarea conflictului armat din vara anului 1992 arată, că timpul a lucrat în favoarea Tiraspolului mai curînd, pentru că le-a permis liderilor regimului separatist să cîştige experienţă în autoguvernare şi să folosească situaţia de conflict ca modalitate de mobilizare a populaţiei, lărgirea bazei sale sociale şi consolidarea puterii politice.

În contextul celor expuse mai sus sîntem în drept să tragem următoarele concluzii:

În primul rînd, confruntarea de mulţi ani dintre statul Republica Moldova şi regiunea separatistă este în esenţă un conflict politico-teritorial şi este rezultatul acţiunilor neconstituţionale de uzurpare a puterii pe teritoriul de pe malul stîng al Nistrului de către grupul radical anti-moldovenesc condus de I. Smirnov, care are un specific al său, fiind pro-rus în ce priveşte orientarea geopolitică.

În al doilea rînd, în ceea ce priveşte natura conflictului - acesta nu este numai unul politic şi teritorial, dar și unul internaţional, în virtutea implicării active de la bun început a Federaţiei Ruse şi a intereselor geopolitice ale altor state, care participă acum la procesul de soluţionare a lui.

Conflictul transnistrean cuprinde diverse pături sociale ale populaţiei, aflate în proces de confruntare în ce priveşte păstrarea sau modificarea statutului socio-politic al statului, valorile social-politice, distribuţia resurselor socio-economice, luarea în stăpînire şi păstrarea poziţiilor de conducere în instituţiile şi structurile puterii de stat.
Scopul final al iniţiatorilor conflictului politico-teritorial sînt resursele, precum puterea de stat, poziţia instituţiilor guvernamentale, statutul politic al marilor grupuri sociale, teritoriilor, regiunilor, valorile şi simbolurile care stau la baza puterii politice în structura socială.

* Integritatea teritorială a statelor pe dimensiunile internaţionale, juridice şi geopolitice
* Conflictul transnistrean – caracteristici şi clasificări
* Analiza sistemică a conflictelor internaţionale
* Interesele pe termen lung şi politica Rusiei în contextul conflictului transnistrean
* Politica Uniunii Europene, a Statele Unite şi OSCE în procesul tentativelor de soluţionare a conflictului
* Interesele Ucrainei şi Transnistriei
* Poziţia României referitor la problema restabilirii integrităţii teritoriale a Republicii Moldova
* Cauzele principale, care împiedică soluţionarea conflictului
* Strategia soluţionării conflictului transnistrean - principii de bază
* Tactica soluţionării conflictului transnistrean 

Localităţile Moldovei şi diasporei

Vrăneşti

Statut:
Sat
Prima atestare:
1613
Populația:
697 locuitori

Vrăneşti este un sat din cadrul oraşului Sîngerei, raionul Sîngerei. Satul Vrănești este situat la distanța de 5 km de orașul Sîngerei și la 105 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 697 locuitori. Prima mențiune documentară a localității datează din anul 1613.

Citeşte mai departe