• 2011
  • page views Vizualizări

Vopsitul cu coloranţi naturali

Lînă vopsită cu coloranţi naturali

Coloranţii naturali după provenienţa lor, sînt de origine vegetală – din plante, de origine animalieră – din moluşte, insecte ş. a. şi coloranţi minerali – luturi albe, roşii, oxizi ş. a. Acestea sînt numite „vopseli”, „boiele”, farbă, culori, iar procesul de vopsire poartă denumirea de „fărbuit”, „vopsit cu buruieni”, „boitul cu buruieni”.

Coloranţii îşi datoresc culoarea unor molecule, numite „cromofore” sau „aducătoare de culoare”.

Printre primele culori – albastru de origine vegetală este „indigo”, colorant extras din plante despre care aminteşte la începutul erei noastre Pliniu cel Bătrân. Începînd cu secolul al XVI-lea – culoarea albastră se va importa din Orient, dar sub formă minerală, care este pînă astăzi cunoscută ca „sineală” sau „albăstreală” pentru rufe sau var.

Coloranţii naturali au avut o circulaţie universală la toate popoarele, purtînd aspecte regionale în dependenţă de plantele care creşteau în zonă, iar începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea aceștia sînt înlocuiţi treptat cu coloranţi − anilini sintetici, chimici.

Coloranţii de origine vegetală se găsesc în plante: rădăcini, frunze, flori, scoarţă, fructe, tulpină şi crenguţe, partea lemnoasă. Colorantul sau substanţa colorantă se extrage prin diferite metode, atît din plante proaspete cît şi din cele uscate.

Cercetările etnografice de teren cît şi ale cercetătorilor botanişti au scos în evidenţă circa 100 de plante din flora Moldovei, care conţin substanţă tinctorială. Totodată au fost înregistrate diferite metode de obţinere a colorantului şi procese de vopsire a firelor de lînă, cînepă, in, bumbac. Se colectează plantele tinctoriale în diferite perioade ale anului. Unele plante cromatice deveniseră în secolul al XIX-lea, în Moldova marfă pentru export. Astfel, în pădurile Chiţcani-Copanca în anii 50 ai secolului al XIX-lea pentru sădirea „scumpiei” erau repartizate 70 desetine de pămînt.

Totodată ţăranii procurau „dreptul” de a colecta scumpia (planta) şi-i exportau în regiunea Podolisk şi Austria.

Scumpia se folosea şi la tăbăcirea şi vopsirea pieilor, vopsitul lînii în verzui, negru ş. a. Substanţe tinctoriale naturale se aduceau şi din alte ţări.

Flora spontană şi cea cultivată din Moldova deţine un număr mare de plante tinctoriale, care au dat covoarelor vechi nuanţe cromatice calde, pastelate. Considerăm, că revenirea la gama şi experienţa utilizării culorilor naturale, ar însemna un pas foarte important de revenire la arta populară autentică. Unele reţete sînt complicate, deseori una şi aceeaşi culoare poate fi obţinută din diferite plante, iar alteori – dintr-o singură plantă − cîteva culori. De asemenea, din ceapă se pot obţine cel puţin 18 nuanţe, cu ceapă s-au vopsit permanent ouăle de Paşte, dar şi lîna. Din cozile verzi de ceapă se obţine culoarea verde, din bulbul de ceapă – galben, din foile uscate – cafeniu. Din diferite părticele ale nucului putem obţine − culoarea neagră, cafenie, verde. Coloranţii naturali se foloseau sub forma soluţiilor apoase, pigmenţilor, utilizîndu-se şi mordanţii.

Din plantele tinctoriale de pe teritoriul Moldovei pot fi obţinute culorile: galben, negru, verde, cafeniu, roşu, albastru şi multiple nuanţe ale lor. Prin urmare, culoarea galbenă se obţine din: pojarniţă sau ceapă, şofran, stejar, nuc, scumpie, păpădie; negru – din coji de nuci verzi, păpădie, urzici. Mai complicată era obţinerea culorii roşii, pentru care se folosea coaja şi lemnul de mere pădureţe sau florile de pojarniţă, frunzele şi florile de sovîrf.

Colorantul depinde mult de perioada de recoltare a plantelor, fiindcă unele plante îşi schimbă proprietăţile tinctoriale în dependenţă de perioadele anului, vopsind, respectiv, în culori diferite. Important este nu numai felul, dar şi condiţiile de uscare a plantelor, mărunţite sau netăiate (la umbră, la soare, în încăperi aerisite etc.) în straturi subţiri pe hîrtie curată, pînză, scînduri, apoi uscate se pun în trăistuţe de pînză.

Una din operaţiile responsabile este extragerea colorantului din plantă. Sînt înregistrate mai multe variante de obţinere a vopselei − unele simple, altele mai grele. Cea mai răspîndită metodă constă în fierberea plantelor în apă (moale) sau într-o soluţie de apă cu „borş umplut” sau zer, zeamă de varză acră, care au rol de mordanţi.

Coloranţii vegetali care pentru vopsire necesită adăugarea unuia sau a doi mordanţi pentru „întărirea şi fixarea culorii” sînt: piatra acră, calaicanul (sulfatul feros cristalizat), piatra vînătă (sulfatul de cupru) ş. a.

În mediul rural întărirea culorilor se făcea, de asemenea, cu mordanţi de origine naturală (zerul, borşul, moarea, leşia de cenuşă ş.a.).

O altă cale de extragere a colorantului din plantă este „macerarea”, atunci cînd planta mărunţită se introduce în apa rece cu un mordant şi se ţine atîtea zile, cît e nevoie pînă se extrage colorantul, apoi soluţia se strecoară şi în ea se pune lîna la vopsit.

Printre plantele tinctoriale cele mai des folosite la vopsirea fibrelor se numărau: arinul negru, roiba, cimbrişorul, corcoduşele negre, sovîrful, prunul, ceapa, drobiţa, răchiţica, pojarniţa (sunătoarea), scumpia, agudul, aliorul, brînduşa, păpădia, salcia, rapiţa, siminocul, socul, ştevia, teiul, urzica, tutunul, nucul, şofranul, viorelele, bozul, arţarul, stejarul, brusturele, cătina, gutuiul, muşeţelul, pelinul, zarzărul, zîrna ş. m. a.

Din cel de-al doilea grup de coloranţi naturali fac parte cei minerali. Ei sînt folosiţi la vopsirea cu coloranţi vegetali pentru întărirea vopselei şi mai des la vopsirea vaselor de argilă în scopul evitării porilor − la anrobarea lor şi ca glazură. Aceştia sînt oxizi de aluminiu, sulfatul feros, potasiul, piatra vînătă, calaicanul ş. a.

Obţinerea aspectului cromatic depinde mult de culoarea naturală a firelor sau  a pînzei, apoi nu fiecare colorant sau mordant se folosea la vopsirea lînii sau a bumbacului. Vopsitul este o artă complicată şi cei, care s-au specializat au fost numiţi „boiangii”, „boiangiţe”. Merită atenţia informaţia despre un colorant de origine animalieră, care în literatură se numea „польский червец”, care se aducea în Moldova. Acesta era un tip de gîndac din care se obţinea culoarea roşu-purpuriu. Din el se producea colorantul atît în Polonia (secolul al XVII-lea), cît şi în Ucraina, se exporta pînă în secolul al XVIII-lea în Europa Apuseană şi era atît de calitativ că concura cu colorantul american „coşenila”. În legătură cu dificultăţile de obţinere a unor coloranţi, îndeosebi a roşului purpuriu, costurile erau extrem de mari. În Basarabia în 1839 – erau 7 vopsitorii, în 1854 – la Chișinău – erau 9 vopsitorii, care se bazau pe lucrul manual. O altă vopsitorie a fost în oraşul Orhei. Costurile pentru vopsit erau mari.

Către sfîrşitul secolului al XIX-lea apar coloranţii chimici şi sintetici, care au influenţat negativ asupra vopsitului cu coloranţi naturali. Continuă să fie folosiţi pigmenţii minerali la producerea ceramicii, însă vopsitul cu plante vegetale a fibrelor textile de lînă aproape a dispărut. Mai continuă să fie folosite unele reţete la vopsitul ouălor de Paşte.

În ultimele două decenii s-au făcut încercări sporadice de a reveni la unele reţete de vopsire cu coloranţi vegetali. S-a reuşit parţial, dar sînt încercări experimentale, particulare, care se limitează adesea la culorile naturale ale lînii (albă, neagră, sură). Pentru a reveni la tradiţiile cromatice ale artei populare moldoveneşti este necesar şi important un program real de identificare a acestor valori seculare, a cunoştinţelor tehnologice, biologice, de tezaurizare, de valorificare şi de promovare a reţetelor populare, acestor adevărate perle de înţelepciune.

Personalităţi

Localităţile Moldovei şi diasporei

Budăi

Statut:
Sat
Prima atestare:
1854
Populația:
1020 locuitori

Budăi este un sat şi comună din raionul Taraclia. Din componenţa comunei fac parte localităţile Budăi şi Dermengi. Localitatea se află la distanța de 28 km de orașul Taraclia și la 172 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 1020 de locuitori. Satul Budăi a fost menționat documentar în anul 1854.

Citeşte mai departe