• 2011
  • page views Vizualizări

Prelucrarea artistică a lemnului

Moară de vînt

Lemnul în natură este materia primă esenţială, care l-a ajutat pe om din vremuri imemorabile să supravieţuiască, oferindu-i posibilitatea de a-şi construi adăposturi, confecţiona unelte şi obiecte necesare. Din motivul că lemnul nu rezistă la umezeală şi arşiţă, obiectele făcute din lemn au dispărut fără a lăsa urme şi mărturii evidente despre istoria valorificării lui. Unele descoperiri arheologice atestă amprente ale obiectelor din lemn pe teritoriul din sud-estul Europei lucrate cu circa VII milenii în urmă. Au fost găsite rămăşiţe a locuinţei din lemn, forme de paturi, mese, mijloace de transport cu două roţi, luntre scobite în trunchi de copac, unelte pentru prelucrarea lemnului. Xenofon, Ovidiu amintesc în scrierile lor despre diferite obiecte de lemn la geto-daci.

Prelucrarea lemnului a continuat să rămînă o îndeletnicire de bază a bărbaţilor pe parcursul tuturor timpurilor. Terminologia multor obiecte din lemn mărturiseşte convingător despre vechimea meseriei prelucrării lemnului. Uneltele de fier pentru prelucrarea lemnului găsite de arheologi, denotă faptul că din evul mediu timpuriu în branşa meşterilor lemnari au existat diferite specializări. Aceştia erau: strungarii, dulgherii, butnarii, rotarii, tîmplarii, podarii, blidarii, albierii, crucerii, spătarii, covătarii, fusarii, lingurarii etc.

Înaintaşii noştri erau preocupaţi şi de valorificarea artistică a lemnului, fapt demonstrat de dezvoltarea ornamenticii populare, utilizarea continuă a motivelor geometrice (rombul, cercul, linii văluroase, frînte sau curbe, zimţi, motivul şarpelui, rozete, stele, etc.).

Categorii de lemn şi însuşirile lor

Cele mai frecvent utilizate soiuri de lemn erau: salcîmul, frasinul, stejarul, cornul, nucul, gorunul, cireşul, bradul, pinul, şi a.

Cunoştinţele despre calităţile lemnului se transmiteau urmaşilor. Se ştia, că gorunul – o specie a stejarului, rezistent la umezeală, elastic ca structură a lemnului se foloseşte la confecţionarea doagelor. Fagul, care este un lemn tare, era folosit ca material de construcţie, unelte, mobilă etc. Carpenul, cu toate că e lemn tare şi dens, putrezeşte repede, se prelucrează greu, se utilizează la confecționarea uneltelor de lucru. Frasinul era bun pentru butucii de la roată, loitre, inimi de car, doage. Cornul este un lemn tare, care servea la prelucrarea obiectelor tari, dinţilor de spată, cuielor etc. Cele mai frumoase piese de mobilier se confecţionau din lemnul de nuc, iar din cireş – cele mai uşoare ploşti pentru băutură, linguri, lemnul de paltin servea pentru obiecte mici, instrumente muzicale, etc.

Copacii se tăiau toamna sau iarna, după căderea frunzelor, se descojeau, lăsîndu-se vîrful cu frunze ca să extragă seva din tulpina copacului. Tăierea copacilor cuprindea un şir de operaţii: tăierea, curăţirea de crengi, cojirea, uscarea, prelucrarea.

După tăierea copacilor, pentru a putea lucra din ele anumite obiecte, lemnarii aveau grijă să usuce lemnul şi să prevină apariţia cariilor. Pentru aceasta se foloseau un şir de metode: pentru anumite scopuri lemnul se decojea, se trecea prin foc – „pîrlindu-l”, alteori îl urcau în pod şi-l afumau de la 0,5 – 1 an de zile, sau îl uscau în aer liber ferit de soare pînă la 3 ani. Pentru confecţionarea detaliilor mijloacelor de transport, roţi, butuci – lemnul se ţinea cîteva luni în gropi umplute cu gunoi de la vite (Plinius cel Bătrîn scrie că aceeaşi modalitate era utilizată în vechiul Egipt).

Reieşind din necesităţile de obiecte casnice ale populaţiei şi din bogăţia pădurilor pe teritoriul nostru, pe parcursul timpului lemnarii s-au specializat în confecţionarea diverselor articole. Termenul lemnar este un nume generic. Lemnarii se ocupau de construcţia caselor şi în funcţie de obiectele confecţionate s-au desprins un şir de meşteri specializaţi în împodobirea casei, confecţionarea mobilierului ţărănesc, ustensilelor şi uneltelor de lucru, vaselor şi accesoriilor de bucătărie, mijloacelor de transport terestru şi acvatic, etc.

Uneltele meşterilor lemnari

Încă din vechime au fost create şi utilizate un şir de unelte, care se foloseau în funcţie de tehnica de confecţionare a obiectului.

Pînă la apariţia în secolul al XIX-lea a fabricilor şi maşinilor cu aburi de tăiere a lemnului, uneltele de tăiere şi prelucrare a lemnului au fost confecţionate manual şi prezentau: topoare de diferite mărimi, de tăiat şi de despicat, securi de diferite lăţimi, ferăstrăie de mînă cu pînză lungă și cu două mînere, suporturi pe care se aşează lemnul în timpul lucrului – „capră”, beschie, compas, ţărcălău, sfredelul, priboiul, tesla, cioplitorul, rîndeaua, gealăul, dălţi, ciocanul, maiul de lemn, etc.

În dependenţă de funcţiile şi operaţiile executate de uneltele menţionate, practic în fiecare grupă existau mai multe varietăţi, de exemplu: bărdiţă de bătut draniţa, bardă cu coasă lungă, bardă lată, bardă de feţuit, bărdoaie, bardă mică; sau – topor cu coadă lungă la tăiatul lemnelor, la cioplit, topor de crăpat butuci, topor cu gît scurt, etc.

Cît priveşte domeniile de activitate a meşterilor lemnari este interesant faptul folosirii măsurărilor pentru corectitudinea lucrărilor: folosirea firului cu greutate de plumb, controlul direcţiei verticale şi orizontale se făcea cu „nivelul cu bulă de aer” (cumpănă), unghiurile se trasau cu „colţarul”, cercurile se măsurau cu compasul (în caz de lipsă a lui se făcea cu aţă şi un chiron). Dulgherii foloseau măsuratul cu degetele, latul palmei, palma, pasul, cotul, cu aţa.

Obiecte de lemn produse de meşteşugarii lemnari

1) Elemente constructive de lemn ale locuinţelor umane (poduri la case, costoroabă, căpriori, chingi, grinzi, tîrnaţ, verandă, foişor sau tindă, balcon, frontoane, dantele şi stîlpi decorativi, uşi şi ferestre decorative, acoperişul de şindrilă, coloane, etc.);
2) Garduri şi porţi de lemn (din nuiele, din ţăruşi, din leaţuri, din beţe); porţi mari; porţi mici, portiţă, porţi acoperite, porţi sculptate, porţi înfundate etc.;
3) Elemente de lemn la construcţia fîntînilor: frontonul fîntînii, ciuturi la fîntînă, strejele fîntînii, zidurile (gardul de la fîntînă, acoperişul fîntînii, ulucul, scaunul de la fîntînă, obiecte de cult etc.);
4) Mobilier ţărănesc:

a) Lada pentru păstrarea îmbrăcămintei, scrin sau sunducuri pentru pînzeturi, lăzi de zestre în care se păstrau cele mai bune haine ale fetei şi ţesăturile de zestre. Lăzile de zestre se înfrumuseţau prin cioplire, scobire, vopsire, avînd diferite motive ornamentale simbolice;
b) Paturi şi laviţe folosite pentru odihnă şi somn;
c) Mese joase – rotunde, mese înalte (cu tăblie dreptunghiulară, rotundă), masă cu dulăpior,
d) Scaune, bănci cu spetează, osloane, culmi de haine, taburete, cuiere de haine, grinzi, poliţe, blidare de perete, colţar, dulăpior, etc.;
e) Leagăne pentru copii – suspendate, leagăne aşezate pe podea, albie scobită în trunchi de copac, leagăne portative pentru a purta copilul în spate. Leagănele portative sînt uşoare şi frumos decorate;
f) Categorii de obiecte necesare în casă, în gospodărie etc. Obiecte de păstrat produse alimentare, de pregătire a bucatelor (funduri, piuliţe, melesteu, citoare, toporişti, păhăruţe, căuşe etc.), furci de tors (furci de brîu, furcă cu talpă, furcă cu scăunaş, furci cu coarne etc.), spete de ţesut, vergi de la sulul de ţesut, linguri, blide, albii, fuse de tors, străchini de lemn, baniţe, site; piese de măsurare – dimirlie;
g) Instrumente muzicale din lemn: fluiere, tilinci, flaute, cavale, clarnete, buciume, cimpoi;
h) Unelte agricole – furci de fîn, greble, îmblăcie etc.;
i) Obiecte ale dogarilor, care se divizau în butnari sau dogari, văsari sau ciubărari, care confecţionau un şir de instrumente de lucru pentru fabricarea butoaielor, putinelor, vaselor de băut, doniţelor, cofelor, căuşelor, ciuturelor, găleţilor, tocitoarelor, ciuberelor, sărăriţelor;
j) Piese legate de mijloacele sau vehiculele tradiţionale de transport, executate de meşterii rotari (roţi, leuci, obezi, butuci, spiţe, coşuri de căruţe, furgoane, leici etc.).

Din analiza mărturiilor istorice şi a datelor etnografice colectate pe teren şi a terminologiei pieselor din lemn rezultă că străvechea îndeletnicire a prelucrării lemnului era practicată de bărbaţi, rămînînd una dintre ocupaţiile lor de bază, care a supravieţuit în satele Moldovei datorită materiei prime naturale utilizate, frumuseţii structurii şi gamei calde a lemnului, a miresmelor plăcute şi sănătoase emanate de lemn.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Druţa

Statut:
Sat
Prima atestare:
1612
Populația:
446 locuitori

Druţa este un sat din cadrul comunei Pociumbeni, raionul Rîşcani. Localitatea se află la distanța de 28 km de orașul Rîșcani și la 194 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 446 de oameni. Satul Druța a fost menționat documentar în anul 1612.

Citeşte mai departe