04 ianuarie 2011, 10:25 views 15122

Începuturile Ţării Moldovei în actele maghiare

În virtutea circumstanţelor istorice (formarea relativ tîrzie a unei cancelarii de stat funcţionale), politice (tendinţele expansioniste ale regatului maghiar reflectate chiar în actele ungureşti), istoricii, etnologii, specialiştii în drept pot stabili cu certitudine cadrul cronologic, gradul de instituţionalizare, etapele statornicirii organizaţiei politice, naţional-teritoriale supreme pe pămînturile Сarpato-Nistrene, apelînd la actele oficiale ce se păstrează în arhivele Ungariei, Poloniei. Primii istorici moldoveni nu puteau să nu recurgă la sursele străine, căci numai acolo se află datele necunoscute tradiţiei locale. Pe această cale au fost descoperite informaţiile din actele, cronicile ungureşti, ce atestă urmările campaniilor maghiare la răsărit de Carpaţi, rezultatele acţiunilor voievodului maramureşean Bogdan.

Premisele constituirii şi intrării în istorie a formaţiunii politice, naţional-teritoriale şi administrative de sine stătătoare cu numele Moldova pot fi urmărite, examinînd documentele vechi ale curiei papale, Patriarhiei de Constantinopol, după actele oficiale păstrate la Lvov, Cracovia, Moscova, Varşovia... Dar, „cele mai vechi menţiuni scrise certe despre Ţara Moldovei se găsesc inserate în documentele emise de cancelaria regală a Ungariei la 20 martie din 1360 (Terra Moldvana), şi 21 februarie 1365 (Terra Molduana sa Moldvana)”.

Actul cancelariei regale a Ungariei din 20.03.1360 dezvăluie anumite laturi principiale ale perioadei premergătoare apariţiei Statului Moldovenesc. Menţionînd meritele lui Dragoş în vederea „restaurării (readucerii) Ţării noastre a Moldovei” (restauratione Terra nostra Moldavanae)”, Ludovic de Anjou, regele maghiar, subliniază „osîrdia depusă pentru a readuce pe volohii rebeli” (olachos rebellantes) pe calea stabilită a fidelităţii coroanei ungare”. Considerînd voievodatul format către mijlocul secolului al XIV-lea în bazinul rîurilor Bistriţa, Moldova şi Suceava, posesiune proprie, regele ungar în repetate rînduri a întreprins expediţii de pedepsire contra moldovenilor şi a căpeteniei lor, „infidelul” voievod Bogdan. Biograful regelui Ludovic de Anjou, cronicarul Ioan de Kukullo consemnează desele, aproape în fiecare an, campanii ale ungurilor, îndeosebi, împotriva moldovenilor „movit exercit um contra aemulos et rebelles et saepius contra rachenos et moldavanos”. Fragmentul dat fiind inserat înainte de informaţiile despre succesul lui Bogdan din Moldova este firesc să considerăm că întreprinderile armate împotriva moldovenilor au avut loc în perioada premergătoare venirii lui Dragoş şi Bogdan de peste munţi, deci înainte de 1359.

Înăsprirea regimului fiscal regal, lezarea drepturilor naţionale au făcut să se strămute în ţinuturile de la răsărit de Carpaţi, nu numai familii şi sate, dar şi întregi voievodate maramureşene. Către sfîrşitul domniei regelui Carol Robert (1308-1342) în Ungaria, Bogdan din satul Cuhea a devenit voievod al Maramureşului, însă odată cu venirea la tronul maghiar a lui Ludovic de Anjou, Bogdan a căzut în dizgraţie: autorităţile regale au început să-l persecute, caracterizîndu-l „quondam woyevoda Maramarosio, noster infidelis” (infidelul fostul voievod al Maramureşului). În documentul regal din 15.09.1349 Bogdan este numit „quondam vayvodae nostre infidelis notorii” (necredincios notoriu). Presiunile şi persecuţiile la care era supus în permanenţă l-au constrîns pe voievodul volohilor din Maramureş Bogdan să se strămute împreună cu apropiaţii şi supuşii săi la răsărit de Carpaţi, unde erau voievodatele lui Sas şi Balc, potrivit unor istorici. Cronicarul maghiar I. Kukullo notează: „Bogdan wayvoda olachorum de Maramorosio coadunatis sibi olachis eusdem districtus, in terra Moldaviae, coronae Hungarjae subiectam, sed a multo tempore propter vicinitatem tartarorum, habitatoribus distitutem, clandestine recessit” (Bogdan voievodul volohilor din Maramureş, adunîndu-şi volohii districtului său a trecut în taină în Ţara Moldovei, supusă coroanei ungare, dar care din cauza vecinătăţii tătarilor, demult părăsită de locuitori).

Afirmaţia despre o oarecare pustiire a ţinuturilor est-carpatice nu este acoperită de dovezi. Bogdan nu ar fi putut, mai ales, împreună cu volohii din districtul său, să treacă deschis Carpaţii, măcar şi pentru faptul, că aflînd despre aceasta, regele l-ar fi împiedicat. Pe de altă parte, strămutarea făţişă ar fi permis lui Sas şi Balc, voievozi în părţile nordice carpato-prutene, supuşi ai regelui maghiar, să organizeze împotrivire. Rezultatul deselor campanii militare ale armatei regale contra Moldavanos, contra Terrae Moldovanae a fost defavorabil pentru curtea maghiara: „Balc, fiul lui Sas, voievodul nostru maramureşean (...), părăsindu-şi şi lăsînd în urmă părinţii săi scumpi şi foarte multe rude ca şi toată averea lui a venit din Ţara noastră Moldovenească în regatul nostru al Ungariei...”.

Evident, Bogdan nu ar fi rezistat, dacă alături de el ar fi fost numai volohi din districtul său. Voinţa şi bărbăţia voievodului Bogdan, eforturile sale la apărarea sferei de existenţă de hegemonia maghiară, de năvălirile tătare au adunat în jurul său, în jurul voievodatului Moldova întreaga populaţie  ̶ volohă, rusină din ţinuturile nordice est-carpatice. Numai unindu-se ei şi-au putut apăra pămînturile, comunitatea, libertatea. Caracterizînd situaţia de la est de Carpaţi pe baza legendelor moldoveneşti, evidenţiind ştirea din „Cronica moldo-polonă” (1352— 1564): „Dragoş a descălecat împreună cu moldovenii din Ţara Ungariei”, atare text este o indicaţie că prin etnonimul moldoveni se denumea în mod stabil populaţia de la răsărit de Carpaţi.

Desigur, legendele etnogenetice, prezentînd „unul dintre cele mai caracteristice elemente ale culturii din perioada dată”, reflectă, într-o măsură sau alta, procesul complex de apariţie şi statornicire a comunităţii date, în virtutea faptului că „tradiţiile etnogenetice nu exista în afara etnosului şi a conştiinţei etnice”. Astfel zis, legendele etnogenetice, eponimice (despre apariţia denumirii unui teritoriu, stat) se nasc şi se răspîndesc numai atunci cînd au impus şi altora numele său.

Formarea statului este condiţia definitivă pentru afirmarea denumirii etnice a unei comunităţi de pe un teritoriu hotărnicit, pentru evidenţierea deosebirilor sale faţă de alte colectivităţi. Apariţia şi consolidarea statului, însuşirea conştientizată de către întreaga populaţie a denumirii etnice comune constituie două laturi, ce se completează reciproc, ale conştiinţei naţional-statale. Afirmarea şi continuitatea conştiinţei naţionale a moldovenilor este indisolubil legată de convingerea că anume ei au creat statul pe teritoriul cu numele Moldova. Iar convingerea apartenenţei la comunitatea cu numele moldoveni, la Ţara Moldovei este garanţie a consolidării, păstrării şi continuităţii Statului Moldovenesc.

Încercările necontenite, lupta pentru apărarea moşiei comune de diferiţi pretendenţi au consolidat populaţia din nordul ţinuturilor Carpato-Prutene, a unit-o în jurul voievodatului Moldova, i-au înrădăcinat conştiinţa responsabilităţii faţă de soarta comunităţii moldoveneşti, de „Ocina noastră a Moldovei”.


În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?

Localitățile Republicii Moldova
Statut:
Sat
Prima atestare:
1637
Populația:
434 locuitori

Buteşti este un sat din cadrul comunei Camenca, raionul Glodeni. Localitatea se afla la distanţa de 10 km de orașul Glodeni şi la 178 km de oraşul Chișinău. onform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 434 de oameni. Satul Butești a fost menționat documentar în anul 1637.

Biblioteca
Biblioteca electronică a site-ului www. moldovenii.md conţine cărţi, documente, materiale audio şi video, privind istoria și cultura.