Balade
  • 2010
  • page views Vizualizări

Balade

Balada "Miorița"Baladele constituie eposul cîntat de factură nuvelistică. Baladele moldoveneşti sînt nişte poeme epico-lirice (care ajung pînă la o mie de versuri), dar pot fi şi  mai scurte.

Cercetătorii literari şi folcloriştii consideră balada o veritabilă perlă a folclorului moldovenesc şi a celui românesc. În unele zone circulă în calitate de colindă. În folcloristică termenul de baladă a fost introdus de Vasile Alecsandri, în colecţia de Poezii poporale. Balade. (Cîntece bătrîneşti). Cea mai populară este balada pastorală „Mioriţa”. Unii cercetători consideră că balada „Mioriţa” a apărut în secolele XII-XIII şi constituie unul dintre cele mai vechi izvoare, care certifică apariţia etnonimului „moldovean”.  Există foarte multe variante ale baladei „Mioriţa”, spre exemplu în 1930 Ion Diaconu a înregistrat în zona Vrancei şi a publicat 91 variante ale „Mioriţei”. Cunoscutul folclorist român Adrian Fochi a elaborat o monografie solidă, incluzînd în ea 930 de documente, dintre care 702 constituie texte depline ale „Mioriţei”, 123 sînt fragmente, iar 130 date despre răspîndirea ei.

În Republica Moldova folcloristul Andrei Hîncu timp de 40 de ani a studiat balada şi a editat un volum consistent despre creaţia populară orală. Pînă nu demult se considera că balada „Mioriţa” nu a avut circulaţie pe teritoriul de peste Nistru, dar A. Hropotinschi a înregistrat încă o variantă a baladei, care diferă de cea clasică a lui Vasile Alecsandri şi care modifică circulaţia geografică a baladei.

Tema baladei „Mioriţa” e o drama păstorească din zona carpato-dunăreană. Subiectul e simplu: conflictul se iscă între trei ciobani. Moldoveanul e mai ortoman, mai înstărit, mai dibaci şi mai norocos. „Al doilea” şi „al treilea” din invidie au hotărît să-l omoare „pe la apus de soare”. O mioriţă năzdrăvană îi comunică ciobanului vestea despre complotul pus la cale. Iată prima semnificaţie a baladei − confruntarea dintre bine şi rău. Noi nu cunoaştem, dacă mîndrul ciobănel a fost omorît, dar ştim atitudinea lui față de moarte. Aceasta e cea mai interesantă parte a baladei, cea mai apropiată sufletului cititorului, care provoacă compătimire faţă de soarta ciobanului moldovean. Partea lirică, care urmează după cea epică,  conţine testamentul ciobanului şi rugămintea lui de a o împăca pe măicuţa bătrînă „cu brîul de lînă”.

În majoritatea variantelor aceasta este încheierea acţiunii. În unele variante (Adrian Fochi, Grigore Tocilescu, Ovid Densuseanu) cauza omorului nu este însuşirea oilor, ci faptul că el nu şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de turmă. Figurează şi versiunea că acest conflict poartă un caracter erotic. Întrucît tradiţia păstorească interzice cu stricteţe prezenţa unei femei la stînă, cei doi hotărăsc să-l omoare pe al treilea, care a hotărît să se însoare. Văzîndu-şi sfîrşitul apropiat, el cere să fie îngropat lîngă stînă. Sensul baladei a provocat multiple discuţii în contradictoriu. S-a stabilit că poezia ei exprimă împăcarea cu destinul. Unii savanţi din prima jumătate a secolului trecut au văzut în resemnatul cioban din „Mioriţa” o trăsătură psihologică de caracter a moldoveanului.

Aceste idei au fost combătute de savanţii H. H. Stahl, Constantin Brăiloiu, Аndrei Hîncu, care au reacţionat destul de violent şi au interpretat balada în contextul ritualurilor căsătoriei de după moarte, caracteristice pentru multe regiuni din Moldova şi România. Păstorul nu e în stare să-şi schimbe destinul, dar el transformă moartea într-o nuntă mistică de proporţii cosmice, iar aceasta îi permite să triumfe în faţa destinului. Simbolurile, prezente în „Mioriţa”, îşi au obîrşia în ritualurile şi credinţele legate de căsătoria postmortuară. În baladă ele sînt şlefuite pînă la perfecţiune artistică. „Mioriţa” a fost tălmăcită în cîteva limbi străine. Prima traducere îi aparţine lui Jules Michelet în franceză şi  a fost publicată în 1854 la Paris. Balada e dificil de tradus în formă poetică adecvată, deoarece multe imagini îşi pierd sensul şi farmecul iniţial. În limba rusă primul traducător al „Mioriţei” şi  a baladei „Meşterul Manole” a fost Iurii Kojevnikov (1922-1992). Iu. Kojevnicokov compară sarcina traducătorului cu cvadratura cercului: străduindu-se să se apropie cît mai mult de original, traducerea totuşi niciodată nu se va contopi cu el, „nici nu poate nădăjdui, însă el poate spera că opera tradusă de el va avea o viaţă de sine stătătoare deja în stihie lingvistică, maternă pentru ea”. Mai tîrziu balada a fost tradusă de Vitalie Baltag şi Alexandr Brodski, dar această e o altă temă, care va fi pusă în discuţie.  

„Meşterul Manole”  în folclorul moldovenesc este eroul central al baladei, pe care Vasile Alecsandri a numit-o „Monastirea Argeşului”. La comanda lui Negru-Vodă, Manole cu nouă meşteri mari, calfe şi zidari, încep a zidi, dar ceea ce fac ziua, noaptea se surpă. Manole, amărît, îşi întrerupe munca, se culcă şi visează  că un glas din cer îl sfătuise să pună în zid o nevastă sau soră, care prima va veni dimineaţă cu demîncare. Dis-de-dimineaţă Manole urcă pe schele şi o vede prin cîmp pe Ana, nevastă-sa. Oricît s-ar ruga el la Domnul să trimită vînt, ploaie şi furtună, ca s-o oprească din cale, dragostea Anei învinge obstacolele şi ea ajunge la Manole. Meşterii se bucură, o iau cu glume şi o pun în zid. Manole cu propria mînă înalţă peretele, oricît l-ar implora iubita lui soaţă cu lacrimi de sînge. Manole rezolvă dilema dintre dragoste şi datorie, alegînd-o pe ultima. Negru-Vodă se bucură la vederea mîndrei mănăstiri, dar făloşii meşteri se autocondamnă, zicînd că ar fi în stare să construiască o mănăstire şi mai frumoasă. Orgoliul domnesc nu le permite să-şi realizeze visul, meşterii sînt lăsaţi pe acoperiş fără schele, îşi fac aripi din draniţă, zboară şi pier, iar din locul unde cade Manole izvorăşte apă lină-cristalină, ca lacrimile credincioasei Ana. Pentru mulţi scriitori a servit drept inspiraţie în crearea unor drame.

Studii fundamentale despre baladă au publicat Lazăr Şăineanu (1896), Petru Caraman (1934), Mircea Eliade (1979), Gheorge Vrabie (1966), Аndrei Hîncu (1977), V. Ivanov. Bătăliile ştiinţifice cu privire la baladă nu încetează un secol şi jumătate. E limpede doar un lucru: „Fabula baladei se întemeiază pe naraţiunea mitopoetică despre zidarul, care şi-a jertfit soţia, punînd-o în zidul clădirii sau al cetăţii, iar în altă variantă, trimiţînd-o sub podul în construcţie, unde meşterii au omorît-o. Motivul dat, care se presupune a fi un prototip istoric, coboară spre ritualul arhetip al jertfei zidirii. E cunoscut în perioada destul de timpurie în Balcani din sursele bizantine. Ele vorbesc despre omorul unei neveste sau fete, corpul cărora e zidit în fundamentul construcţiei” .

Folcloristul Andrei Hîncu a divizat textele în „balade tradiţionale” şi „balade noi”. Printre cele tradiţionale locul întîi îl au „subiectele păstoreşti”: „Fata şi şarpele”, „Ciobanul, care a pierdut oile”, „Mioriţa”, „Ciobanul şi hoţul” ş.a. Pe celelalte le-a inclus în compartimentul „balade generale” („Holera”, „Soarele şi Luna”, „Voichiţa”, „Femeia vîndută”, „Ilincuţa”, „Chira”, „Chiralina”, „Rada”, „Săracul şi bogatul” şi multe altele.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Bahu

Statut:
Sat
Prima atestare:
1907
Populația:
557 locuitori

Bahu este un sat din cadrul comunei Săseni, raionul Călăraşi. Satul Bahu se află în valea rîulețului Bahu, afluent stîng al rîului Cula, la distanţa de 40 km de orașul Călăraşi și la 69 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 557 de oameni. Localitatea este menționată documentar în anul 1907.

Citeşte mai departe