Uciteli Efim

Uciteli Efim - operator şi regizor sovietic de cinema.

S-a născut la 15 (28) octombrie 1913 în oraşul Tiraspol, Moldova. Tatăl lui Efim Uciteli era culegător-tipograf la ziarul „Ţinutul Nistrean”, casa lor se afla pe strada Clopotniţei. În familie erau în total 5 copii, Efim avea un frate mai mare şi trei surori. Chiar dacă familia era numeroasă salariul tatălui a permis pînă în 1917, tuturor copiilor din familie să înveţe. După ce în anul 1918 murise tatăl lor, familia o ducea material mai greu. Fratele mai mare a lui Efim s-a dus la 14 ani să lucreze, ca să-şi ajute familia. Sora mai mare a lui Efim lucra casieriţă la cinematograf. Întreaga familie iubea filmele, iar zilele cînd plecau la cinematograf erau adevărată sărbătoare, mai ales pentru Efim, care adesea se furişa fără bilet, nu erau destui bani pentru toţi. Îi plăceau în mod deosebit filmele cu Maria Linder. Iată ce-şi amintea Efim Uciteli: „Eram foarte pasionat de cinematograf atunci. Pătrundeam în sala cinematografului, prin ieşirile de urgenţă, mă ascundeam după scaune, într-un cuvînt, foloseam orice oportunitate cunoscută de fiece băieţandru… Pe cînd eram copil eram o figură foarte curioasă, chiar dacă creşteam pe timpul foamei, eram grăsuţ spre uimirea tuturor, dar mai ales a mătuşilor mele care erau încîntate. Pentru faptul ca eram plinuţ am fost poreclit „Fimca-Dovleacul”… Mai eram şi un împătimit al teatrului de amatori în şcoală. Odată la parada de 1 mai … eram în rolul unui negru-negru. Negrii – rasa subjugată – iar eu plinuţ cu ochelari, altfel nu vedeam nimic, căci eram miop. Îmi plăcea la nebunie viaţa de actor. Alături de casa noastră pe strada Clopotniţei, pe locul fostei închisori, se afla Teatrul de Vară. Astfel teatrul concura în sufletul meu cu cinematograful. Mary Pickford şi Gary Pihl îi aveau concurenţi pe Mariţa şi Baronul ţiganilor ... Eu însumi încercam să joc pe scena, să cînt, şi nu ştiam încă, care va fi alegerea mea cinematografia sau teatrul”. Fiind entuziasmat de tot ce însemna cadru, Efim, citind în ziarul „Pravda pionerească” articolul „Cum sa faci un aparat de fotografiat”, s-a arătat extrem de interesat de idee, aşa că şi a făcut de sine stătător un aparat de fotografiat dintr-un obiectiv vechi. Acum, avea posibilitatea să facă fotografii interesante. La expoziţia de fotografii ale copiilor, a fost distins cu premiu pentru un aparat foto confecţionat de sine stătător şi pentru fotografii de calitate. Pe cînd era absolvent al clasei a şaptea, şefa detaşamentului de pionieri, a anunţat despre existenţa a două îndreptări la studii la Şoala profesională de operatori de la Leningrad, Efim a acceptat bucuros şi a plecat împreună cu prietenul şi colegul său de clasă Efim Peciul, căci visa să absolvească Institutul Teatral şi să facă carieră în actorie.

Apoi devine student la Institutul de Inginerie Cinematografică din Leningrad, pe care-l absolveşte în anul 1935. În acelaşi an a început să lucreze la studioul de cronică cinematografică de la Leningrad. Tînărul regizor debutează cu filmul documentar „Sărbătoare în tundră” în anul 1937.

Înainte de război, în 1940, au apărut încă două documentare ale lui E. Uciteli – „Pămînt estonian” şi „Linia Mannerheim” (regizor Valerii Solovţov). Uciteli era atunci cameraman. Apoi a început Marele Război, pentru Apărarea Patriei şi devine operator pe front. În anul 1942 a început să filmeze împreună cu Roman Carmen, Nicolai Komarevţev şi Valeii Soloviov pelicula „Leningradul în luptă”. Acesta a fost primul film de lung metraj, la care Efim Uciteli a lucrat nu numai în calitate de operator, ci şi de regizor. Toate cele 900 de zile ale Blocadei Leningradului Uciteli le-a petrecut filmînd. Pentru filmul „Leningradul în luptă”, creatorii săi au fost distinşi cu Premiul de Stat (Stalin), de gradul întîi în anul 1943.

În timpul războiului operatorul Efim Uciteli a filmat apărarea eroică a Leningradului. În anul 1944 a realizat documentarul „Spargerea blocadei Leningradului”. Cadrele filmate de către E. Uciteli pe front au fost incluse în documentarul „Berlin”, „Parada Victoriei” (ambele filmate în anul 1945) ş.a. Filmele „Leningradul în luptă” şi „Lagărul morţii Klooga” (1944) au fost demonstrate, la procesul de la Nuremberg ca documente ale acuzării.

Din anul 1964 conduce prima asociaţie de creaţie a studioului „Lenkinohronica”. E. Uciteli a filmat circa 50 de filme documentare, reportaje pentru reviste video, ediţii speciale de cronică cinematografică. Ele reflectă viaţa ţării sovietice timp de aproape 40 de ani, istoria ei, preocupările şi realizările acesteia. Filmele lui E. Uciteli – sînt, în primul rînd filme, despre oameni, despre viaţa lor, despre creaţia oamenilor talentaţi. Tema Leningradului l-a preocupat în mod deosebit întotdeauna, s-a întors din nou şi din nou la acest subiectul despre oraşul devenit acum natal, cu care literalmente i-a fost dat să treacă prin foc şi pară. Medita constant asupra sorţii oraşului, istoriei lui, oamenilor lui, îşi exprima viziunea asupra oraşului modern, ăşi depăna amintirile despre război. Astfel Leningradul apare vesel, festiv, luminos, dar şi Leningradul în doliu, care-şi deplînge pierderile, oraşul plin cu drapele sau oraşul învăluit de ploaia rece, de ceaţă, de ninsoarea uşoară, şantierele de construcţii ale Leningradului, uzinele sale enorme, soarta clasei muncitoare din Sanct-Petersburg − toate acestea devin obiecte ale reflecţiilor sale în filmele documentare. Primii paşi spre filmul documentar au fost făcuţi la începuturile cinematografiei, iar Efim Uciteli poate fi considerat unul dintre întemeietorii cinematografiei documentare.

A decedat la 18 august 1988 la vîrsta de 74 de ani la Leningrad. Este înmormîntat la cimitirul Serafimovk din Sanct-Petersburg.

Premii şi titluri: Premiul Stalin pentru filmul „Leningradul în luptă” - 1943; Premiul de Stat al RSFSR al „fraţilor Vasiliev” i-a fost acordată în anul 1967 pentru o serie de filme despre Rusia: „Caracterul rus” − 1957, „Fiicele Rusiei” − 1959, „Pace casei tale” − 1960, „Cîntecele Rusiei” – 1963; Medalia de argint, A. Dovjenko pentru filmul „Graniţa” − 1973; Ordinul Lenin − 1973; Artist al poporului din URSS − 1976; Ordinul Revoluţiei din Octombrie − 1983; Ordinul Marelui Război pentru Apărarea Patriei de gradul I − 1985; Ordinul Marelui Război pentru Apărarea Patriei gradul II − 1986; Ordinul Steaua Roşie − 1987.

Filmografia:
Operator:
„Sărbătoare în tundră”, 1937,
„Linia Mannerheim”, 1940,
„Pămînt estonian”, 1941,
„Leningradul în luptă”, 1943,
„Lagărul morţii Klooga”, 1944,
„Spargerea blocadei Leningradului”, 1944,
„Berlin”, 1945,
„Parada Victoriei”, 1945,
„Leningradul”,1945 – documentar (în colaborare cu R. Carmen) - regizor şi operator principal, 1945.

Regizor:
„Siberia Sovietică”, 1945,
„Drumul spre mare”, 1952,
„În valea Susamîrului”, 1954,
„Caracterul rus ”, 1957,
„Fiicele Rusiei”, 1959,
„Fapta eroică a Leningradului”, 1959  în colaborare cu V. Solovţov,
„Pace casei tale”, 1960,
„Cîntecele Rusiei”, 1963,
„Există un asemenea orăşel”, 1964,
„Povestirile muncitorilor”, 1965,
„Cazul lui Ervin Şuli”, 1966,
„Inima ta darnică”, 1967,
„Întîlnirea cu Leningradul”, 1970,
„Se întîlnesc veteranii”, 1970,
„Bărbaţii de la Vilegod”, 1971,
„Graniţa”, 1972,
„Pîinea mare a Rusiei” 1974,
„Leningrad. Ani şi realizări”, 1974,
„Leningrad − oraş-erou”, 1975,
„Monumentul”, 1975,
„Leningradul, anii şi realizările”, 1976,
„Cum o duceţi, tovarăşe preşedinte?”, 1977,
„Irina Colpacova», 1978,
„Valdai: reportaj liric”, 1979,
„Comisarii mei?”, 1979,
„Bună dimineaţa, oameni!”, 1981,
„Soarta”, 1987,
„Custodele. Pagini din biografia academicianului Orbeli”, 1988.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Orehovca

Statut:
Sat
Prima atestare:
1708
Populația:
59 locuitori

Orehovca este un sat din cadrul comunei Salcia, raionul Taraclia. Localitatea se află la distanța de 45 km de orașul Taraclia și la 176 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 59 de oameni. Satul Orehovca a fost menționat documentar în anul 1708 cu denumirea Bisericuța.

Citeşte mai departe