Gelozie

Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vreodată înluntrul astei inemi.
Voi pune uşii mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrunză-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.

Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie,
Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie.
Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită
Cu inima şi mintea, să nu fie iubită?
Căci prea, prea e frumoasă... Dorinţa-i guralivă,
Ademenirea-i blândă, putut-a sta-mprotivă
Atâtor vorbe calde şoptite cu durere,
Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere?
Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?
Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durerea însăşi a vieţii pământene,
Venin ştiind că este sărutul zânei Vineri,
Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri
Şi nu voiam ca dânşii cu dulce vicleşug
S-aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug;
Şi zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,
Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi...
Priveai la mine straniu şi te mirai că tac...
Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac
De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,
Că idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
Tu nici visai că-n gându-mi eu faţa ta o tai,
Că ce rămase-atuncea naintea minţii-mi, vai!
Era doar începutul frumos al unui leş...
Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,
Şi nici visai că gându-mi te face de ocară
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară
Şi că priviri grozave, ca mâni fără de trup,
Se întindeau asupră-ţi, cu ele să te rup,
Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.

Dar m-ai învins... Pătruns-ai a inimei cămări
Ş-acum luceşti ca steaua fatală peste mări
Pe gândurile mele... şi treci aşa frumoasă
Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,
Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pământ...
Atârni precum atârnă nădejdile... de vânt.

Mă mişc ca oceanul cu suferinţi adânci,
Ce braţele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.
Se nalţă şi recade şi murmură întruna
Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:
Pătruns el e de jalea luminei celei reci...
În veci de el departe şi el iubind-o-n veci.
De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vrodinioară,
El ar simţi că-nluntru-i cu ceru-ntreg coboară
Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupră-i şi-n el cu-n univers.

Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi
Şi mişti în al meu suflet un ocean de patemi.
Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării
­ Ah, în deşert nici nu pot ca să te dau uitării ­
S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii
Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii
Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă
Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Merenești

Statut:
Sat
Prima atestare:
1913
Populația:
450 locuitori

Merenești este un sat din cadrul comunei Chițcani, raionul Căuşeni. Localitatea se află la distanța de 30 km de orașul Căușeni și la 110 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 1989, populaţia satului constituia 450 de oameni. Satul Merenești a fost înființat în anul 1913.

Citeşte mai departe