Lăcrimioara

Multe lighioane sălbatice şi fioroase au bîntuit ţara asta...

Şi, pe cînd se împlineau celea ce voi să vi le spun, erau tătarii cari năvăliseră în părţile acestea...

În sat la noi era o fată tînără din neamul meu; Mărgărita o chema. Era frumoasă, de nici n-o să mai pomeniţi vreodată aşa frumuseţe: faţa ei albă ca un crinişor şi rumenioară ca smeura, buzele ei erau două coacăze împreunate, şi dinţii ei, picături de lapte.

Şi iubea ea pe un flăcău de la noi, pe nume Voinea, pentru că din toţi voinicii în toată ţară el era cel mai bărbat: bătea şapte tătari odată....

Şi Voinea iubea pe Mărgărita; o iubea cum iubea luminile ochilor ei mîndri şi scînteioşi, cum iubea zilişoarele lui senine şi fericite. Se întîlneau în toate serile, după apusul soarelui, la o rîpă, pe care o numeau bătrînii noştri „Rîpa Florilor”.

De Mărgărita-i plăcea şi căpitanului tătarilor, cum spun bătrînii că se numea, han, dar lui îi era frică de Voinea, căci rău chisăgea românaşul nostru în tătari şi cînd auzeau de numele lui, se băgau în gaură de viezure, în găurice de şarpe; numai se încrunta Voinea la ei şi-i apucau friguri de moarte.

Hanul jură să omoare pe Voinea şi să fure fata şi păgînul nelegiuit îşi ţinu jurămîntul. El pîndi pe tinerii noştri cînd se duceau să se întîlnească la „Rîpa Florilor”. Se ascunse după o stîncă şi trase în Voinea şapte săgeţi înveninate, cari îl străpunseră în şapte părţi şi făcură să-i ţîşnească sîngele din şapte locuri.

Voinea căzu în genunchi, apăsă capul său pe sînul fetei şi ea-ncepu a-l acoperi cu sărutări şi a vărsa şiroaie de lacrimi ce scăldau floricelele pe cari se aşezase.

Voinea pierdu tot sîngele său, se răci îngheţă şi-şi dădu cea din urmă suflare pe sînul Mărgăritei, strîngînd-o în cea din urmă îmbrăţişare.

Cînd hanul tătar văzu că Voinea nu mai mişcă şi nu mai dă nici un semn de viaţă, se apropie ca un turbat şi luă fata în braţe. Dar Mărgărita văzîndu-l, găsi o putere şi o bărbăţie nespusă; simţi sîngele, pînă atunci închiegat la inimă, urcîndu-i-se în faţă şi împăienjenindu-i ochii. Într-o clipită se deschise de betelele cari strîngeau mlădiosu-i mijlocel şi, trăgîndu-le cu iuţeală după gîtul hanului, îl strînse aşa de tare, încît turbatul păgîn căzu lîngă trupul lui Voinea şi-şi dădu ochii este cap. Cînd îl văzu ameţit astfel, fata îl prăvăli în rîpă, privindu-l împietrită cum se izbea capul lui, din stîncă în tîncă...

De inimă rea, fata a înnebunit şi bătrînii spun că,mult timp după acea nenorocoasă întîmplare, o umbră despletită se preumbla rătăcită pe rîpă şi vărsînd lăcrimiori, care picînd pe flori, le albea.

Şi se zice că sîngele ţîşnind, a roşit florile împrejurul lui Voinea şi de atunci a rămas florilor roşii numirea de „sîngele Voinei” precum a rămas floricelelor scăldate de lăcrimioarele Mărgăritei numele de mărgăritărel.

De atunci se numeşte şi rîpa aceea „Rîpa Tătarului” şi stînca pe care a căzut Voinea, „Stînca Morţii”. Iată de unde vine acelor floricele albe şi mici, cari au coloarea şi forma unei lăcrămioare, numirea de mărgăritărel şi de unde şi-au luat nişte flori roşioare, care cresc mai cu seamă pe marginea rîpelor, numele de „sîngele Voinei”.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Floricica

Statut:
Sat
Prima atestare:
1946
Populația:
254 locuitori

Floricica este un sat din cadrul comunei Enichioi, raionul Cantemir. Localitatea se află la distanța de 39 km de orașul Cantemir și la 144 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 254 locuitori. Satul Floricica a fost înființat în anul 1946.

Citeşte mai departe