Cumătriile

În zorile vieţii, ca şi la apusul ei, sunt la românii ţărani o seamă de obiceiuri şi credinţe, vrednice de luat aminte. În ceasul naşterii nişte fiinţe nevăzute, numite ursitoarele, sunt de faţă şi menesc copilului soarta vieţii lui. De aceea, în cursul vieţii, când soseşte cineva la o primejdie de boală, îi fac bătrânele satului de ursită pe o frigare nouă; tot asemenea mai fac şi fetelor de măritat, ca să le sosească ceasul mai curând.

Când intră tatăl în casă, baba (moaşa), pe a carei zbârcită faţă, deprinsă cu posomorât, se vede o rază de senin, îi sare înainte sprintenă, ca o copilă, şi-i spune voioasă veste că are un băieţel sau o fetiţă. Dacă noul-născut îi băiat, atunci baba se repede şi-i smulge căciula din cap, vestindu-i prin aceasta, înainte de a-i spune vreo vorbă, că are un fecior, căruia-i trebuie astfel de lucruri. Tot asemenea face şi cu alţi bărbaţi ce se ivesc în casă.

După ce s-au vestit în sat de naştere, încep a veni, una câte una, megieşele şi prietenele lehuzei, aducându-i, după puterea lor, nişte daruri, numite rodini, şi care se alcătuiesc din scutece, ouă, găini sau faguri de miere, numai să nu vie nimeni cu mâna goală.

A se duce în rodine este în limbă anume vorbă, prin care se arată asemenea faptă. Aducându-se mai multe în casă, după ce au urat fiecare la vremea sosirii sale sănătate lehuzei şi veac lung cu noroc copilului, apoi se pun la cinste şi, tot îndesând paharele de rachiu îndulcit cu miere, îşi deschid în vorbă inima toată. Iau mai întâi prilej de vorbă de la nişte stative ce zac în casă sau de la nişte gheme ce stau pe coardă, ori de la o furcă ce stă zăhărită pe horn, pe când gazda este bolnavă, şi apoi grăieşte fiecare de pânzele şi gospodăria sa, în vreme ce paharele se tot umplu şi se deşartă şi sănătăţile merg după obicei. Cârma toată a acestei mici ceremonii o are viitoarea nănaşă, cumătra lehuzei, care, de obicei, este nuna cea mare. Câte prietenii nu se leagă şi se întăresc cu asemenea prilejuri!

Dar vremea întârzie şi bărbaţii au să vina de la moară, de la pădure, din târg sau de la câmp; una mai grijulie le vesteşte aceasta, şi atunci se deschide vorba despre apriga purtare şi chiar năzălnicia bărbaţilor. Fiecare zice câte ceva despre al său: pe când unele îşi spun necazurele şi viaţa chinuită, altele se plâng că de când s-au măritat, bărbatul nici măcar le-a pomenit că-i sunt negri ochii, iară altele, mai ascunse la inimă, cu toată puterea rachiului, răspund oftând: „bărbaţii, ca bărbaţii, şi mai bine şi mai rău, aşa-i la gospodărie!“ Negurile serii încep a se vărsa, şi femeile se ridică şi, luându-şi ziua bună de la lehuză, dau somn copilului şi ies mai întrebând o dată: pe când botezul?

La ceremonia religioasă a botezului nu este obicei de a se pofti, ci vin de sine numai care se întâmplă. Îndeobşte se adună mulţi copii, care capătă câte-un bănuţ de la nănaş. Câteva zile după botez, un prieten al casei umblă cu o garafă de rachiu, intră în fiecare casă, zice câteva vorbe de cinste pentru gazdă, apoi, umplând paharul, îl închină fiecăruia dintre gospodari şi-i pofteşte pe seară la cumătrie. De obicinuit, vorbele ce se zic la asemene împrejurări sunt de felul următor: „Jupânul nănaş şi jupâneasa nănaşa, împreună cu ai lor cumetri, se închină la cinstita faţa d-voastră ca la un mândru codru verde, ca să vă osteniţi deseară pân’ la gazda dumilor-sale, că li s-a născut prunc tânăr şi frumos, şi de mare veselie s-a umplut casa lor. Tare se vor supăra cinstiţii nănaşi şi întreaga cinstită adunare, dacă veţi da greş la aceasta“. Gazda răspunde prin câteva vorbe, arătând că nu va lipsi de la adunare şi, înapoind paharul ca sa-l îndulcească, trimisul îl ia iarăşi şi, zicând „mulţămim“, îl dă de duşcă, iar poftitorul adaugă „să vă fie de bine!“ Odată cu amurgul serii, încep a se aduna, unul câte unul, cei poftiţi la cumătrie, bărbaţii cu femeile lor, căci numai gospodarii se poftesc la asemenea petreceri. Sosind la casa de cumătrie, bărbaţii se strâng grămadă de o parte, şi femeile de altă parte, fiecare ceată vorbind de ale sale. În vremile de demult, bărbaţii vorbeau de cumpenele războaielor, de vitejiile domnilor şi ale boierilor, fiecare îşi spunea povestea întâmplărilor sale în bătălie cu turcii, cu tătarii, cu ungurii sau cu litfa. Astăzi grăiesc despre nevoile lor, despre jidovul crâşmar, despre ciocoi, iar cei din părţile muntoase, mai mult despre întâmplările cu dihania de urs.

— Umblam, zice unul, după o găină sălbatică, ce de multă vreme o auzisem cotcodăcind prin smidă, când la capătul plăului, colo, ştii, drept bradul cel pârlit...

— He! he! răspunde altul, ce sta cu ochii ţintă la povestitor.

— Numai iaca o dihanie, câtu mi-ţi-i nămila, stătea în cărare, parcă-mi aţinea calea; aprind într-însa că, Doamne, îndămână-mi mai venea s-o chitesc drept în frunte, încât nici n-a mai mişcat. Era un urs bârz, ţântat în frunte, pare-mi-se că tocmai acela care mai astă-primăvară mi-a luat un cârlan, de m-a durut în suflet,— ştii cârlanul cel terţin.

— Dar dumitale ţi-a mers bine, răspunde un altul, că în loc de o zamă de găină te-ai ales cu o piele de urs, dar mie mi s-a sfetit mai rău: era despre seară şi mă dusesem să-mi aduc boii; cobor pe jgheab, când, la capătul târniţei, iaca dihania de urs, după ce-mi supsese boul, îl movilise, şi acum şedea nepăsător deasupra pe patramuri; aşa m-am aprins de mânie văzându-mi boul pierdut, încât mi-am zis în mine: de-acum tot una mi-e, ori eu, ori el; pun mâna pe o teşitură şi, strigând înfricoşat ca să-i iau apa de la moară, am şi repezit într-însul. N-a stat dihania de pricină, ci a rupt-o de fugă.

— Eşti şi om fioros, adaugă râzând un altul.

— Ba nu, bre, răspunde iarăşi altul, da era urs de cei furnicoşi, care fuge de-şi scoate ochii când vede om.

La aceste vorbe dau cu toţii un hohot de râs, şi altora li se taie pofta să mai povestească vitejii cu urşii. La vremea aceasta între femei, ca de la gâgâitul gâştelor, nu se mai înţelege nimic, vorbesc toate deodată, chicotesc şi râd cu hohot.

Aşa merge rânduiala pân’ când gazda sau nănaşa pofteşte la masă, în capul căreia se aşază nănaşul şi nănaşa, în lipsa popii, şi apoi tot perechi, bărbat şi femeie, după cum sunt de fruntaşi, pân’ se încheie masa. Mânâncă, beau şi se veselesc mai multe ceasuri, glumind şi râzând asupra jidanului din sat sau despre vreun prostatic ce s-a pribegit la masă. Pe la sfârşitul mesei se dreg paharele cele dulci, întâi drege nănaşul şi pune ceva mai mult în pahar, mai făgăduind copilului acolo, în faţa tuturor, o viţică, apoi încep ceilalţi a pune bani în pahare, după puterile lor. Singur popa este scutit de aceasta dare, căci el se socoteşte menit numai spre luare: el ia şi de pe viu şi de pe mort, zice o vorbă veche. Cu aceşti bani îşi scoate gazda cheltuielile mesei, şi uneori mai prisoseşte ceva.

După ce se sfârşesc paharele dulci, oaspeţii încep a se ridica de la masă. În toată vremea cât ţine masa, doi balauri negri, ca dosul ceaunului, cântă, unul din scripcă, şi altul din cobză, felurite cântece de ţară, cum şi altele vechi, împământenite, precum sărbeasca, corăbiasca şi ruseasca. Din când în când câte un oaspe chefăluit întinde un pahar de vin scripcarului sau cobzarului, zâcându-i:

„Bea, balaure, că ţi-l torn din cap“, ţiganul se scoală, închină şi el (dar cine bagă în seamă închinarea ţigănească?).

După ridicarea mesei, stă tot temeiul cântecelor şi al jocurilor. Flăcăii ameţiţi saltă legănat, cântă din gură, glumesc, prujesc şi chiuie, bătând cu picioarele de se răsună pământul.

Este în sufletul românului un fond însemnat de întristare, care se revarsă prin versul duios şi trist al cântecului sau şi prin vorbele ce zice la cântare. Acest suflet a presurat note triste chiar şi în cântecele menite pentru veselie, iar doina este culmea tuturor; ea închide într-însa inima întreagă, are ceva a sufletului singuratic şi jalnic, pe care nu-l poate zugrăvi nici un cuvânt din limba grăită, afară poate de dorul care se apropie întrucâtva prin mulţimea întrebuinţărilor lui. Pân’ la acest cântec toţi sunt veseli, sorbind unul din bucuria altuia, dar de îndată ce s-aud sunetele străbătătoare ale doinei, se lasă de mână şi de după gât şi fiecare se ascunde în adâncurile jalnice ale sufletului său.

Ţiganii lăutari au ghicit aceste însuşiri ale românului, de aceea, pentru a scăpa de batjocurile şi şăgile dupăcite ce pornesc din Veselia zburdalnică, ei încep un cântec de inimă albastră, care pune pe gânduri pân’ şi pe cei mai zurbagi, iar unii, cei mai cu foc, încep să strige lăutarilor că au nimerit-o, „căci parcă le ia cu căuşul de la inimă“.

Sfârşindu-se astfel de cântece şi îndesind cocoşul cântările sale, oaspeţii încep a se împrăştia, în vreme ce unii, mai slabi, dorm duşi, unde i-a apucat vremea.

Localităţile Moldovei şi diasporei

Oclanda

Statut:
Sat
Prima atestare:
1729
Populația:
689 locuitori

Oclanda este un sat şi comună din raionul Soroca. Oclanda este unicul sat din comuna cu acelaşi nume, la distanța de 29 km de orașul Soroca și la 185 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 689 de oameni. Satul Oclanda a fost menționat documentar în anul 1729.

Citeşte mai departe