Într-acest minut amar,

Dorul meu în cer s-o suie,

Şi, ferice, s-o depuie

Pe al Domnului altar!

TOŢI (încântaţi şi bătând din palme): Bravo! bravo! minunat!... Doamna mea, ai un glas de înger.

(O sută de complimente zboară împrejurul damei de la clavir.)

DAMA DE PE JILŢ: Romanţa e de minune; dar sunt foarte intrigată de a şti cine-i acea Margărită atât de frumoasă?

DAMA DE LA CLAVIR: Socotiţi poate că e vreo persoană în fiinţă?... Vă înşelaţi. Domnul X e un original înamorat de o floare.

DAMELE (apropiindu-se iute de clavir): De o floare?

DAMA DE LA CLAVIR: Dar domnul X mi-a mărturisit chiar însuşi că într-o zi de primăvară, fiind la vânat şi adormind sub un copac, a avut un vis foarte poetic... I s-a părut că se găseşte într-un câmp acoperit cu flori de margărite şi că a văzut deodată pe una din acele flori crescând şi prefăcându-se într-o fiinţă albă, graţioasă şi încântătoare; o minune cerească, o închipuire fără seamăn pe lume! Acea floare însufleţită se apropia de dânsul, se pleca zâmbind asupra lui; îi zise câteva cuvinte misterioase, şi apoi se făcu nevăzută în seninul albastru al cerului. De atunci X este înamorat de acea drăgălaşă arătare a visului său, şi o slăveşte ca pe un înger, şi pentru dragostea ei s-a dedat poeziei şi armoniei, pentru ca să o cânte în versuri şi în note.

DAMA DE PE JILŢ (zâmbind): Si non e vero e ben trovato, zic italienii. Dar oricum să fie... primeşte, draga mea, mulţumirile noastre pentru plăcerea ce ne-ai pricinuit prin cântecul Margăritei.

DAMA DE LA CLAVIR (zărind pe X lângă uşă): Complimentele d-voastră se cuvin mai cu drept autorului. Domnule X, vină de culege laurii ce meritezi.

DOMNUL X (intrând): Cel mai preţios laur pentru mine este că am avut norocire de a fi cântat de d-ta şi ascultat de prietenele d-tale.

DAMA DE PE JILŢ: Domnule X, vrei să-mi dai voie de a-ţi face o rugăminte?

DOMNUL X (închinându-se): Orice rugăminte din partea d-tale oi socoti-o ca o poruncă, doamna mea.

DAMA DE PE JILŢ: Însă îmi făgăduieşti că nu mă-i refuza?

DOMNUL X: Făgăduiesc tot ce-i vroi.

DAMA DE PE JILŢ: De este aşa, apoi te rog, atât din partea mea cât şi din partea prietenelor mele, ca să ne cânţi d-ta însuţi una din melodiile d-tale.

DOMNUL X (râzând): Foarte bucuros; însă mi se pare că aici suntem la bal, iar nu la concert.

DAMELE: Ba suntem la petrecere, şi petrecem cum ne place.

Nici o lege nu ne sileşte a ne desfăta numai cu dansul.

DOMNUL X: Fie precum doriţi. Numai vă rog să nu râdeţi prea tare de glasul meu.

DAMELE: Fii liniştit; vom râde cât se poate de încetişor.

(Domnul X se pune la clavir, face câteva acorduri armonioase, şi apoi cântă următoarele versuri, pe o melodie plină de lacrimi:)

Adio... ah! niciodată

N-am crezut că pe pământ

A mea inimă-ntristată

Va rosti acest cuvânt;

Dar tu însăţi, tu pe care

Te-aveam tainic Dumnezeu,

Ai voit, fără-ndurare,

Să jertfesc amorul meu!

Martor am în veşnicie

Dumnezeul tău slăvit,

Cu ce sfântă poezie,

Cât de mult eu te-am iubit!

Câte lacrimi de durere

Pentru tine am vărsat,

Şi, lipsit de mângâiere,