string(7) "library" string(8) "document"
940
1457
80
1310
1410
1504
1359
82
1385
1639
1711
514
300

Frunzele şi rădăcina

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:
— Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,

Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.

Călătorul pacinic, obosit de cale,

Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.

Mândre fetişoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;

Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat

Şi ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăuleşte,
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi

Şi ne dezmierdaţi.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare

— Frunzelor le zise un glas din pământ --
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,

De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască —

Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.
Să ţineţi dar minte

Aceste cuvinte:
Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.